Iată cum poţi face fericită o mireasă!

Bucuria sosirii clipei mult aşteptate, căsătoria religioasă, transformă orice femeie într-o mireasă cu chip de zână, cu vise împlinite şi cu dorinţa puternică de a reuşi în viaţa de cuplu pe care o va începe în curând. Multe dintre tinerele fete care se căsătoresc mărturisesc că senzaţia pe care o au în acele momente este aceea că totul le aparţine, că viitorul le surâde şi că nimic nu le poate distruge bucuria. Nunta însă trebuie să aparţină mai ales mireselor, care-şi visează momentul din copilărie chiar.

Pentru că este o clipă care ar trebui să fie perfectă, organizarea nunţii se realizează cu multă dedicaţie de catre toţi cei implicaţi în eveniment: părinţi, bunici, angajaţi profesionişti, rude, vecini etc. În fapt, planificarea căsătoriei în cele mai mici detalii, fără să fie omise nici unele, va spune la sfârşit dacă totul a decurs ireproşabil, dacă mirii au fost mulţumiţi, iar invitaţii s-au simţit minunat.

Metode magice de a face fericită orice mireasă

Acel moment mult visat de orice fată soseşte parcă cu repeziciune. Rochiţă albă, spumoasă şi plină de dantelă şi voal, diadema strălucitoare de prinţesă care-i învăluie părul mătăsos, condurii de Cenuşăreasă deghizată, accesoriile fine, toate trebuie să se îmbine senzaţional pentru ca mireasa să arate spectaculos, iar sentimentele pe care le încearcă cu acest prilej să rămână unice în întreaga sa existenţă.

În afară de detalii referitoare la decorarea bisericii, a restaurantului, de alegerea meniurilor sau a aranjamentelor florale, care trebuie să coincidă cu ceea ce îşi imaginează mireasa încă din copilărie, mai există câteva lucruri pe care şi le doreşte cu ardoare:

1. Luna de miere este momentul mult aşteptat, care continuă practic magia ceremoniei religioase şi a petrecerii de la restaurant, iar o mireasă care îşi doreşte cu siguranţă o vacanţă de vis pe plaje exotice accesează pagina de internet: https://www.karpaten.ro/oferte-vacante-sejururi/spania/ unde Karpaten oferă mirilor sejururi fabuloase pe tărâmurile Spaniei şi nu numai;

2. Tortul de nuntă nu trebuie considerat o prăjitură oarecare şi nici tratat cu simplitate, ci trebuie să aibă acel efect de ”wow” în faţa invitaţilor, să fie memorabil atât vizual, cât şi prin împletirea magică a ingredientelor naturale şi a aromelor seducătoare, fapt pentru care torturi de nuntă facute de Cristine sunt ideale pentru oricare mireasă dornică de senzaţional, de prospeţime şi de culoare;

3. Cadourile de nuntă nu îi sunt deloc indiferente miresei care abia aşteaptă să desfacă minunăţiile trimise de fiecare invitat în parte, ce doreşte să contribuie într-un fel sau altul la bunăstarea viitoare a mirilor. Pentru un cadou inspirat, ideal ar fi ca orice oaspete să dea o raita pe rafturile magazinului Lazyboy.ro, acolo de unde poate achizitiona produse, precum: fotolii de relaxare marca Lazyboy, perne cu puf confortabile, saltele sau alte accesorii pentru decorarea cu succes a locuinţei viitorilor miri;

4. O casă sau un apartament în care să înceapă viaţa în doi devine un deziderat care-i uneşte pe cei doi miri – cele mai interesante oferte le sunt puse la dispoziţie de Novuminvest.ro pe adresa web http://www.novuminvest.ro/ansamblu-rezidential- zona-lacul- morii/, care aduce cu sine oportunitatea mirilor de a achiziţiona locuinţa cu 0% comision;

5. O maşină perfectă pentru nevoile de cuplu ar fi un vis împlinit, mai ales că de obicei în viaţa acestora nu va întârzia să apară şi cel de-al treilea membru, bebeluşul.

(Această postare este un advertorial)

(guest post) Sănătatea pe bucate

Niki Mihalcea sănătateaNiki Mihalcea

Niki este colegul meu de la Digi24 Oradea, unde realizează emisiunea „Divizia locală”. Are experienţă de 20 de ani în presa sportivă locală, în care e cel mai bun – opinia mea.

În general, scrie despre sport. Dar are idei interesante şi ştie multe şi din alte domenii: social, eveniment, sănătatea. Aşa că atunci când mi-a spus că a scris ALTceva, i-am oferit acest guest-post. E chiar interesant. Spor la citit!


