Povestea impresionantă a pantofilor de damă stiletto

Fără o pereche de pantofi stiletto, dressingul femeii moderne este gol. Acest model este parcă alegerea perfectă, indiferent de ţinuta purtată.

Numele de stiletto vine de la pumnalul folosit de gangsterii anilor ’50 şi se referă la acel toc cui înalt şi subţire; acesta poate ajunge şi la 25 de centimetri. Forma pantofilor stiletto de damă a fost asociata cu pumnalul stiletto, o armă letală folosită de aceşti gangsteri, datorită tocului ascuţit.

Pantofii stiletto sunt o armă în picioarele oricărei doamne sau domnişoare şi sunt preferaţi datorită sexualităţii şi feminităţii pe care aceştia o exercită.

Dupa cum spunea Marilyn Monroe: „Dă-i femeii perechea potrivită de pantofi şi va cuceri lumea.” Aceşti pantofi se pare că au ajuns să fie potriviţi pentru orice doamnă şi domnişoară, deci putem parafraza: „Dă-i femeii o pereche de pantofi stiletto şi va cuceri întreaga lume.”

Etapele evoluţiei pantofilor stiletto

Prima apariţie a lor a fost prin anii 1940, fiind purtaţi de excentrica solistă Mademoiselle Mistinguett. Pe atunci pantofii stiletto erau asociaţi femeii uşoare, însă cum s-a ajuns de la această imagine la eleganţa pe care o au astăzi este o istorie cu adevărat spectaculoasă:

ce pantofi de dama prefera doamnele in 2016

  • În anii ’50 revin datorită unui designer cunoscut Roger Vivier, care foloseşte diverse metode pentru a face din pantofii stiletto de damă o pereche de încălţăminte stabilă. Astfel se ajunge la un toc mult mai subţire, iar Vivier se face cunoscut datorită acestuia.
  • Până în anii ’60 poartă imaginea de pantofii „erotici” care îndeplinesc fetişuri, însă odată cu schimbarea formei, adică alungirea vârfului, aceştia încep să îşi facă intrarea în societate şi în garderoba divelor internaţionale.
  • Anul 1974 este anul care defineşte esenţa pantofilor stiletto, datorită designerului Manolo Blahnik care îi schimbă în totalitate. Pantofii stiletto capătă un aspect modern şi mult mai sexy, însă fără pic de vulgaritate.
  • În anii ’90 pantofii stiletto dispar din atenţia doamnelor care îşi îndreaptă preferinţele către tocurile late. Abia în 2000 revin în atenţia femeilor de pretutindeni şi îşi păstrează această poziţie până astăzi.

Pantofii stiletto au trecut printr-o serie de schimbări şi au ajuns să facă trecerea de la pantofi „erotici” la perechea de încălţăminte care defineşte cel mai bine eleganţa. Datorită designerilor şi divelor care au reuşit să şteargă trecutul urât, purtându-i în societate cu eleganţă şi stil.

Prezentul pantofilor stiletto de damă

Extrem de populari, astăzi pantofii stiletto sunt prima alegere atunci când ne dorim eleganţă. Îi găsim în diferite culori şi modele, cu tocul între 2,5 şi 25 de centrimetri, şi încă au putere de atracţie, însă o fac cu stil.

Şi, mai mult decât atât, preţul pantofilor stiletto de damă este foarte avantajos. Astăzi, pantofii de damă stiletto sunt extrem de ieftini şi uşor de găsit în magazine, în mediul online, la fiecare colţ de stradă.

Încălţămintea de damă care a stârnit atâtea reacţii este astăzi ieftină, elegantă şi plină de feminitate. Toate femeile realizează puterea pe care o au atunci când poartă pantofii de damă stiletto, atrăgând toate privirile. Fiind nişte pantofii atât de ieftini, este păcat să nu profitaţi de tocul şi forma stiletto care trebuie să se regasească în dressing-ul vostru feminin în foarte multe variante şi culori.

(ACEASTĂ POSTARE ESTE UN ADVERTORIAL)

Promovare pe două roți: Turul Bihorului

Turul Bihorului (2)

– No, asta e cea mai bună promovare care poate fi făcută orașului. Acțiuni de felul ăsta: concursuri, concerte, evenimente. Să fie plin de culoare orașul. Nu-i așa că-i fain? 🙂

Gogu, tehnicul nostru de la tv, dă din cap aprobator. M-a ascultat cu atenție și evident că nu mă putea contrazice. E o atmosferă foarte faină, doamnelor și domnilor, în Piața Unirii din Oradea, vineri, 20 mai. E soare, e cald și o mulțime de bicicliști. Rectific, cicliști. 🙂

Sunt vreo 150 și participă toți la Turul Bihorului, competiția renăscută după vreo trei decenii. Au umplut de culoare centrul Oradei și parcă a retrezit la viață oraşul.

