Sacrificii? Nu! Bătaie de joc printre gropi, case dărâmate şi tranşee

/ Adilabos / Leave a comment

Sunt conservator în privinţa multor lucruri, dar când vine vorba de condiţiile de trai sunt un susţinător devotat al progresului. Şi al civilizaţiei, evident. Apreciez faptul că în Oradea au fost modernizate zonele centrale, au fost amenajate parcări de domiciliu, au fost sistematizate zone întregi şi au fost reabilitate superbele clădiri istorice din zona centrală.

Localnicii au acces mai rapid la serviciile administraţiei locale, ai căror funcţionari nu mai au atitudinea de vătaf din trecut. Apar noi investiţii în oraş, zona creşte economic – sunt multe lucruri care îmi plac.

Dar dincolo de aceste realizări – incontestabile, de altfel – nu pot să mă fac că nu văd bătaia de joc la care sunt supuşi zilnic şoferii din oraş şi trecătorii care au drum prin zonele unde se fac tot soiul de lucrări. Şi aici mă refer la cei care fac aceste lucrări.

Să vorbim la concret.

Pe strada Tudor Vladimirescu se lucrează de câteva săptămâni la introducerea unor conducte pentru sistemul de termoficare al oraşului. Nu discut calitatea şi necesitatea lucrărilor – nu sunt specialist, nu mă pricep. Dar mă enervează la culme şanţurile săpate de-a latul drumului şi acoperite în batjocură cu balastru.

Au apărut denivelările, iar diferenţa faţă de nivelul asfaltului e uneori de două laturi de palmă. Aşa că maşinile care trec peste ele riscă să-şi distrugă baia de ulei sau să-şi rupă vreo roată. Evident că niciun şofer nu-i atât de tembel încât să abordeze şanţurile respective cu mai mult de 5-10 km/h, dar nici asta nu-i garantează securitatea.

Între timp, muncitorii îşi văd de treabă – bine fac, fără să-i intereseze nervii şoferilor – au ei propriii lor nervi. Iar beneficiarii lucrărilor, care – bănuiesc – sunt cei din primărie, nu am auzit să-i oblige pe constructori să amenajeze nişte treceri de bun simţ pentru maşini.

Astfel de bătăi de joc la adresa şoferilor se întâlnesc şi în alte zone. La început de săptămână am crezut că se surpă sub  maşină grohotişul din şanţul săpat aproape de Palatul de Justiţie – atât de prost era aruncat. M-am bucurat că am trecut încetişor fără a-mi atinge pragurile ori baia de ulei.

Iar de semnalizare… ce glumă imbecilă! 🙁 Noaptea ai toate şansele să nu observi lucrările. La alţii sunt luminate şi indicate prin semnalizatoare luminoase. La noi…

Asta arată cât de puţin suntem respectaţi ca simpli cetăţeni. Înţeleg că mai trebuie să facem şi sacrificii, dar călătorind în străinătate mi-am dat seama că ăsta e un slogan pe care l-am înfiat prea repede şi căruia îi acordăm o însemnătate prea mare.

Cum e la alţii?

În Viena – dau exemplu ăsta pentru că am avut parte de el – o banală săpătură într-un cartier a fost super-semnalizată şi pur şi simplu baricadată cu nişte scânduri în aşa fel încât să nu se producă – ferească Dumnezeu! – vreun accident. Nici măcar vreun drojdier n-avea cum să-şi răstoarne fizicul în zona de lucrări.

Iar peste şanţul săpat în şosea au fost aşezate scânduri, pe marginea cărora a fost turnat nişte asfalt care făcea legătura cu cel vechi. Ca să nu se clatine prea tare maşinile. Şi chiar nu s-a simţitvreun tremurat când treceai prin zonă.

E vorba de respect, domnilor! De un principiu normal al oricărei societăţi civilizate.

Nu doar şoferii sunt desconsideraţi. Şi pietonii fac sacrificii 🙁

Din nou să discutăm la concret. Pe Strada Oneştilor, aproape de Kaufland-ul din Ioşia, a început dărâmarea unor case expropriate. În loc să scriu cum se fac lucrările – nesemnalizate şi nici măcar separate cu o banală bandă de plastic de zona prin care trec pietonii şi maşinile, mai bine vă arăt două fotografii făcute în seara asta în zonă.

Această prezentare necesită JavaScript.

Dacă vă uitaţi la a doua fotografie, vedeţi ceva care atârnă şi care poate să cadă oricând. Un tată cu copilul lui au accelerat când au trecut pe sub chestia aceea. Întreb şi eu: dacă îi cade cuiva în cap şi îl nenoroceşte, cine răspunde?

Sau nu ne interesează? Plecăm capul şi acceptăm astfel de pericole pe motiv că e nevoie de sacrificii ca să ne fie bine.

Sincer, nu e nevoie de astfel de sacrificii. Sînt inutile. E nevoie de bun simţ, de respect, de aplicarea unor norme de lucru civilizate. Principii care pot fi impuse chiar prin forţa legii, asta însemnând aplicarea unor amenzi babane. Care chiar sunt prevăzute în legislaţie, dar extrem de rar puse în practică.

Probabil tot pe principiul „las’ că e bine şi aşa. S-o termina lucrarea şi lumea va uita. Câinii latră, caravana trece.”

Numai că din cauza acestui „principiu” au murit oameni în alte locuri. Şi ce dacă? Oricum nu am învăţat nimic. „Nouă nu ni se poate întâmpla!”