Suntem şi trăim într-o ţară de orbi. Din simplul motiv că uneori nu vrem să vedem anumite lucruri sau poate privim acolo unde nu trebuie. Dăm din umeri şi ne prefacem că nu înţelegem, dar toate astea ne absolvă oare de vină? Ce mai contează, printre atâtea golănii?

În plină efervescenţă Balena albastră, jocul pare să aibă concurenţă serioasă: Joaca de-a Dumnezeu – made in Ministerul Sănătăţii.

Sub sloganul „scapă cine poate”, programele naţionale oncologice sunt mai ceva ca ruleta rusească. A dracului, Doamne iartă-mă, dar parcă toate au legătură cu mama Rusie. Însă ei sunt mulţi şi noi puţini, iar ai noştri senatori vor să bage spaimă în toţi. Spaima de-a mai trăi, spaima de-a mai avea o şansă. Cum la ce şansă? La viaţă!

Mânaţi parcă dupăprospectele medicamentelor, cu indicaţii şi contraindicaţii, mai-marii responsabili cu sănătatea în România vor să decidă în continuare cine se încadrează pentru tratamente şi cine nu.

Am păţit-o chiar eu, în urmă cu şapte ani, în familie. După 38 de ani de muncă, cu toate plăţile sociale la zi, tata a fost diagnosticat cu cancer pulmonar în faza a patra. Statul a decis, prin comisia de medici, că NU merită să primească tratamentul adecvat. Boala avansată, ireversibilă, bla, bla. Cu alte cuvinte, bani aruncaţi pe geam. Serios? Dar în cei 38 de ani de muncă omul nu a dat ceva la stat?! Atât a meritat? A fost nevoie de pile şi intervenţii pentru un final cu două citostatice şi un Dumnezeu să-l ierte!

Greşelile trecutului se repetă, însă

Din păcate, în aceeaşi situaţie se află acum bolnavii de hepatită C. Cei care au fost trecuţi de pe Interferon pe Interferon Free. Au crezut la debutul programului că l-au prins pe Dumnezeu de picior. Un tratament mai bun şi cu mai puţine reacţii adverse.

Dar minunea nu a ţinut mult. Tratamentul s-a oprit brusc. Motivele? Licitaţia unei noi liste de medicamente şi reevaluarea celor care se încadrează pentru tratament. Şi cum în România politica pasului mărunt – sau mai bine spus a bătutului pe loc – este lege, ce mai contează o lună sau două fără tratament? Adică o nouă alegere: cine şi cât mai trăieşte.

O fi corect, nu o fi corect, nu ştiu. Cred însă cu tărie că oricine merită o a doua şansă şi ea este dată de Cel de Sus. Nicidecum de cei de aici, de jos. Această joacă, de-a dreptul periculoasă, dar numai pentru cei care au intrat fără voia lor în ea, s-ar putea încheia într-o bună zi cu un nou Big Bang.

Avem aşadar toate motivele să încheiem cu o glumă pentru că la a face haz de necaz suntem campioni. Şi dacă tot am pomenit de „Balena albastră”, se putea să nu fie una legată de acest joc? – „Vând 49 de stagii efectuate, mai aveţi doar unul singur de îndeplinit…”

P.S.: Cât despre epidemia de rujeolă şi lipsa vaccinului – Dumnezeu cu mila! – că, vorba aia, iar ne-a prins nepregătiţi.

Laura Bretan şi muzica bună „asediază” Cetatea din Oradea

UPDATE: Organizatorii evenimentului City Opera 2017 anunță o campanie de reduceri pentru biletele de la concertul din 5 mai 2017, din Cetatea Oradea. Cei care cumpară bilete în perioada 14-17 aprilie vor primi o reducere de 10%, indiferent de categoria locului ales. Reducerea este valabilă doar în cazul biletelor cumpărate online de pe site-ul eventim.ro.
Biletele la concertul City Opera 2017 pot fi cumpărate din această săptămână și de la casa de bilete a Filarmonicii din Oradea, de luni până vineri, între orele 11 și 17.


Nu neg că sînt pasionat de muzică. Adică, să ne înţelegem: nu cânt – sînt un afon total, lipsit complet de corzi vocale capabile să scoată sunete plăcute auzului. Dar ASCULT muzică. Pfaiii, da’ ştii cum o ascult? Ca un profesionist. 😀

În adolescenţă colecţionam casete audio. Dacă îmi plăcea vreo piesă, eu luam albumul. Eram convins că pe lângă melodia pe care o auzisem la radio ori la TV, voi mai descoperi şi altele faine pe album. De cele mai multe ori chestia asta mi s-a confirmat.