Evident, nu m-am putut abține și am filmat cu bătrânul meu LG plecarea în cursă.

E genul de eveniment care scoate din amorțeală o comunitate. Cu siguranță că vor urma și altele. Cel puțin așa îmi doresc eu și cred că sînteți de acord cu mine. 🙂 Ne trebuie astfel de „doze” de energie, de mişcare, de sport, de spectacole, de tot soiul de evenimente altfel.

Totuşi, sîntem oraşul cel mai aproape de Occident! 🙂

Spitale, sport şi alte evenimente

Am impresia că o dată ce ajungi în jurul vârstei de 40 de ani – înainte cu puţin, în timpul şi după – ai tendința să dai și mai tare drumul la motoare. Muncești și mai mult – asta e bine; rău ar fi să nu ai de lucru, iar timpul liber devine treptat un vers de Eminescu: „era pe când nu s-a zărit/ azi îl vedem şi nu e”. 😀

O spun din proprie experienţă. Nu mă scot, ci doar observ. E o chestie cu două tăişuri, pe care e bine să o ştii gestiona. Aşa că, printre câteva chestiuni legate de muncă, am încercat să strecor şi câteva ore de relaxare. Printre ele, unele dedicate blogului, vechiul meu prieten din online.

De aceea, cu cafeaua în dreapta laptopului, cu Europa FM în surdină şi cu o bluză mai groasă pe mine (e frig în casă, atât de frig că nu poţi dormi fără compania radiatorului), m-am pus în bucătărie – să nu-mi trezesc doamna care doarme liniştită – şi am decis să mai bag în seamă pagina personală de net. E cam ca în agricultură: am lăsat-o „nelucrată” o perioadă cam lungă şi asta îi poate afecta productivitatea. 😉

Mi-am propus să scriu despre câteva lucruri, dar recunosc că a venit tăvălugul de evenimente. De câte ori mi-am propus să mă documentez despre ceva, se întâmpla altceva, iar despre ce voiam eu să relatez devenea rapid un subiect perimat.

…şi ale echipei lui de la Gazeta Sporturilor. M-am îngrozit de ce se poate întâmpla în ţara asta. Sînt convins că au fost oameni care au murit cu zile, infestaţi cu bacterii sau alte „animale” din astea primite din spitalele dezinfectate – ce glumă! – cu tot felul de substanţe diluate. În capul meu s-a format o teamă faţă de spitalele din România şi mă rog să nu ajung niciodată în astfel de locuri.

E adevărat, nu-s toate la fel, dar am avut posibilitatea să văd spitale din Occident şi să îmi dau seama de diferenţa uriaşă dintre noi şi ei. Nu atât la dotări mă refer, cât la atitudine. Să mă scuze doctorii din România, dar în ţara mea, în tot sistemul ăsta bolnav de sănătate am întâlnit doar o mână de medici care chiar au respectul meu. Nu or fi având ei nevoie de asta din partea mea, dar au fost singurii care îşi fac meseria onest, care s-au comportat profesionist, civilizat, uman. Se ştiu ei cine sunt – am grijă ca prin atitudinea mea când vorbim sau când ne întâlnim să le transmit respectul pe care l-il port.

Restul, mulţi, tare mulţi – nişte nesimţiţi, infatuaţi, orgolioşi; unii geniali ca medici, dar caracter zero; alţii, total neprofesionişti. Pentru mulţi, pacientul e doar o bucată de carne, un soi de personaj pe care îl cerţi, îl pui la punct, pe care te enervezi că îţi deranjează aura prin simpla lui prezenţă ori căruia îi pui un diagnostic care nu se ştie dacă e corect sau nu. Vorbim de pacientul transformat în bun tranzacţionabil, care decartează produse şi bani şi care pleacă mereu capul în faţa asistentei nervoase ori a doctorului care vorbeşte cu el doar la „per tu.

Am văzut cum un om poate muri în direct, fără să primească ajutorul de care are nevoie. Am auzit cum suporterii, oameni fără prea multe cunoştinţe medicale – ca şi mine de altfel, cereau să intre ambulanţa, în timp ce medicul aplecat asupra camerunezului încerca să-şi dea seama ce are, susţinând apoi că i-a făcut/ ba nu i-a făcut manevre de resuscitare. Ce naiba! Eşti specialist, îţi dai seama că nu a căzut după un banal fault, că are mari probleme. Verifici în 10 secunde şi chemi ambulanţa, nu mai aştepţi!