Dar dacă…

Recunosc. Şi eu am fost un laş, care s-a limitat să înjure în barbă de câte ori a dat într-un şanţ abandonat în mijlocul şoselei, nesemnalizat şi acoperit în batjocură cu nişte pietriş. Am ocolit bucăţi de tencuială căzute pe caldarâm, printre oameni, şi nu am zis nimic. Am mers mult timp pe ideea că e nevoie de sacrificii pentru a trăi mai bine.

Dar măcar să ne spunem nemulţumirile cu voce tare.

Facebook, comentariile şi nimicurile de dincolo de tastatură

/ Adilabos / Leave a comment

Când, la ceas de seară, o vecină aduce vestea că a lu’ Cutare de pe uliţa dinspre şcoală a murit, oamenii din sat se închină, îşi fac cruce şi spun un „Doamne, iartă-l!”

Când se pun în faţa televizorului şi aud că bolile, accidentele ori cine ştie ce alte întâmplări au trimis în amintire persoane mai mult sau mai puţin cunoscute, oamenii din sat clatină din cap şi, inspirând adânc, cer bunului Dumnezeu îngăduinţă pentru cel plecat.

– Le-o avut iel p’ale lui, da’ n-o fost om rău. Amu’, tăţi greşim. Ce ţî viaţa asta… Doamne, dă-i hodină!

Despre morţi numai de bine, nu? Plecarea unui om pe care l-am cunoscut cât de cât e momentul în care alungăm întâmplările şi lucrurile mai puţin bune pe care le ştim despre el şi le căutăm prin memorie pe cele faine. Sau pur şi simplu zicem un „Doamne, iartă-l!” şi ne vedem de treabă. Că doar viaţa noastră şi a celorlalţi merge înainte.

Aşa fac oamenii normali care, cică, reprezintă majoritatea.

Numai că atunci când unii se aşează în faţa tastaturii, se schimbă complet, iar numărul idioţilor se multiplică nebănuit şi exagerat. Atunci gunoiul uman capătă formă şi se revarsă, prin comentarii mai ales, pe reţele de socializare ori pe saituri şi bloguri.

Ascunşi după nick-name-uri croite după o logică ce scapă multora ori afişându-şi cu o mândrie vecină cu prostia numele real, penibilii ăştia aruncă cu jeg în toată lumea. Evident, în cei care au alte idei, care nu se aliniază standardelor imunde pe care ei le promovează.

Aşa iau naştere situaţii mizerabile de-a dreptul, de genul celor care au apărut în aceste zile pe Facebok. Nu dau link, nu merită să promovăm formulările handicapate – cum să le zic altfel? Recent, fel de fel de utilizatori – masculi şi femele, deopotrivă – se bucurau de moartea unor doamne, pe motiv că acestea au fost membre ale unui partid.

Cât de hidos poţi fi la suflet încât să anunţi pe internet că te bucuri că „a crăpat X sau Y” ori că „aşa să păţească toţi …-iştii”? Cât de grav avariat moral poţi fi să te cerţi cu cei care te roagă să încetezi cu porcăriile ejectate din micimea şi întunecimea minţii tale? Să nu vrei să renunţi şi să nu încetezi să acuzi, să sfidezi, să bălăcăreşti. Nu-l cunoşti pe cea pe care o desfiinţezi la foc automat, dar tu eşti judecător suprem şi dai verdicte formulate imoral şi dezgustător.

Afectat de ce a citit în ultimele zile, colegul Claudiu Mihuţ îmi zicea că s-a gândit să-şi închidă Facebok-ul.

Nu asta e soluţia!

De ce să te retragi din faţa cotropitorilor cu minte îngustă şi să laşi să transforme tot într-o mocirlă? Nu! Să plece ei! E simplu: conturilor nimicurilor să fie raportate de cât mai multe persoane. Băieţii lui Zuckerberg vor trece astfel la suspendarea lor şi apoi le vor şterge.

Nu te retragi din faţa unor neanderthalieni ai comentariilor online. Încerci să le explici, să-i „tratezi” cu cuvinte blânde. Nu înţeleg, treci la next level: nu le răspunzi cu aceeaşi monedă, ci îi scoţi din reţea.

Exact cum atunci când te doare o măsea, nu o loveşti cu ciocanul, ci o tratezi, iar ca soluţie finală o scoţi. Altfel rişti să îţi afecteze organismul.

Nu am nimic cu cei care CRITICĂ, dacă o fac cu bun simţ şi cu argumente.

Dar ştiu că libertatea de exprimare se opreşte acolo unde începe jignirea, mârlănia, calomnia. Nu cer judecarea şi împuşcarea celor care fac astfel de lucru. Dar nici nu vreau să am de-a face cu ei.

Să-şi facă propria reţea de socializare în care să se porcăiască reciproc. Doar că, fac pariu că nu le-ar plăcea. Asta pentru că între ele nimicurile astea se înţeleg şi nu se atacă. Se hrănesc în schimb din oprobriul celorlalţi şi trăiesc pentru a-i ataca nejustificat.

 

 

Tortul cu poză, o variantă sigură şi la îndemână

/ Adilabos / Leave a comment

Torturile cu poză sunt varianta clasică, dar elegantă, care te scoate mereu din încurcătură și nu dă greș niciodată. Fie că e vorba de aniversarea unei persoane dragi, fie că e o petrecere corporate, tortul personalizat cu poză este o alegere cu care mergi la sigur de fiecare dată.