Ascultam orice. Puştan fiind, mă orientam mai mult spre dance. Dar era şi Michael Jackson, Depeche Mode, Bryan Adams ori Nirvana, Guns’n’Roses sau Offspring. Na, eram polivalent. 😉

Am crescut – normal 😀 – şi gusturile au cunoscut o schimbare

N-am uitat de bunţi-bunţi de altădată, dar am introdus în playlist şi alte genuri. Printre ele şi opera. Pe care am descoperit-o datorită discurilor de vinil ale lui Marius, un pasionat de operă, în apartamentul căruia eu şi fratelo am stat în chirie câţiva ani.

Nu sunt un connaiseur, un fin ascultător al acestui tip de muzică, dar sînt arii care mă fac să mă opresc din goana zilnică şi să mă liniştesc, ascultându-le. Nu voi da exemple, risc să mă fac de ruşine confundându-le autorii ori pocindu-le numele.

În schimb, vă spun pe cine aş asculta cu atenţie: pe Laura Bretan, puştoaica de a câştigat „Românii au talent” şi finalistă la „America’s got talent”. Am urmărit-o la show-ul de la ProTV: senzaţională voce, incredibilă parcă pentru vârsta ei. N-are cum să nu te impresioneze.

Iar dacă gândiţi la fel ca mine, să ştiţi că o puteţi vedea pe copila-minune a muzicii de operă chiar la Oradea. Şi asta pentru că Laura Bretan este invitata evenimentului City Opera, programat la început de mai în cetatea din oraş.

Detalii despre concert

Fosta mea colegă Florina Fofiu mi-a trimis nişte detalii despre concertul din fortăreaţa orădeană. Dacă şi sper că sînteţi interesaţi, iată-le:

– concertul va avea loc vineri, 5 mai 2017, ora 20:30, în curtea Cetăţii Oradea

– este vorba despre un concert de operă şi musical în aer liber

– vor concerta Laura Bretan, Diana Oros, Hector Lopez şi Geani Brad

– soliştii, alături de corul și Orchestra PROART sub bagheta dirijorului Ovidiu Niculaș, vor interpreta fragmente din operele lui Mozart, Verdi, Puccini, fragmente din musical-uri celebre, dar și muzica de film (apreciez asta 🙂 )

– biletele costă între 30 şi 120 de lei (în funcţie de locul ales) şi se vând prin reţeaua Eventim: online si la partenerii Germanos, Diverta, Orange, precum şi la casieria Filarmonicii din Oradea. Acum este în curs de semnare un parteneriat cu Teatrul „Regina Maria” pentru a vinde bilete şi la casieria teatrului

– sunt disponibile aproximativ 1500 de bilete

Mie-mi place ce ni se pregăteşte şi unde ni se pregăteşte. Ce ziceţi? Veniţi în Cetate?

 

StarGift.ro este pregătit pentru cadourile de Paște cu zeci de tablouri personalizate

Perioada sărbătorilor de Paște se apropie cu pași repezi, iar StarGift a introdus în colecția sa noi variante de tablouri personalizate pe lângă cele câteva zeci deja existente în stoc. Fiindcă echipa StarGift dorește ca pe site-ul de cadouri să se găsească un cadou pentru oricine, tablourile personalizate sunt o variantă ideală pentru oferit membrilor familiei sau prietenilor vechi.

Având în vedere că Paștele, la fel ca sărbătoarea de Crăciun, se sărbătorește în general în familie, un tablou personalizat cu poze de familie este un cadou ideal pentru vizita la părinți din duminica Paștelui. Website-ul stargift.ro pune la dispoziția clienților săi o metodă facilă de personalizare a tablourilor, care poate fi realizată direct pe platforma oferită de magazinul online de cadouri în doar câteva minute.

Ce tablouri personalizate online pot fi achiziționate de la StarGift.ro?

Clienții StarGift au la dispoziție o varietate mare de tablouri personalizate cadou pe care le pot crea special pentru cei dragi prin elemente personale, precum poze, mesaje și numele persoanelor dragi.

Iată care sunt categoriile de tablouri personalizate online pe care clienții aflați în căutarea cadoului de Paște le pot găsi la StarGift:

  • Tablouri personalizate cu poze – ideale pentru colajele din fotografii cu întreaga familie pentru a fi oferite părinților, bunicilor sau fraților de Paște
  • Tablouri personalizate online cu Star of Fame – prin care clienții StarGift le pot mulțumi unei persoane speciale din viața lor dedicându-le câteva cuvinte și celebrul simbol al stelelor precum cele de pe Hollywood Walk of Fame
  • Tablouri personalizate cu poză și text – în care sunt îmbinate una sau mai multe poze ale persoanelor care vor primi acest cadou, împreună cu un text dedicat special lor
  • Tablouri cu poze în formă de simboluri – începând de la tablourile cu poze în formă de cifre, pentru aniversări speciale ale unor evenimente, până la cele tip colaj în formă de inimă
  • Tablouri personalizate online cu design special – acestea pot fi alese pentru a transmite o anumită idee, în funcție de persoana destinatară a acestui cadou de Paște. În principal, design-urile constau în combinații grafice și vizuale, care pot fi personalizate în funcție de preferințele clientului StarGift

Pentru fiecare dintre categoriile de tablouri personalizate online la StarGift de mai sus există mai multe tipuri de tablouri, pentru ca cel care caută un design anume să îl poată găsi pe cel care este cel mai potrivit pentru persoana pe care o are în minte.