Poate că Ekeng avea probleme anterioare de sănătate – nu am probe, e bine de aşteptat rezultatele autopsiei, dar eu rămân la părerea că fotbalistul lui Dinamo a murit cu zile. Iar asta o susţin din cauza bâlbelor în acordarea primului ajutor. De aceea e nevoie să ştim cine răspunde; măcar să mai trăim cu speranţa că există dreptate!

Ca un post-scriptum la această întâmplare nefericită, am stat de vorbă cu un prieten, specialist în medicină de urgenţă. „Echipa de medici de la Dinamo a intervenit imediat. L-au pus în poziția de siguranță, dar respira. Nu era în stopul ăla cardiogen de care vorbim. Targa aia motorizată e o glumă proastă, folosită ca să nu strice gazonul… nu ca să salveze viața cuiva. A venit apoi @#%$# aia de ambulanță, iar ăia nu aveau decât niște valize în mână, truse de prim ajutor. Data viitoare să facă bine să se gândească (cei de la echipele de fotbal – n.n.) mai bine pe cine și ce angajează. (…) Apropo de discuția despre ambulanțele private: de ce nu au ei voie să meargă la intervenții de grad zero? Nu sunt apți.”

  • Au mai fost şi alte evenimente…

…printre care bucuria câştigării Cupei Campionilor Europeni la handbal feminin de fetele de la CSM Bucureşti. Evenimentul a fost acoperit jurnalistic de colegul şi bunul meu amic şi partener de cafea matinală Niki Mihalcea şi de şi mai vechiul meu coleg cameraman Robi Rezmuves. 🙂 Deja am auzit prima dimineaţă de poveşti de la Budapesta. 😉 Urmează şi altele, pentru că Niki şi Robi au venit cu tolba plină din capitala maghiară. Sper să-i conving să o reverse puţin şi aici, pe blog.

Mai e şi campania electorală care a început de puţine zile, dar despre care nu am prea multe de zis. Doar atât: am respect faţă de persoana cu fâş bleumarin, care trecea într-o dimineaţă printre terasele din  Vulturul Negru. Nu s-a oprit decât în pasaj. A stat, s-a uitat în jur, probabil o fi analizat ceva şi s-a întors. Ne-am salutat – eu îmi adunam ideile alături de Niki la tradiţionala deja cafea matinală şi nu sîntem genul să ne facem că nu ne vedem. Omul lucra de dimineaţă, dar nu venise cu presa după el şi nici nu s-a apucat să strângă electoral mâini de alegători.

40 şi numărătoarea continuă

40 de ani

40 de ani! Pfuu….. Mă ridic din pat şi simt o stare de bucurie intensă – sunt energic, plin de viaţă, nemaipomenit de vioi. De afară soarele îmi zâmbeşte prin geamul de la camera mare şi-mi sporeşte parcă doza de bună-dispoziţie. Mă proptesc în faţa oglinzii din baie, din care îmi zâmbeşte un tip ok. „You’re the man!” 🙂 Îmi vine în cap ceva melodie motivaţională pe care o fluier de numa’-numa’…

Dacă voiam să fiu unul dintre cei care îşi promovează pe internet o imagine oarecum diferită faţă de cea pe care o au în realitate, cam asta aş fi scris despre ziua de ieri, când am schimbat prefixul şi am intrat în cea de-a doua jumătate a tinereţii. 🙂 Aş fi adăugat ceva metafore, nişte floricele lingvistice, ceva epitete şi gata imaginea idilică a unui tip pregătit să spargă munţii dacă nu ar fi reuşit să-i mute din loc.

Adevărul e că ieri dimineaţă m-am trezit cam greu. Un somn… insistent, răcoarea din casă şi ora tare matinală mă ţineau aproape de căldura patului. Am reuşit cumva să parcurg drumul până la bucătărie şi am aruncat o privire afară: cerul era cam gri pentru gustul meu, dar nu m-a deranjat asta – nu pot zice că-mi displace când soarele se ascunde printre nori (na, englezu’ binşean din mine 😉 ).

Logic, am ajuns şi în baie, în faţa oglinzii şi am schiţat, concomitent, un zâmbet şi o încruntare a sprâncenelor. Nu mi-a venit în cap nicio melodie pe care să o fluier şi nici nu am recitat vreo mantră despre cât de tare aş fi eu. 🙂 În schimb, am realizat că în curând trebuie să mă tund. Şi că sînt cam cărunt – dar nici asta nu mă deranjează: am fire albe dinainte să împlinesc 30 de ani – moştenire de familie.