Când vine vorba de organizarea unui eveniment festiv, tortul este partea cea mai pretențioasă. Trebuie să fie pe placul invitaților, să atragă privirile și, în funcție de ocazie, să fie în acord cu tematica și scopul petrecerii. Este un fel de brand al evenimentului și al celui pentru care este organizat acesta.

Alegerea unui ornament care să corespundă tuturor cerințelor poate fi o sarcină dificilă, cu care nu vrei să îți bați capul. Sau poate pur și simplu nu vrei să dai bani pe marțipanul de decor, pe care nu îl mănâncă nimeni de obicei. Oricum ar fi, tortul cu poză te salvează din orice situație.

Clasicul e mereu la modă

De multe ori poate fi dificil să te decizi care ornament este cel mai potrivit pentru tortul pe care urmează să-l cumperi. Nu vrei nici clasicele floricele din frișcă, fructe sau ciocolată, nici vreo figurină mai sofisticată, care, oricât de spectaculoasă ar fi, nu se potrivește cu ce ai tu nevoie.

Un tort clasic, cu o fotografie reprezentativă, s-ar putea să fie cea mai bună soluție. Fie că e vorba de o zi de naștere, o aniversare de nume sau o petrecere la birou, ideea de a lega simbolistica tortului de o amintire imortalizată într-o fotografie dă mereu roade. Simplu și de efect!

În cazul petrecerilor pentru copii, torturile decorate cu personajul preferat din desenele animate îi vor bucura cu siguranță pe cei mici. Pisicuța Hello Kitty sau îndrăgiții supereroi Superman și Batman vor fi, cu siguranță, cireașa de pe tort. În cazul în care copilul a trecut de perioada desenelor animate, poți opta pentru un tort personalizat chiar cu poza copilului. Cu siguranță îl va transforma într-o mică vedetă și îl va face să se simtă special.

Tortul cu poză te ajută să economiseşti timp

Având în vedere traficul infernal din București, să te deplasezi fizic până la o cofetărie s-ar putea să nu fie mereu cea mai bună opțiune. Și nici o cofetărie de cartier s-ar putea să nu prezinte atât de multă încredere. Așa că nu rămâne decât să apelezi la o cofetărie online.

Nimic nu e mai simplu și rapid decât să găsești produsul dorit la câteva click-uri distanță. Dacă te-ai hotărât deja cu ce fotografie vei decora tortul, mai trebuie doar să găsești o compoziție potrivită și să plasezi comanda.

Spre deosebire de torturile cu decoruri tridimensionale, unde s-ar putea să fii nehotărât în privința modelului sau să nu te mulțumească opțiunile de pe site, în cazul tortului cu poză, lucrurile sunt mult mai simple. Singurul lucru de care să te preocupi cu adevărat este ca fotografia cu care vrei să decorezi tortul să fie la o rezoluție mare. În caz contrar, te vei trezi cu un tort a cărui suprafață va avea o calitate vizuală nu tocmai bună.

Un alt avantaj al tortului cu poză este că te scapă de povara ornamentelor pe care trebuie să le dai jos ca să poți tăia tortul și care nu tot timpul pot fi mâncate. Fotografia care acoperă tortul este imprimată pe o hârtie comestibilă și foarte ușor de tăiat, ceea ce îți va da, cu siguranță, mai puține bătăi de cap.

Asigură-te că alegi cea mai bună cofetărie online

Oricât de simplu de realizat ar părea un tort cu poză, spre deosebire de unul cu ornamente tridimensionale, există și aici câteva detalii care fac diferența. Înainte să te interesezi cât costă un tort personalizat cu poză, ar trebui să te gândești la calitatea produsului.

Așa că este de preferat să ai în minte câteva criterii de selecție atunci când apelezi la o cofetărie online:

  • Posibilitatea de a plasa comanda de oriunde din București
  • Livrare în condiții optime
  • Opțiunea de a-ți alege compoziția și greutatea tortului
  • Orice facilitate tehnologică ajută

Este de preferat să alegi o cofetărie care știe să țină pasul cu tehnologia. Spre exemplu, Edulce.ro pune la dispoziția clienților un simulator de tort. Mai exact, cei care vor să comande un tort online, pot încărca poza pe site pentru a vedea cum va arăta tortul cu fotografia respectivă.

(ACEASTĂ POSTARE ESTE UN ADVERTORIAL)

O zi bună, ca oricare alta

/ Adilabos / Leave a comment

Cei mai „bătrâni” 😉 dintre cititorii mei  – generaţiile ’75-’80 – îşi aduc aminte de „O zi minunată”, filmul cu George Clooney şi Michelle Pfeiffer, ăla de începe naşpa, continuă dezastruos şi se termină hollywoodian, cu happy-end.

No, cam aşa, a fost miercurea asta pentru subsemnatul. Acum nu chiar dezastruoasă, că nu a fost cazul. De fapt, nici o zi naşpa nu a fost, că nu-s prăpăstios să fac din ţanţar armăsar. 😉

Pe scurt, a fost o zi tipică pentru orădeanul mediu, care merge la sală 😀 şi la job şi nimereşte în tot felul de situaţii – nu dificile precum vreo criză a ostaticilor, dar suficiente să-l enerveze pe moment. Noroc că orădeanul în cauză – adică moa, beiuşean la origini şi girişean de weekend şi de concediu 🙂 – a mai învăţat să treacă iute peste întâmplările care altădată l-ar fi enervat.