StarGift.ro are o colecție impresionantă de tablouri personalizate ieftine și promite să mai adauge pe viitor noi și noi modele, care să devină un cadou plin de emoție, ce poate fi achiziționat cu un buget moderat, pentru cei dragi.

(Această postare este un advertorial)

Foc şi fum peste Ţara Binşului. Şi nu numai acolo

Arde la propriu. Nu toată, e drept, ci hectare întregi de câmpuri şi dealuri.

Dacă ajungi în apropiere de Beiuş, oriunde te uiţi vezi fuioare de fum. De parcă ne-ar ataca turcii şi ne-am decis să aplicăm străbuna tactică a pârjolirii câmpurilor în faţa inamicului.

Ieri, duminica, ardeau dealurile de lângă Bulz şi Dumbrăviţa de Codru.Fumul se înălţa chiar şi dintr-o zonă ce părea împădurită. Focul cuprinsese şi nişte zone dinspre Finiş, undeva lângă Crişul Negru, iar rotocoalele de fum se vedeau de la kilometri depărtare.

Această prezentare necesită JavaScript.

De fapt, localnicii au dat foc vegetaţiei uscate

Nu o fac doar în zona mea de baştină – acolo am fost ieri şi am văzut imaginile descrise mai sus. Folosirea focului pentru curăţarea rapidă a locurilor care apoi, bănuiesc, vor fi arate şi semănate, e o metodă folosită peste tot în ţară. Nu ştiu în alte ţări cum e, dar am mai văzut câmpuri arzând prin România noastră.

Ştiu că e legal. Până la un punct. Adică tre’ să ai avize şi să iei măsuri să nu se întindă focul peste tot. Dar nu cred că toţi cei care aruncă chibritul pe miriştea uscată respectă aceste reguli. Tind să cred că puţini, din moment ce în această perioadă cele mai multe intervenţii ale pompierilor sunt pentru stingerea focurilor de pe câmpuri.

Aseară am şi văzut, aproape de Hidişel, două maşini de pompieri care goneau la o astfel de intervenţie.

Plus că nişte flăcări de pe Dealul Bitiilor se vedeau încă de la ieşirea din Pocola – iar asta se întâmpla pe la 8 seara, oră la care mă îndoiesc că mai vezi ce şi cum pe câmpuri şi nu prea poţi ţine sub control focul.

Acum nu zic că toţi cei care dau foc câmpurilor o fac fără să ţină cont de reglementările normale şi legale. Dar mulţi merg pe principiul „las’ că mie nu mi se întâmplă şi ştiu io ce trebuie făcut”. De obicei, sînt cei care dispar imediat ce focul a scăpat de sub control.

Run, Robi, run!

Robi transmisie LIVE TEXT Cupa României baschet cameraman

Are vreo şase nume pe contul de Facebook, dar pentru mine rămâne, simplu, Robi. 🙂

Dacă mă întreabă cineva de Robi, al meu coleg cameraman din TV*, îmi amintesc întotdeauna cum l-am cunoscut.

Acum vreo 13-14 ani, pe când domnia mea nu ştia ce înseamnă acela birou şi îşi petrecea ziua ca reporter mai mult pe teren 😉 , am nimerit la o filmare pe undeva, prin centrul Oradei. Eram cu Ede Ardelean, un alt cameraman cu care m-am înţeles excelent, şi când ne era lumea mai dragă în faţa camerei noastre s-a băgat un personaj. Un tip mai mic de statură, cu părul vâlvoi, 😀 ce avea în mână o cameră cu inscripţia TVS. Concurenţa de pe atunci, carevasăzică. 😉

M-am enervat, clar, şi am vrut să-i zic ceva mai „duios” celui care ne stricase cadrul. N-am apucat, pentru că Ede l-a ocolit pe îndrăzneţ, făcându-şi loc să-şi ia imaginile.

Personajul” nu a comentat nimic şi… şi-a continuat treaba.