Asta nu înseamnă că, gata, am 40 de ani şi simt că îmbătrânesc

Mi-am amintit de o întâmplare povestită de un cunoscut despre un tip la vreo 40-45 de ani, care a venit la casa de marcat a unui supermarket cu vreo trei sau patru volume, luate de la raionul de cărţi. „Tipu’ era cam old style. În loc să citească pe tabletă, bătrânul cumpăra cărţi.” „Bătrânul”… înţelegeţi… 🙂 la 40 şi ceva de ani. Mda, nu mă simt moşneag. 😉 Din contră.

N-am simţit vreun şoc cauzat de schimbarea, peste noapte, a prefixului.  Mă simt bine, mă simt tânăr, mă simt normal, pur şi simplu. Am avut parte de o zi aşa cum îmi place mie – faină, liniştită, fără zgomote – care a marcat trecerea spre un nou deceniu de viaţă. Când am plecat de acasă spre birou mi-am strâns în braţe jumătatea, aşa cum fac de mai bine de 7 ani , şi m-am simţit iubit – e cel mai fain sentiment. Am fost felicitat direct sau prin telefoane şi mesaje SMS ori pe net de familie şi de câţiva oameni care nu mă uită şi pentru care chiar însemn ceva.  Le mulţumesc pentru asta. Sunt lucruri esenţiale, care mă fac să funcţionez în parametri optimi. 🙂

Sînt un tip normal, care vrea într-adevăr să spargă ori să mute munţii din loc, dar nu o face în fiecare zi, din diferite motive. Şi nici măcar în fiecare săptămână. 🙂 În schimb, îmi place să fiu ordonat şi consecvent în atingerea scopurilor pe care mi le propun; şi să îi aduc fericire în viaţa doamnei mele – că aşa sînt construit eu; şi să mi-i ştiu pe cei dragi, din familia mea extinsă, sănătoşi şi fără probleme.

Cam ăsta sunt eu, noul membru al clubului 40+. Apropo, nu simt nicio diferenţă faţă de cum eram la 39, 38… Asta ca să răspund celor care mă tot întreabă cum mă simt acum. 😉

P.S. Să nu uit: promit că peste alţi 40 de ani, povestim tot aici, pe blog, despre cum e sentimentul schimbării unui nou prefix. Şi tot pe blog vom face planuri pentru următorii 40. 😀 Optimist băiat, nu?

Bondarii de mai şi teckelul rural

Li se zice bondari de mai, dar întotdeauna sînt mai grăbiţi. Adică apar aşa, pe la jumătatea lui aprilie. Se lovesc de toate: de copaci, de ziduri, de becurile spre care se aruncă în viteză ori de acoperişul terasei. Cred că nu le place soarele, că ziua stau ascunşi şi decolează numai când e seară. 🙂

Îi ştiu din copilărie, când noi, copiii, eram cam cruzi cu ei: le înţepam o aripă cu un ac de gămălie înfipt apoi într-un băţ şi făceam un fel de morişcă. 🙁 Îi eliberam apoi, dar erau atât de ameţiţi, încât nu apucau să zboare prea mult.

Acum îi prind doar când îmi aterizează pe umăr ori în păr – dovadă că a trecut copilăria şi cică m-am maturizat. 😀 Mai nou încerc să-i fotografiez, dar telefonul care e pe post de aparat foto nu-i atât de deştept încât să-i prindă în zbor deasupra curţii. În schimb, am timp suficient să-i încadrez şi să focalizez pe ei când se ciocnesc de ziduri şi cad pe spate pe ciment.

bondari de mai1 bondari de mai2

Dacă pentru mine-s acum subiect de poză, pentru Maxi, teckelul nostru din sat şi stăpânul curţii şi al grădinii, bondarii sînt obiecte de joacă. 🙂 A văzut că sînt în genunchi, încercând să-i prind în poză, şi a venit şi el, tare curios. A sărit după ei, i-a urmărit fugind de colo-colo şi din când în când mai prindea câte unul. Îl abandona repede, dar se întorcea, mirat că zburătorul pe care îl pusese la pământ încă mai mişcă. 😉

bondari de mai si teckel1 bondari de mai si teckel2

În cele din urmă s-a plictist şi i-a lăsat să zboare şi să cadă în voia lor. S-a întins la el pe covor şi din când în când mai arunca un ochi în sus, pe unde bântuiau bondarii. Are câteva săptămâni la dispoziţie ca să accepte gândul că va împărţi curtea din sat cu câteva zeci – ori sute – de bondari.

Animatorii de petreceri pentru copii – distracție în siguranță pentru cei mici

animatori petreceri copii Ursulla

– Minnie!
– Minionşi!