După această lungă introducere despre întâmplările dintr-o zi, să trecem la expunerea situaţiei.

Dimineaţă. Lumină deja afară. Ceasul de lângă televizor indică ora 4 şi ceva. Sînt nelămurit. Pfuu, da’ grăbit a mai fost soarele azi! 🙂 Reglez opticul şi realizez cam de unde vine problema. Cifrele de pe ecranul luminos clipeau întruna, semn că oamenii răi, bau-baul sau ceva probleme tehnice au oprit noaptea curentul electric.

Verific din a doua sursă – telefonul de pe noptieră – şi realizez că e aproape ora 6. Aşa da! Ştiu că e devreme, dar nu atât de devreme precum încerca să mă convingă ceasul de lângă televizor.

Sar repede în adidaşi, iau mănuşile şi apa – plată, de data asta – şi tunde-o afară.

Pe drum spre sală – ştiu, sînt un Rambo în devenire 😉  – realizez că nivelul motorinei din rezervor bate înfricoşător în roşu, motiv pentru care fac o haltă la Mol, îi iau micul dejun Mercedesului şi întârzii cinci minute. Noroc că antrenorul nu se supără că l-am ţinut în cele 16 grade de afară. 🙂 La ce căldură e în timpul zilei…

După ce îmi fac circuitul matinal de greutăţi, pufăituri, priviri furioase în oglindă, mini-icnituri şi maxi-încordări, îmi storc tricoul şi mă grăbesc spre casă. Prefer intimitatea băii şi duşului personal, ştiţi ce zic? 🙂

Trei sferturi de oră mai târziu, ies din casă acompaniat de urletul unui pickhammer.

Nu e din bloc. Am urechea formată în anii de stat la imobil cu mai multe etaje şi, totuşi, nu mă prind cam de unde e. Poate fi din orice bloc – românul s-a născut constructor şi specialist în amenajări interioare, de aia modifică instant orice locuinţă în care se mută, chiar dacă nu e nevoie de aşa ceva.

Ajung în curtea blocului şi mă îndrept spre vehiculul personal, parcat mai la umbră în curtea blocului. Realizez acum unde stau constructorii şi restauratorii: la vreo 3 blocuri mai încolo. Iar asta mă pune într-o semi-încurcătură: cum pana corbului se aude un pickhammer de la o asemenea distanţă tocmai în blocul personal?

Renunţ la căutarea unui răspuns, pentru că, fiind în întârziere, accelerez spre birou.

Parchez departe de zona centrală. Nu de alta, dar, deşi o perioadă mi-am făcut abonament de parcare, dădeam ture bune până găseam un loc. Iar cu lucrările din centru, şansele de a parca decent s-au redus şi mai mult. Aşa că nu mai dau 70 de lei pentru abonament, ci prefer să merg prin căldură ori ploaie timp de 10 minute. Alegerea mea.

Trec pe repede înainte peste figurile de care mai am parte din când în când –  cuiva i-am spus de curând că nasul i s-a ridicat prea mult (dar n-a înţeles nimic), iar din discuţiile cu altcineva m-am retras, sătul de aerele de superioritate afişate. Nu dau nume şi nici domeniul din care provin, nu mă interesează să urechez public pe nimeni.

Ajung pe la 6 fără un sfert – seara, evident 🙂 – la maşină…

…şi constat, enervat, că n-am respectat una dintre condiţiile esenţiale ale ieşirii din parcare: să las spaţiu în faţă, în caz că mă blochează cineva din spate. N-am crezut că o s-o păţesc, dar nici conformaţia zonei în care îmi las maşina nu-mi permite să las spaţii, nici măcar din cele mici.

Un nenea cu numere de vecini de la sud de Dunăre şi-a pus maşina în stil de neam prost, fix la 20 de centimetri de bara din spate a automobilului meu. 🙁 Mă învârt pe lângă el, încerc să mă lămuresc dacă şi-a lăsat totuşi numărul de telefon pe bord. De unde să-i cer atâta minte?

M-am gândit să sun la Poliţia Locală, să-i fac cadou nesimţitului o plimbare pe jos sau cu taximetrul până la baza Voinţa, unde ajung maşinile ridicate de prin oraş. Am renunţat după câteva măsurători ochiometrice ale trotuarului din faţă. L-am escaladat fără să-mi zgârâi vreo porţiune din maşină.

Au rămas doar gândurile „de bine” pentru tentativa de şofer care m-a blocat.

În curtea blocului n-am mai auzit pickhammerul.

În schimb, am auzit sunetul ascuţit al unei bormaşini fix când am intrat în casa scărilor. 🙁 Nişte nenea fixau ceva pe faţa blocului. Şi, evident, găureau peretele. Că aşa sîntem noi, românii: constructori şi specialişti în amenajări interioare. 🙂

E adevărat, ăştia din zona mea o făceau în perioada aceea din zi când legea le-o permite. Nu că asta m-a încălzit cu ceva.

Ziua s-a terminat, aşa cum se întâmplă în unele filme, cu happy-end. 😀 Mi-am luat doamna, de fapt ea pe mine 😉  şi ne-am făcut cumpărăturile în oraş. Am cinat şi ne-am întors apoi, liniştiţi acasă.

Unde nu mai răsuna niciun pickhammer sau bormaşină. Doar un greier bezmetic îşi cânta romanţa prin iarbă, lângă roata unei maşini lăsate pe spaţiul verde.