Mi-am dat seama că era calm, se mişca iute, căuta cele mai bune imagini. Poate de aceea, când s-a mutat la Transilvania TV și Ede a plecat spre țări mai primitoare și mai bogate, am făcut echipă cu tipul mai mic de statură. 🙂 Cu Robi, adică.

Ne-am înțeles din  prima pe teren

Cine a muncit ori încă o mai face prin presa audio-vizuală știe cât de important e să existe înțelegere între reporter și cameraman. Să comunice de multe ori din priviri, să știe cam ce vrea unul de la celălalt, să nu aibă nevoie de mai mult de câteva propoziții pentru a stabili ce au de făcut. Să nu piardă timp, să vină când trebuie; să nu invoce diverse motive ca să nu facă un lucru sau altul.

Așa ajunsesem eu cu Robi încă de la primele filmări. Au fost multe; nici eu, nici el nu ne amintim decât o mică parte din ele. De cele mai multe ori râdem când le povestim, pentru că ne-am obișnuit să găsim partea faină a lucrurilor, indiferent de situație. Pe cele care ne-au întristat ori ne-au pus pe gânduri cred că le-am lăsat, voit, la o parte.

Am fost la accidente, inundaţii, incendii, razii, anchete, procese, proteste. Pfuuu, unde nu am fost!…

Am căutat prin arhiva mea de fost reporter și am găsit două filmări la care am adunat ceva frig în oase împreună cu Robi. Știu, nu se potrivesc cu primăvara de afară, dar, culmea, de ambele ne-am adus aminte deodată, la o discuție recentă. Sigur, am râs. 🙂

Priviți-le! Nu prea aveam de ce să ne veselim, dar vă spuneam că un om de teren ia întotdeauna partea zâmbitoare a vieții.

N-am fost doar buni colegi, ci și amici și, mai apoi, buni prieteni

Ne știam unul altuia problemele, povesteam despre tot felul de lucruri; ne-am fost alături la bine și la rău – şi nu spun vorbe mari. I-am cunoscut familia foarte faină pe care o are, pe Ramona și pe cei doi copii ai lor (vă pup, dragilor!).

Am mâncat bogracs pe malul Someșului, la cabana lui de la Doda Pilii. Dar am băut și bere, și tequilla, și vin, și… mda… în barurile din pasaj ori de pe Alecsandri. L-am prins chiar dansând pe masă într-un club. 😀 L-am văzut râzând, dar l-am văzut şi cu lacrimi în ochi. Şi băieţii plâng câteodată…

Când eram producător la TVS și mai apoi producător de stație la Digi24 am încercat să menținem legătura pe care o creasem în anii de teren. N-a fost deloc ușor. De fapt, era tare greu când echipa se rupsese: fostul reporter devenise un șoarece de birou 🙁 , iar cameramanul preluase alți reporteri, pe care acum îi învăța meserie.

Dar mai găseam timp să vorbim.

De ce am pus toate verbele la trecut?

Pentru că Robi, la fel ca mulți oameni buni din TV*, a decis să pună punct și să plece în altă parte. Mai rămâne o lună pe baricade și apoi închide un capitol. Unul de vreo 20 şi ceva de ani în televiziune.

Prima dată nu l-am crezut când mi-a spus. Apoi mi-a explicat şi am înţeles.

Recunosc că îmi pare rău că pleacă. I-am şi spus-o. Nu mi-l puteam închipui făcând altceva decât să filmeze. El e Robi, cel care cu părul lui cărunt şi vâlvoi, cu pantalonii lui largi, rămâne pentru mine unul dintre cei mai buni cameramani cu care am lucrat (alături de Cristi Ştefănuţ şi Ede Ardelean).

Dar, așa cum mi-a zis și el, sînt sigur că a cântărit bine și a luat decizia cea mai bună pentru el. Și, așa cum am/ a făcut mereu, va lua din experiența asta din televiziune doar ce e bun. Și va merge mai departe doar privind înainte.

De aceea i-am și zis „Run, Robi, Run!” Asta ca să sune a mesaj pozitiv, gen Forrest Gump, nicidecum a „Du-te, Dică, du-te!” 🙂 Plus că, la fel ca şi personajul lui Tom Hanks, s-a pus pe alergat. Şi nu se opreşte. Încă. 😉

Recunosc: pierd un coleg, dar păstrez un prieten.

* Când mă refer la TV, mă refer la domeniu, nu la o televiziune anume. Asta ca să nu fiu acuzat că vorbesc de bine/ de rău un post sau altul.

Un mesaj uman postat pe luneta maşinii

Circulând nu doar pe şoselele patriei, ci şi ale ţării vecine şi ale Austriei adoptive, mai dau peste tot soiul de ciudăţenii care îmi apar în trafic. Înţeleg şi mai mult, cu fiecare imagine nouă zărită pe şosele, că oamenii sînt tare inventivi.