Un cârd de copii trece în plină viteză pe lângă mine. Nu e unul dintre pitici care să nu urle, iar numele de mai sus sînt singurele pe care le-am înţeles. 🙂 E mare bucuria şi nu mă pot abţine să îi urmăresc cu privirea, să văd unde vor să ajungă atât de iute. Apuc să văd că gaşca colorată şi gălăgioasă mai aleargă câteva zeci de metri pe culoarul mall-ului şi virează brusc, undeva la dreapta.

Nu trebuie să fac muncă de detectiv ca să-mi dau seama că toţi picii au „parcat” la un loc de joacă, de unde răzbătea ceva muzică însoţită de glăscioarele micilor petrecăreţi. Fiind pe traseul meu – oricum aleatoriu – prin mall, ajung în dreptul zonei muzicalo-colorato-gălăgioase. 🙂 Gaşca care mă depăşise mai devreme îşi luase nişte coifuri de hârtie şi se întreba de mama focului „Cine să trăiască?” în jurul a vreo trei animatori de petreceri pentru copii. Abia atunci am realizat pe cine strigau puştanii care m-au depăşit mai devreme:

– Minnie!
– Minionşi! 😀

Am încetinit pasul şi priveam la zarva de la locul de joacă, iar la fel ca mine făceau şi restul adulţilor şi copiilor care treceau pe acolo. Două secunde a durat asta, până când:

– Chiu, chiu!

În stânga mea se oprise Omul-Păianjen 🙂 ; mă rog, mini-varianta lui, care mă fixa din spatele unor ochelari negri şi îşi îndreptase ambele mâini spre mine, cu podul palmelor în sus. N-oi fi eu la curent cu ultimele noutăţi din lumea celor mici, dar cu Spiderman chiar sînt cunoştinţă veche 😉 şi ştiu că ăsta-i felul lui de a trimite plasele spre băieţii răi care trebuiau imobilizaţi.

Mi-am dat seama că de data asta Omul Păianjen cam întârziase la petrecere şi îşi exersa talentul pe toţi cei care îi stăteau în drumul spre locul de joacă. Am făcut un pas în spate ca să-l las să treacă şi l-am salutat în felul lui Spock din Star Trek. Pur şi simplu acela mi-a venit atunci în minte – singurul gest, în afară de cel al victoriei, pe care sînt capabil să-l reproduc în public fără să par un ciudat. 😀

Dar exact asta am reuşit să fiu, pentru că puştiul nici nu m-a băgat din seamă – de ţinut minte: Spock e din altă generaţie – şi s-a îndreptat spre ceilalţi colegi de distracţie, aruncând ici şi colo nişte plase imaginare. 🙂

Ce mi s-a părut interesant că niciun părinte nu era printre petrecăreţi

Nicio mamă care să fie atentă ca prâslea să nu cadă cu prăjitura în mână, niciun tată care să fie chemat să-l însoţească pe cel mic la toaletă. Explicaţia a venit din partea unui amic, tată cu vechi state de serviciu:

– Prefer să-l duc într-un loc unde să fie animatori de petreceri pentru copii. Preţul e corect pentru ce se oferă, cei mici se distrează, sînt în siguranţă, iar eu cu nevastă-mea avem timp să ne plimbăm prin magazine ori să mai rezolvăm una, alta.

Nu l-am contrazis. Nici nu aveam cum, pentru că e logic ce mi-a spus. Care părinte nu ar face aşa? Omul are şi preferaţii lui în domeniul ăsta – e vorba de băieţelul lui şi e atent cine şi ce oferă la un astfel de eveniment. Interesant, şi-a stabilit ca punct de reper ofertele unei firme care oferă animatori pentru petreceri de copii în București. I-a plăcut felul în care erau structurate, ce cuprindea fiecare pachet și faptul că prețurile erau pentru buzunarul oricărui părinte. Plus că i s-a confirmat și pe forumuri că merită să aibă încredere.

Un tată responsabil, ce mai! Și cu timp la dispoziție ca să mai povestim la o cafea. 🙂

ACEASTĂ POSTARE ESTE UN ADVERTORIAL

sursa foto: ursulla.ro

Doi oameni şi o finală LIVE TEXT de Cupa României

final de partida bucurie U Cluj tristete CSM Oradea Cupa Romaniei 110416 LIVE TEXT

Precizare din capul locului: nu ridic statui – nu am diplomă de „arhitect„, nu înalţ laude – chiar dacă îmi place să scriu, nu ştiu pupa dosuri în rime, şi nici nu mi-a sucombat brusc fan-clubul – pe care nu l-am avut niciodată. 🙂 Remarc însă că în doar doi oameni s-a reuşit transmiterea LIVE TEXT a unui meci de baschet. Şi nu orice fel de partidă, ci tocmai finala Cupei României.