Aşa că… noapte bună! Mâine urmează altă zi obişnuită. În care multe se pot întâmpla. Nu toate bune, dar nici toate rele. Sănătoşi să fim! 🙂

Despre Dumnezeu, fără cratimă

/ Adilabos / Leave a comment

Din capul locului ţin să fac o precizare: aceasta nu este o postare cu caracter religios. E despre credinţă şi despre felul de a scrie în limba română – exact, despre ortografie.

E despre credinţă pentru că mă refer la Dumnezeu şi mă adresez mai ales celor cred în El. Dar şi celorlalţi, în măsura în care a vorbi sau a scrie despre Cel de Sus reprezintă pentru ei un subiect care să le atragă atenţia.

E despre ortografie pentru că am o rugăminte referitoare la cum se scrie numele Creatorului:

– Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai scrieţi D-zeu! Vă rog, vă implor…

Ce e atât de greu să îi scrii Divinităţii tot numele?

În cazul credincioşilor, mi se pare un fel de blasfemie să nu redactezi corect şi complet D-u-m-n-e-z-e-u. Cu atât mai mult cu cât îl invocăm mereu şi îi cerem binefaceri cu tonele. Iar noi suntem incapabili de multe ori şi să-i scriem numele aşa cum trebuie.

Hai, pe bune, că e simplu! Divinitatea nu e originară din Brazilia, să aibă 15 prenume şi 4 nume de familie. Nu e nici din China, India sau Rusia să fie obligatoriu ca numele să-i fie scris cu tot soiul de litere imposibil de reprodus fără şablon. Are un nume simplu, pe care mulţi tindem să îl simplificăm până la iniţială.

Într-o bună zi îl vom scrie doar D.

În plus, să scoţi grupuri de consoane şi vocale de dragul vitezei de scriere nu te ajută prea mult – în acest fel câştigi maximum 1 secundă şi nişte zecimi.

E adevărat, am ajuns să prescurtăm şi denumirea părinţilor. Dar dacă, vorba cântecului, „mă-ta (sau tac-tu) are cratimă”, în cazul lui Dumnezeu semnul ăsta grafic nu cred că are ce căuta.

Poate părea minoră şi oarecum ciudată chestia despre care scriu. Mai ales în epoca messengerului, când stâlcirea cuvintelor e lege. Dar sînt convins că e un semn de respect, recunoştinţă şi credinţă ca numele lui Dumnezeu să fie scris corect şi complet. Plus că în limba română se citeşte cum se scrie. Nu cred că e vreunul care să salute cu „D-zeu te-mbucure!”

Eventual bagă un tradiţional „Dumnezo ţ-ajute!” 🙂 Care se acceptă.

Precizare de bun simţ

E singura prescurtare cu cratimă care nu mi se pare deloc ok. Nu-s extremist: le accept pe celelalte de genul „b-dul” sau „P-ţa” (ultima cam duce spre vulgaritate, dacă nu vă supăraţi pe neuronul meu 😉 ). Astfel de decupări ortografice sunt utilizate mai ales în ziare sau pe burtierele de la TV, pe motiv de lipsă de spaţiu.

Dar, pe principiul enunţat câteva rânduri mai sus, nu văd ce ar opri autorii din online – de exemplu – să scrie bulevardul sau piaţa.

Aşa cum mi se pare normal să nu îl apelezi pe un domn cu „Ce faci, C-tin?”, când doamna mama lui i-a pus în buletin un clasic „Constantin„. Mai bine îi zici simplu „Ticu„. 🙂

E tot o prescurtare, e drept, dar n-are cratima aia care îl transformă în cuvânt defect.

Fuste pantalon potrivite pentru ținute rafinate

/ Adilabos / Leave a comment

Populara fustă pantalon

Fiind fane ale modei, femeile au ținut mereu pasul cu moda și au revoluționat des multe piese vestimentare. Fusta pantalon era o piesă vestimentară foarte populară în trecut, însă ea a revenit în topuri odată cu anul 2014. Denumită și culottes sau palazzo, fusta tip pantalon trebuie să nu lipsească din garderoba femeilor rafinate, chic și în pas cu moda.

Îți poate fi un pic greu la început cu fusta pantalon, dar imediat ce îi simți funcționalitatea, vei vedea cât de ușor o poți mula pe stilul tău de zi cu zi.

Fusta pantalon lungă ideală pentru confort

Când ești în căutare de o fustă care să exprime feminitate în timp ce ai parte de confort, fusta pantaloni lungă este ceea ce cauți. Aceast model de fustă nu îți expune picioarele, maschează anumite zone ale corpului de care nu ești mulțumită și te ajută să fii feminină, elegantă și în largul tău pe parcursul întregii zile.

O fustă pantalon din vâscoză cu aspect vaporos cu un elastic în talie te va ajuta să fii feminină atunci când ești la birou sau când mergi în oraș. Se potrivește de minune cu aproape orice tip de încălțăminte și o poți include în numeroase look-uri.

Fusta pantalon elegantă pentru femeia din tine

În momentul în care ieși în oraș sau participi la un eveniment, o ținută elegantă poate fi necesară. Fusta pantalon de seară îți vine în ajutor și te va ajuta să scapi de clasicele rochii, fuste și salopete de ocazii pe care obișnuiai să le porți.