De la nume de firme care de care mai fistichii trecute pe remorcile camioanelor, la bagaje aranjate în aşa fel încât într-un microbuz antic să încapă conţinutul unui vapor – vezi de toate. Ultima dată am aflat cum poţi să muţi Facebook-ul în propria maşină şi să-ţi transformi luneta într-un wall pe care să postezi… chestii. 😉

Undeva, între Oradea şi Budapesta – pentru celelalte nume de oraşe din Ungaria prietenă recunosc că aş avea nevoie de Google 🙂 , aşa că prefer să definesc astfel porţiunea de drum respectivă – aşadar pe şoseaua spre Budapesta, îmi apare în faţă domnul din fotografiile de mai jos.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mesaj cu substrat…uri

Încadrat de maşina de Bihor a subsemnatului şi camioneta de Cluj, domnul cu VW de Graz ne transmitea un mesaj postat nealcoş pe luneta maşinii. În limba română, deci eram în target. 😉

Am realizat, dintr-o singură privire, mai multe chestiuni. Uno: era, clar, un conaţional. Cel mai probabil rezident în Austria, după maşină – dar nu bag mâna în foc pentru asta. Doi: făcea promovare pentru (bănuiesc) vreun candidat din comunitatea română din ţara fostului împărat. Trei: în mod sigur era un candidat pentru oameni 😀 , nu pentru altceva, care avea Facebook. Şi mai avea ceva: iubire de tată şi dragoste de mamă.

Superb! Cum să nu votezi un asemenea candidat şi independent, şi uman? Plus iubitor de părinţi. 🙂

Ce nu m-am lămurit era dacă la volan era chiar candidatul sau cineva din echipa de campanie a dumnealui. Oricum n-aveam cum să-l întreb pentru că mi-a dispărut repede din raza vizuală. Semn că circula des pe drumul respectiv şi cam ştia unde sînt radarele, unde poate prinde viteză şi unde nu.

Adevărul e că pe astea le-am învăţat şi eu. Atâta că nu-s vitezoman. Şi nici din vreun staff de campanie nu fac parte.

P.S. Dincolo de micile miştouri din rândurile de mai sus, apreciez imaginaţia şi iniţiativele publicitare ale oricui. Pe bune: în cazul de faţă chiar dacă mesajul a fost ciudat pentru mine (poate pentru alţii nu), omul şi-a făcut reclamă gratuit într-un mod extrem de vizibil. Merită un like. 🙂

Oradea – oraş sigur/nesigur

De când cu 15 martie – nicio legătură cu Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, mă refer strict la împuşcăturile de pe Strada Barcăului – au apărut pe net tot felul de reacţii, ironice sau nu, la catalogarea Oradei drept oraş sigur.

În timp ce în diverse clasamente, făcute de tot felul de site-uri care nu ştiu câte reguli sociologice au aplicat, Oradea era ba cel mai sigur, ba cel mai frumos, ba cel mai vizitabil oraş din ţară, pe Facebook municipiul era „mutat” în Vestul sălbatic şi pus pe lista locurilor în care pistolarii îşi reglează conturile în stradă. Televiziunile prezentau vox-uri în care oamenii vorbeau de o anumită stare de nesiguranţă (Adrian Hladii nu era prins în acel moment), iar în unele introuri de ştiri se vorbea de tragedia ori, ca să sune cât mai terifiant, de măcelul de la Oradea.

Preţ de câteva zile despre capitala Bihorului s-a discutat mai ales prin raportare la răpirea şi uciderea Daliei Duca şi la căutarea asasinului-fugar. Explicabil, pentru că o astfel de situaţie e de o gravitate extremă, care se impunea disecată până în cel mai mic detaliu. Interesul oamenilor faţă de acest caz a fost major, dovadă stau audienţele uriaşe pe care le-au atins ştirile, materialele de presă şi orice fel de discuţii despre crimă şi fugar.

Paranteză. Pe site-ul digi24.ro, la secţiunea ştirilor din Oradea, materialele despre hăituirea lui Adrian Hladii şi uciderea Daliei Duca au strâns chiar şi de 20 de ori mai multe vizualizări decât o ştire obişnuită.

Nu pun în discuţie apetenţa cititorilor/telespectatorilor pentru astfel de materiale. Sînt specialişti care ştiu să explice mult mai bine şi documentat acest lucru.

În schimb, i-aş întreba pe ai mei cititori cât de sigură/nesigură văd ei Oradea şi de ce. Iar aici mă refer atât la localnici, cât şi la cei din afara oraşului. Pentru că ar fi interesant cum ne vedem noi şi cum ne privesc alţii.