Ideea de a transmite LIVE TEXT un eveniment (sportiv sau de orice alt fel) se împrietenise de ceva vreme cu neuronii subsemnatului. La Niki – colegul meu de la Sport şi, la fel ca subsemnatul, etern cafengiu, în sensul pozitiv, tradiţional, al cuvântului 🙂 – dorinţa de a relata în acest mod un meci exista de şi mai mult timp. E, totuşi, un jurnalist sportiv, domeniu unde se practică aşa ceva de bună perioadă de timp.

La o cafea (două, mai multe) obişnuiam să mai discutăm despre subiectul ăsta. Dar, de fiecare dată când eram convinşi că vom pune în aplicare ideea, se găsea ceva care să ne pună planul pe butuci. Ba nu puteam ajunge eu la meci, ba echipa despre care voiam să scriem rata calificarea în „meciul ăla„, ba s-a desfiinţat FC Bihor, ba… motive găseam destule. 🙁

Aşa că m-am hotărât să acţionez pe principiul „fie ce-o fi”. Principiu care a dat roade. E adevărat, nu a fost orice fel de eveniment, ci tocmai finala Cupei României la baschet, care se juca la noi acasă, în Oradea. Carevasăzică nu aş fi putut invoca „rezonul” distanţei ori al lipsei de interes. Recunosc, de cum am aflat de meciul ăsta, în care eram sigur că ajunge şi CSM-ul local, am urzit un plan de atac. Care nu avea o structură complicată. Din contră, era tare simplu: iau laptopul, plec de la redacţie cu două ore înainte de meci, ne aşezăm la masa presei şi relatăm pe site. Eu cu scrisul şi cu update-ul, Niki cu informaţiile şi cu comentariile.

imn baschet Cupa României CSM CSU Oradea U BT Cluj-Napoca

Iar de data asta n-am avut niciun motiv să ne împiedicăm de ceva. Astrele şi Gogu, tehnicul fără de care nu ştiu ce ne-am face şi noi, şi alţii (cui mă contrazice să i se ardă sursa 🙂 ), au conlucrat ideal şi ne-au dat posibilitatea să terminăm mai repede totul prin redacţie, internet de mare viteză şi nişte locuri la masa presei. Aşa că LIVE TEXT-ul pe pagina de Digi24 Oradea a venit natural, fără forceps şi alte ghiduşii. Am avut informaţii, am avut fotografii (LG-ul meu a făcut faţă, chiar dacă a început să îmbătrânească şi se cere înlocuit) şi am avut imagini video (de la sursa Robi, cameramanul în tricolor 😉 ).

Robi transmisie LIVE TEXT Cupa României baschet cameraman

Nu ştiu dacă am bifat o mini-premieră pe plan local – mă îndoiesc. Dar ne-am simţit bine când am văzut că relatările noastre au ajuns la sute de oameni – o spune amicul Facebook, bun la statistici. Ne-am bucurat (în sinea noastră, că până la postarea asta nu ne-am bătut cu pumnul în piept) că ne-am descurcat. Şi ne-am promis că vom repeta mişcarea. Cei care ne urmăresc pe internet au tot dreptul să afle cât mai repede – dacă se poate chiar în timp real – ce se întâmplă lângă ei. Doar aşa putem câştiga vizibilitate şi autoritate.

Poate şi îmbunăţim tehnologia până atunci. Adică îmi curăţ bine hardul şi memoria laptopului ca să-l conving să se mişte mai iute şi îmi schimb mobilul cu altul mai „dăştept” ori cu un aparat foto capabil de fotografii de calitate.

P.S. Toată chestia asta live mi-aminteşte de anii debutului meu în presă, când cititorii aflau ce s-a întâmplat abia din ziarul de a doua zi. Acum mai lipseşte puţin şi ştim totul despre lucru chiar înainte de a se întâmpla. Şi mai ataşăm şi nişte fotografii de la eveniment. 😀

 

Flohmarkt – piaţa de purici sau cum transformi străzile într-un mall

Flohmarkt Viena octombrie 2015 (6)

Acum câteva luni, prin toamna lui 2015, pe când eram la Viena doamna mea îmi zice:

– Hai să mergem la Flohmarkt!

Prima mea reacţie:

– Ce-i aia? 😕

– Piaţa de purici. O să vezi.

– Nu, mersi. Nu cumpăr. 😉

– 😀 Măi, aşa i se zice, dar e o piaţă cu vechituri şi cu reduceri. Foarte faină, direct pe stradă.