Fusta pantalon elegantă lungă, așa-zișii pantaloni palazzo, te poate scăpa imediat când ești în căutarea unei ținute elegante. Modelele cu talie înaltă, realizate din materiale vaporoase sunt avantajoase pentru orice femeie și îți oferă comoditate și încredere. Această fustă pantalon se combină cu succes cu diverse bluze, lucru pe care nu ai putea să îl realizezi la alte ținute. Astfel, fusta pantalon va putea să te ajute când dorești diversitate în garderoba ta, fără prea mult efort și bani cheltuiți.

(ACEASTĂ POSTARE ESTE UN ADVERTORIAL)

7 reguli de aur pentru o nuntă ca-n poveşti

/ Adilabos / 1 Comment

Cununia religioasă reprezintă cel mai frumos moment din viaţa viitorului cuplu, încununarea dragostei şi baza familiei, din acest motiv are o încărcătură emoţională foarte puternică. Mirii vor avea însă un drum lung de parcurs până în ziua marelui eveniment, dorindu-şi ca totul să iasă după cum şi-au imaginat, iar invitaţii să se simtă senzaţional şi să aibă ce povesti după.

Toţi oamenii vor să aibă o nuntă ca-n poveşti, iar detaliile sunt cheia obţinerii satisfacţiei tuturor participanţilor, indiferent că este vorba despre miri, părinţii acestora, naşi sau oaspeţi. Organizarea nunţii poate fi foarte stresantă, aşa că înainte de toate, mirii trebuie să se gândească bine dacă îşi doresc o nuntă cu tradiţii sau una modernă, dacă se va merita să aibă un buget generos sau nu, dacă este sau nu cazul să investească într-un organizator de nunţi.

Iată care sunt paşii pentru planificarea tuturor detaliilor:

1. Stabilirea bugetului pentru cheltuielile obligatorii şi alegerea unei persoane care să organizeze nunta sunt primii paşi. Întotdeauna vor apărea tot felul de cheltuieli sau dorinţe noi ale miresei, aşadar este bine ca bugetul să fie stabilit de la început şi să nu se adauge nimic nou. Chiar dacă mirii vor avea tendinţa să organizeze ei orice detaliu, oboseala şi-ar spune cuvântul şi nunta li s-ar părea o corvoadă şi nu un eveniment plăcut;

2. În afară de îmbrăcămintea, încălţămintea şi accesoriile obligatorii, mirii trebuie să se pregătească şi din punct de vedere fizic. Un masaj de relaxare, folosirea unor cosmetice naturale pentru mirele stresat de eveniment https://www.sabon.ro/ro/produse/44-Produse-cosmetice-naturale-pentru-barbati, care-şi doreşte să demonstreze tuturor că este sofisticat şi preocupat de îngrijirea corpului său, pot da rezultate fenomenale;

3. Anunţarea nunţii este importantă pentru că în acest mod toţi cei care vor dori să participe la eveniment vor şti câteva amănunte esenţiale, precum: locul unde va avea loc ceremonia religioasă, ora la care se va desfăşura, cine vor fi naşii de cununie, în ce local vor petrece invitaţii. Chiar dacă pare desuet într-o lume tehnologizată folosirea în continuare a invitaţiilor de nuntă, cei mai mulţi dintre miri consideră o tradiţie frumoasă înmânarea acestora;

4. Florile şi aranjamentele florale aduc un plus de frumuseţe momentului, pe care-l îmbracă în veşminte de poveste, aşadar mirii nu trebuie să uite acest detaliu. În general, o nuntă trebuie să aibă o tematică, anumite culori predominante, un anume stil, aşa ca florile vor trebui să se muleze perfect pentru ca efectul lor să fie unul ”wow”;

5. Amintirile de la nuntă sunt necesare atât pentru miri, cât şi pentru invitaţi. Fotografiile, filmările video, mărturiile de nuntă vor imortaliza momentul pentru eternitate. În acest sens, este ideal ca mirii să încheie un contract cu cei care vor realiza aceste lucruri, chiar să dea un mic avans, care să le ofere siguranţa că-şi vor recupera banii în cazul în care partenerii vor dori să se retragă dintr-un motiv sau altul;

6. Importanţa invitaţilor este colosală. Toţi vor dori să se simtă băgaţi în seamă şi vor fi deranjaţi dacă vor fi aşezaţi lângă alţi invitaţi necunoscuţi sau pe care nu-i suportă, aşa că ar fi bine ca mirii să folosească numerele de masă (pot fi găsite aici https://www.taramuliubirii.ro/numere-masa-nunta/) care să-i ajute să aşeze invitaţii în funcţie de preferinţele acestora;

7. Finalizarea ultimelor detalii legate de luna de miere se va face înainte de marele eveniment, pentru că mirii vor trebui să se relaxeze şi să scape de stresul acumulat în săptămânile dinaintea nunţii.

Acestea sunt doar câteva dintre regulile de aur pe care mirii trebuie să le respecte întocmai pentru ca nunta să fie cu adevărat de bun augur, iar fericirea şi dragostea să plutească în aer.

(ACEASTĂ POSTARE ESTE UN ADVERTORIAL)

10 propoziţii (şi o frază) despre… Destin

/ Adilabos / Leave a comment

O bufnitură, un zgomot de sticlă spartă şi un urlet se auziră dintr-odată dinspre pasaj. Ne repezim cu toţii din redacţie la geam.

– Pune ceva pe mână!!!

Agitată, o fată de la barul de vizavi sună la Ambulanţă.

– A căzut geamul peste el. Îl curăţa… E tăiat rău de tot la mână…

Ambulanţierii l-au dus de urgenţă la spital. Clienţii de la terase aveau acum subiect de discuţie.