Niciodată nu putem spune despre un loc că e 100% sigur ori 100% nesigur. De acord? Eu cred că Oradea poate fi şi sigură, şi nesigură; depinde de experienţele personale ori de punctul din care o priveşti.

Astfel, în opinia mea:

dacă în jurul tău ai oameni calmi şi civilizaţi,
dacă nu te învârţi prin unele cluburi de noapte unde muşchii sînt mai mulţi decât neuronii,
dacă te-ai plimbat seara prin parc ori pe stradă fără să fii atacat de vreun nebun ori nu te-a controlat prin buzunare un hoţ de prin tramvai,
dacă poţi să stai seara la o terasă fără să auzi o conversaţie punctată la fiecare două propoziţii de o trimitere spre o anumită parte anatomică,
dacă poţi să-ţi laşi maşina într-o parcare fără teama că ţi-o va zgârâia cineva care va dispărea fără urme,
dacă poţi să dai prioritate unui pieton fără să te claxoneze şi să te înjure unul cu maşină de ţ-şpe mii de cai putere şi geamuri fumurii,
dacă îţi pierzi portofelul şi un necunoscut te caută la toate adresele din actele găsite înăuntru doar ca să ţi-l returneze, fără nicio pretenţie,
dacă oamenii îţi promit ceva şi se ţin de cuvânt,
dacă ţi se cer preţuri decente pentru serviciile oferite,
– şi dacă mulţi alţi „dacă

atunci se cheamă că locuieşti într-un oraş sigur.

Iar dacă nu, nu. 🙂

Vă provoc să vă spuneţi şi voi părerea. Să mai adăugaţi nişte dacă, să mă contraziceţi dacă vreţi.

Cronica unei filmări neanunţate: moartea unui suspect de crimă

– Du-te, mă, de acolo! Ce caută, mă, ăsta pe aici? Bă, tu nu auzi?

” sau „”, cum preferaţi, eram eu. Îmbrăcat în trening, cu o jachetă peste, în adidaşi şi gâfâind după un sprint de vreo 100 de metri, încercam să filmez cu un telefon şi să vorbesc la celălalt. Clar arătam ca un ciudat, care nu cadra cu locul plin de poliţişti, mascaţi şi curioşi.

Ce să fac? Şi jurnalistul e om, mai are de schimbat baterii de chiuvete şi racorduri flexibile ori de verificat hornurile de la sobe. Nu puteam să fac astea îmbrăcat la costum, nu?

Revenisem din sat cu o astfel de ţinută şi mă apropiasem de ambulanţa SMURD păzită de doi poliţişti şi vreo 3-4 mascaţi. Încercam să filmez ce se întâmplă şi voiam să iau cât mai multe cadre. (Mda, defect profesional.)

Nu ştiam decât că Adrian Hladii, fugarul căutat de vreo 4 zile pentru că a ucis cu sânge rece o tânără şi a împuşcat un bărbat, se aruncase pe geam de la etajul patru. Era o informaţie pe care o aflasem în timp ce traversam strada de la nişte poliţişti care nu m-au uitat de când făceam teren. (Oameni de treabă, le mulţumesc!)

Încerc să văd ce e în ambulanţă, să mă conving că acolo e suspectul, dar un mascat mă vede şi se enervează. Bagă rafala de „” şi „”, după care unul dintre agenţii de lângă maşina SMURD percutează şi se îndreaptă spre mine.

– Du-te, dom’le, de aici, nu înţelegi?!
– Sînt de la presă, Digi24, încerc să-l conving că a mea curiozitate are o justificare profesională.

Omul pare să ezite, dar nu renunţă şi mă face să mă retrag câţiva paşi.

Nu am de ce să mă supăr pe poliţişti…

….ba chiar îi înţeleg. Ei sînt cei stresaţi, în jurul lor e o mulţime întreagă, cu mulţi curioşi, dar şi mulţi nervoşi. În situaţia lor nici eu nu mi-aş găsi uşor cuvintele din vocabularul de societate şi în mod sigur aş scăpa nişte alduieli. E uman.

Chiar dacă mă retrag, nu mă dau bătut. Continui să filmez ca la nuntă: fără oprire şi cu mişcări cât cuprinde, să nu ratez ceva.

Observ că sînt singurul jurnalist în zonă – ne cam ştim între noi şi nu văd vreo faţă cunoscută. Adevărul e întâmplarea m-a adus acolo şi am ajuns la puţin timp după SMURD. Am virat repede în staţia Petrom din Nufărul, am parcat maşina undeva în spate şi tunde-o, Usaine, până în locul cu multe girofaruri.