Adevărul e că în sâmbăta aceea era una superbă de toamnă. Numai de stat în casă nu-mi ardea, mai ales că eram prin fosta capitală a kaiserilor. Aveam la dispoziţie mult soare, era cald şi traficul redus, adică exact aşa cum îmi place mie. L-am setat pe „Marcel” să ne îndrume înspre „puricărie” 😉 , pe Neubaugasse, undeva lângă Mariahilferstrasse. Am ajuns repede, dar nişte străzi blocate de poliţie şi pompieri ne-au făcut să mai dăm câteva ture până am găsit un loc de parcare. Am devenit expert în aşa ceva prin Viena, deşi nu-ţi trebuie atestat ca să te descurci acolo. 🙂

Primele care mi-au sărit în ochi după ce am intrat pe artera principală au fost sutele de fotografii cu chipuri umane lipite direct pe asfalt.

fete pe strada drepturile omului Viena (6) fete pe strada drepturile omului Viena (5) fete pe strada drepturile omului Viena (4) fete pe strada drepturile omului Viena (1)

M-am lămurit după ce am mers câteva sute de metri: aşa înţelesese o asociaţie să manifesteze pentru drepturile omului. Mişto!

fete pe strada drepturile omului Viena (2) fete pe strada drepturile omului Viena (3)

După lecţia asta de civism – repet, mişto pentru mine ca jurnalist, dar şi ca simplu trecător – am virat stânga spre… piaţa de purici. 🙂 De fapt, o uriaşă întindere pe câţiva kilometri de mese pe care se revărsau tot felul de mărfuri. A nu se confunda cu pieţele de vechituri de la noi, unde pe mesele acoperite cu plastic se revarsă din sacii de un-fost-alb-transformat-în-gri-spre-negru hăineturi de tot felul, care au cunoscut călcătorul într-un univers paralel şi tare îndepărtat.

Participanţii la Flohmarkt erau, mulţi dintre ei, comerciaţi din zonă, care îşi scoseseră marfa în faţa magazinelor şi trânteau nişte reduceri de te lovea ruşinea dacă nu cumpărai ceva. Haine, ochelari, lucruri pentru casă, bijuterii, cărţi, electronice – începând de la un euro bucata ori cu preţuri din care tăiau, pe bune, chiar şi 70 de procente.

Flohmarkt Viena octombrie 2015 (2) Flohmarkt Viena octombrie 2015 (3) Flohmarkt Viena octombrie 2015 (4) Flohmarkt Viena octombrie 2015 (6) oameni la Flohmarkt Viena octombrie 2015 (2) oameni la Flohmarkt Viena octombrie 2015 (3)

Şi mai interesanţi erau autenticii vânzători de vechituri, care aduceau chestii de pe vremea bunicii: tablouri, insigne, steme, cărţi, casete… tot soiul. E fain că te poţi tocmi cu ei.

Aşa că nu e de mirare că în zonă s-a revărsat puhoiul de oameni. „Piaţa de purici” e, de fapt, un fel de mall în aer liber, unde vienezu’ şi turistu’ vin la shopping profitabil, se plimbă şi cască ochii, mănâncă… Apropo de asta, mâncăul din mine – mai nou rebrenduit sub titulatura modernă „gurmand” 🙂 – a pus ochii direct pe un ditamai avizierul cu pui rotisaţi. 😉 Care mergeau ca unşi cu o bere. La halbă. De fapt, la halbe. Până la urmă am mâncat un langoş. 😀

pui rotisati Flohmarkt VienaDas Biero Flohmarkt Viena

Evident, nu se puteau rata nici bunătăţile tradiţionale, preparate de oierii ori crescătorii de vaci, porci ori de alte legume, care şi-au petrecut vara „mioritic style„, la munte, prin Alpii austrieci.

mancare Flohmarkt Viena octombrie 2015 (2) mancare Flohmarkt Viena octombrie 2015 (3) mancare Flohmarkt Viena octombrie 2015 (4) mancare Flohmarkt Viena octombrie 2015 (5)

Ziceam că puteai cumpăra de toate la Flohmarkt. Până şi tunsori noi, executate la „botu’ calului„, în buza străzii, pe trotuar. 🙂 Asta ca să vadă tot ţugulanu’ ce meşter e hair-stylistu’ şi ce curajos e cel de s-a aşezat în scaun. Promovare foarte faină şi fără să fie scumpă!

tuns pe strada Flohmarkt Viena octombrie 2015 (2) tuns pe strada Flohmarkt Viena octombrie 2015 (3)

Şi că tot ziceam de promovare, de aglomeraţia asta nebună de la Flohmarkt au profitat şi nişte sud-americani care îşi prezentau prin dans, culoare şi muzică ultima producţie.