E puştiul sărman din pasaj, care mai făcea una, alta pe acolo.

Nasol destin au unii…

 

Top 3 avantaje pe care le ai dacă locuieşti la curte

/ Adilabos / Leave a comment

Fără îndoială, tot mai mult tineri care sunt în căutarea unei locuinţe nu sunt încă hotărâţi dacă să aleagă o casă sau un apartament. În mod cert, fiecare are avantajele şi dezavantajele sale, însă a locui la curte pare, de departe, o soluţie extraordinar de bună, atât pe timpul verii, cât şi pe timpul iernii.

Dacă şi tu eşti indecis şi vrei să citeşti mai multe despre avantajele pe care le-ai putea avea dacă alegi să îţi cumperi o casă, atunci citeşte lista de mai jos şi ia o decizie favorabilă dacă şi tu îţi doreşti să beneficiezi de avantajele enumerate.

Iată care sunt avantajele pe care le poţi avea dacă locuieşti la curte:

1. Un prim avantaj major pe care l-ai putea avea dacă alegi să te muţi la curte este acela că o să ai mereu un loc de parcare, iar maşina ta va fi întotdeauna în siguranţă. Dacă ai avut întotdeauna probleme de acest gen, sigur vei aprecia un loc de parcare numai pentru maşina ta. De altfel, pentru ca iarna să nu ai probleme şi să poţi scoate maşina uşor din curte, apelează la soluţii eficiente, precum degivrarea. Poţi intra aici pentru a vedea ce presupune această operaţiune, dar şi care sunt costurile. Fără îndoială, o sa observi cât de uşor îţi va fi!

2. Un alt avantaj pe care îl ai locuind la curte este acela că poţi să îţi iei un animal de companie. Dacă nu eşti genul de persoană care să stea în casă cu acesta, o să ai oportunitatea să îi amenajezi un colţ special, numai pentru el. Presupunând că ai deja un căţel, o să constaţi că acesta va fi mult mai vioi când va avea la dispoziţie toată curtea pentru a alerga. În orice caz, dacă patrupedul tău este mai sensibil sau dacă va fi vreodată implicat într-o luptă, apelează la CHERRYVET.RO, la serviciul de ambulanţă veterinară, astfel încât acesta să beneficieze de cele mai bune îngrijiri.

3. Apoi, o să ai oportunitatea, locuind la curte, să o amenajezi exact aşa cum doreşti şi să te bucuri de spaţiul pe care îl ai la dispoziţie. Astfel, o să îţi poţi aranja un spaţiu pentru grătar, o terasă şi îţi poţi pune o piscină pe timp de vară, cu sezlonguri. Sigur va fi cu totul altă senzaţie comparativ cu aceea pe care ai putea să o ai într-un apartament. Pe lângă acesta, vei putea oricând să faci modificări şi în casa ta, fără să dai explicaţii nimănui. Alege confortul, din toate punctele de vedere, şi apelează la încălzirea prin pardoseală, la cele mai noi aparate electrocasnice pentru a-ţi uşura munca, dar şi la cele mai bune lenjerii pentru un somn odihnitor. Găseşti textile la metraj pe freeteks la preţuri excelente. De altfel, calitatea acestora este superioară şi o să constaţi că le vei avea foarte mult timp.

Aşadar, dacă până acum erai indecis, cu siguranţă avantajele amintite mai sus te vor ajuta să iei cea mai bună decizie pentru tine!

(ACEASTĂ POSTARE ESTE UN ADVERTORIAL)

Mai e nevoie de televiziunea locală?

/ Adilabos / 6 Comments

Recunosc că orice răspuns am da la întrebarea asta ar fi justificat. Adică oricare dintre tabere ar avea argumente pe care cu greu le-aş putea combate.

Ca să îmi justific şi eu răspunsul, e nevoie de puţină istorie. 🙂

Înapoi, în 2000…

În 2000, prin toamnă, când i-am spus lui Narcis Fekete, patronul „Jurnalului de dimineaţă”, că mi s-a făcut o ofertă de la Antena1 Oradea şi că o accept, s-a uitat la mine şi mi-a spus:

– E o televiziune naţională, o companie mare, o să te pierzi acolo. Pe nimeni nu o să intereseze persoana ta, eşti doar o rotiţă fără de care marele mecanism o să poată funcţiona fără probleme.

Evident că nu am redat cuvânt cu cuvânt discursul lui de atunci – nu am memoria atât de upgradată 😉 – dar, în esenţă, asta îmi transmitea. N-a reuşit să-mi bage cuiul îndoielii atât de adânc încât să mă convingă să rămân. Magia televiziunii era mai puternică, aşa că am plecat. Chiar dacă am lăsat în urmă 4 salarii neluate până în ziua de azi. (Narcis plăteşte acum, în închisoare, pentru neregulile financiare – ca om de presă, am învăţat multe de la el.)

Nu m-am pierdut în marele mecanism al Antenei 1

Ba, acolo m-am îndrăgostit iremediabil de televiziune. Eram reporter pe eveniment, domeniu întotdeauna apreciat în audienţe – atunci era în perioada lui de glorie, când şi o sinucidere dintr-un sat de lângă Oradea era subiect de jurnal naţional.

Materialele mele intrau pe Bucureşti, alergam non-stop pe teren şi aveam un producător care m-a ajutat şi de la care am aflat multe din tainele televiziunii – jos pălăria, Gabi Hizo!