Trec vreo 10 minute şi vine şi Şerban Carţiş, amicul meu fost la Pro, cu care am bătut ani la rând judeţul. Beneficiez de reflectorul de pe camera lui – mersi, Şerb! – care îmi ajută bătrânul telefon să mai scape de granulaţia de pe imaginile întunecate. Să nu uit: musai să-mi schimb LG-ul cu ceva mai modern.

Se adună apoi jurnalişti, vin echipe TV, corespondenţi, ziarişti de presă scrisă şi online. Subiectul e important şi a ţinut un oraş întreg pe jar de miercuri până sâmbătă.

Pentru noi, cei din presă, a fost ca şi o întoarcere în timp din punct de vedere al documentării. Am aflat informaţii pe surse, ca în junioratul meu de la sfârşitul anilor ‘90. Parchetul nu i-a lăsat pe cei din Poliţie să spună nimic oficial, dar nici procurorii nu au darnici cu informaţiile. Ba chiar deloc. Asta deşi un criminal înarmat cu un pistol, deci periculos, era în libertate. Cu atât mai mult era nevoie de cât mai multe detalii.

Un sfat, dacă nu e cu bănat

În locul anchetatorilor, că tot s-au eliberat de stresul căutării unui asasin, aş face în următoarele zile o conferinţă de presă în care aş explica în amănunt cum s-au derulat investigaţiile. Avem multe semne de întrebare şi cred că ar fi un gest de transparenţă şi chiar de bun simţ să fie date nişte răspunsuri.

Asta pentru că îmi privesc meseria nu ca pe o căutare continuă a senzaţionalului, ci ca pe permanentă încercare de prezentare corectă a faptelor. Iar pentru asta avem nevoie de deschidere, de colaborare, nu de opacitate şi telefoane închise.

Bineînţeles, dacă se poate şi dacă nu cer mult.

Flori cu autoservire

Cred că nu există florar, în ţara asta cel puţin, care să nu se bucure la final de 8 martie, când trage linie şi calculează cât a vândut şi, mai ales, cu ce profit s-a ales după o zi atât de aglomerată. E un fel de Black Friday pe invers al florăriilor, 🙂 pentru  că, în loc ca preţurile să scadă, buchetele îmi par mai scumpe decât de obicei. Sau cel puţin la aceeaşi valoare ca în alte zile. În schimb, ritmul şi volumul de vânzări de flori sunt duble.

Asta pentru că orice bărbat care se respectă şi îşi respectă doamna de lângă el şi pe propria-i mamă îşi trece pe agenda Zilei Femeii să treacă pragul vreunui magazin cu multe flori. E ziua în care e mai răbdător decât oricând şi e în stare să stea la coadă ori să analizeze minute în şir nişte culori şi aranjamente.

Toţi ne credem în ziua asta experţi în flori, adevăraţi designeri florari. Şi asta numai de dragul vostru, doamnelor şi domnişoarelor! 🙂

Şi uite aşa, învârtându-mă de 8 martie printre buchete şi ghivece şi privind peste umărul unor confraţi „designeri„, mi-am amintit de un fel de florărie puţin mai altfel văzută în Austria. Una în aer liber, fără vânzători şi fără casieri, din care te puteai servi singur. Iar plata ţinea doar de bunul tău simţ şi de educaţie.

Vi se pare ciudat?

Na, închipuiţi-vă cum mi s-a părut mie când m-am trezit în faţă cu ditamai câmpul, proaspăt arat, lângă care era pus un stâlp ce ieşea dintr-un butoi 🙂 şi pe care era aşezată o tablă. Pe aceasta erau trecute preţurile florilor – vorbim de garoafe şi de floarea soarelui. Un fel de mercurial. 🙂 Mai jos, o săgeată care indica unde trebuie lăsaţi banii.

Această prezentare necesită JavaScript.

Locul e undeva, lângă Viena, în apropiere de un sat, chiar în faţa unui magazin de piese auto. Oamenii erau invitaţi să-şi aleagă şi să taie singuri florile pe care le doresc; apoi să lase suma indicată pe panou în cutiuţa de pe stâlp.

N-am văzut pepe de vânzător şi nici măcar o cameră de supraveghere nu era în zonă. În schimb era un mesaj: „Doar florile plătite ne fac fericiţi (ne oferă plăcere)!” 🙂 Cam asta era singura modalitate de a-i face pe clienţi să plătească. Şi un „mulţumesc!” la final.

Nu am informaţii ca vreun client să fi plecat fără să plătească. Dar, din moment ce afacerea părea să aibă ceva vechime, mă îndoiesc că proprietarii ar fi continuat-o dacă ar fi avut un istoric încărcat de ţepe primite.

Pentru că… civilizaţie. 🙂 Opinii?