Asta mi-a atras şi prieteni, şi duşmani. Unii colegi nu mă priveau cu ochi buni, pe motiv că eu aveam întotdeauna cameraman – să trăieşti, Cristi Ştefănuţ! Adevărul e că pe atunci, în pasiunea mea pentru ştiri, nu băgam de seamă că, într-adevăr, erau reporteri care aşteptau după cameramani, în timp ce mie mi se aloca unul imediat ce se întâmpla ceva.

Avantajul evenimentului, recunosc!

Antena 1 Oradea era o staţie locală, cu emisie locală, cu ştiri şi emisiuni locale, dar mă interesa cel mai mult materialele care mergeau în jurnalele staţiei naţionale. Deşi, un an am avut o emisiune. Locală. 🙂

Am trecut la Transilvania TV…

…unde caracterul local al meseriei mele a început să predomine. Chiar dacă eram o staţie a Naţional TV, aveam o oarecare independenţă, dată de faptul că emiteam în oraşul patronilor, fraţii Micula.

Treptat, nu m-a mai interesat atât de mult că materialele mele intră sau nu pe Bucureşti. Lucram pentru jurnalul local şi eram încântat că oamenii ne urmăreau şi ne recunoşteau în oraş pe noi, cei care lucram la Ştirile Transilvania TV.

Am început să pricep că pe localnici îi interesează mai mult ce se întâmplă lângă ei. Că dacă vor să afle noutăţi din oraşul lor, din zona lor, preferă să se uite la un jurnal local, decât la unul naţional. Plus că erau multe informaţii locale, deloc interesante pentru Capitală, dar care îi afectau pe orădeni, pe bihoreni.

Eram liberi să creăm, să ne facem singuri sumarul, să fim pur şi simplu noi. De acele vremuri şi-a adus aminte recent şi „consăteanul” meu din Beiuşul natal, Lulu Cremeneanu, care mi-a trimis două promo-uri produse la Transilvania TV.

Televiziunea locală începea să-mi fie dragă!

A urmat TVS, „the” televiziunea locală. 🙂

La TVS am trăit cea mai faină perioadă ca jurnalist. În ciuda unor greutăţi, tehnice mai ales, a fost locul unde am simţit cu adevărat că fac televiziune. Am putut, toţi cei care am lucrat acolo – cel puţin în perioada TVS-ului albastru (celelalte perioade nu le cunosc, deci nu le judec) – să ne manifestăm din plin.

Ne simţeam liberi să fim jurnalişti. Nu depindeam de nimeni, iar patronul ne-a lăsat să ne facem meseria. Iar din această libertate s-au născut multe proiecte faine, multe materiale. Lucram la televiziunea locală, a oraşului, a judeţului şi eram mândri de asta.

Mulţi din echipă am mai lucrat înainte pentru o televiziune naţională, dar nu cred că era unul care să sufere că ştirile lui sau emisiunile pe care le realiza nu se vedeau în toată ţara.

De fapt, eram mândri că orădenii şi bihorenii se uitau la noi; la jurnalele noastre care atingeau 40 de minute cu ştiri locale, dar şi din Baia Mare, Cluj-Napoca şi Timişoara, unde aveam corespondenţi; la emisiunile de divertisment, la talk-show-uri, la emisiunile auto, de sport.

Nu eram cei mai buni, nu eram perfecţi, dar voiam să învăţăm, să evoluăm. Eram o televiziune.

E nevoie de o televiziune locală. Dar… există un dar

Poate că a fost o incursiune cam lungă prin istoricul meu în televiziunea din Oradea. Dar, dacă aţi citit până acum, puteţi înţelege răspunsul pe care l-am dat lui Vladimir, un student la Jurnalism, care m-a întrebat dacă televiziunea locală mai are viitor:

Voi susţine întotdeauna necesitatea unei televiziuni locale. Oamenii sunt interesaţi de ceea ce se întâmplă lângă ei, în oraşul lor, în judeţul lor. De cele mai multe ori, nu toate întâmplările care îi afectează sunt interesante pentru o televiziune naţională. De aceea e nevoie de un post TV local.

Dar… există un dar. Sau, mai precis, trebuie îndeplinită o condiţie esenţială, fără de care o televiziune, locală sau naţională, n-are cum exista: banii!

„În lipsa fondurilor, a oamenilor care să investească în astfel de afaceri loco, viitorul televiziunii locale nu e deloc roz”, îi scriam lui Vladimir.

Televiziunea locală nu generează atât de mulţi bani încât să se autoîntreţină de la început. Şi atunci e nevoie ca o persoană să vină cu banii de acasă. Un an, doi, mai mulţi. Poate până la urmă afacerea va aduce banii necesari funcţionării şi chiar a unui câştig pentru investitor.

Experienţa Oradei arată că acest lucru – al autoîntreţinerii – a fost cam greu spre imposibil. Pe piaţă a rezistat doar afacerea de presă în care patronul a fost dispus să investească ani şi ani, fără să se aştepte la câştiguri uriaşe. Rând pe rând, celelalte staţii şi televiziuni locale s-au închis ori funcţionează în regim de avarie.

În concluzie:

Sunt susţinător al televiziunii locale, ca de altfel al presei locale. E nevoie de ea, va avea oricând audienţă. Sunt şi în provincie, cum le place unora să spună, jurnalişti buni, care ştiu să-şi facă meseria cu profesionalism.

Dar tot aşa de mult e nevoie de oameni care să investească în presa locală. Şi chiar să câştige din afacerea asta. Că de aia e afacere.