Flohmarkt Viena octombrie 2015 (5)

Nu intru în detalii de ordin istoric şi organizatoric. Am aflat doar că există o piaţă permanentă de vechituri chiar lângă Naschmarkt (piaţa mare), organizată în fiecare sâmbătă. În schimb, „pieţele de purici” stradale se organizează mai rar, în diverse zone ale capitalei austriece, dar merită vizitate. Măcar pentru oferta imensă de tot felul de produse.

A, să nu uit: când ne-am întors la maşină, chipurile lipite pe şosea erau dezlipite de ceva utilaje, care adunau totul şi nu lăsau pic de mizerie. Pentru că… civilizaţie. 🙂

 

Un „bun venit!” puturos şi înFUMurat

Să presupunem că nu eşti din Oradea, iar sâmbătă seara ai venit ori ai trecut prin oraş pentru prima dată. Care ar fi prima impresie pe care ţi-o lasă reşedinţa Bihorului?

Dacă ai intrat dinspre Şoseaua Borşului, ştiu răspunsul. „Mirosuri naşpa şi multă poluare!” Am ghicit, nu? Nici nu putea să ratez din moment ce sâmbătă, pe la 8 seara, m-am nimerit pe la Kauflandul din zonă, iar când am coborât din maşină, în parcare, m-a izbit un miros ucigător de cocină. Nu ştiu de unde venea, dar pot să bănuiesc – nu de la magazin, asta ca să stabilim de la început.

Am mai simţit mirosuri greţoase prin zonă. În unele cazuri le legam de ferma de porci de lângă oraş. Alteori de zeci de camioane cu sfeclă venite la fabrica de zahăr ori de metoda de prelucrare pentru obţinerea ţucorului. Oricum, niciodată nu ştiu să se fii luat măsuri.

E adevărat, jumătate de oră mai târziu, când am ieşit din magazin, putoarea dispăruse. În schimb, fumul de la CET continua să se răspândească spre Criş, peste Ioşia şi spre Sântandrei. A fost al doilea lucru nasol pe care l-am văzut la acea oră şi care ar fi „impresionat” cu siguranţă un trecător prin oraş.

Cu o zi înainte, un amic – mersi, Alex! – îmi trimisese două fotografii – prima care arăta ce fum scotea CET-ul pe coş lunea şi a doua care înfăţişa cantitatea emanată vineri. Ilustra, în opinia lui, că promisiunea de oprire treptată a cazanului era respectată. Poate că aşa e…

CET fum luni CET fum vineri

Doar că sâmbătă seara uite ce fotografiam eu – o arcadă de fum peste intrarea în oraş dinspre vamă:

fum de la CET sambata

Să ne înţelegem: apreciez tot ce se face bun într-un oraş, într-un judeţ ori în ţară. Şi s-au făcut multe lucruri bune în Oradea, asta e vizibil cu ochiul liber. Dar… am scris apreciez, pentru că nu voi lăuda niciodată autorităţile, indiferent de culoarea  politică pe care o au. E treaba lor să se îngrijească să fie bine pentru locuitori, doar asta le e menirea.

Însă, când ceva nu merge bine, să se aştepte la critici. Nu mă refer la înjurăturile haterilor şi nici la răutăţile adversarilor politici. Aici discut despre critici civilizate, făcute cu bun simţ şi cu dovezi de către cei cărora chiar le pasă de oraş şi de locuitorii lui, nu de unii dintre cei care vânează, o dată la patru ani, şefia unei instituţii sau a a unui oraş.

Astfel, ca să nu fiu interpretat greşit, aceasta nu este o postare anti-cineva, ci remarcarea unei realităţi nasoale, care nu poate fi ascunsă sub preş.

Dacă în legătură cu fumul CET-ului avem promisiuni că poluarea se va opri cât de curând, sînt curios când va dispărea putoarea de cocină.

 

Chiştoacele care ne separă

tigara si mucuri

Pe lângă creativitatea debordandă şi voit ironică pe care fumătorii au etalat-o pe Facebook ori înjurăturile pe care le plasau în faţa cafelei băută cu un efort parcă supraomenesc în lipsa nicotinei aferente, am observat că legea antifumat a mai avut două efecte importante:

  • a făcut ceea ce nici directorii de şcoală, nici raziile Poliţiei şi jandarmilor şi nici ameninţările părinţilor nu au reuşit: i-au scos afară din baruri pe elevi. 😀 Când încă era frig afară era suficient să dai o tură prin centrul Oradei şi să vezi cum adolescenţii ieşeau în găşti din baruri, pufăiau rapid ţigara şi se întorceau la sucul/ceaiul/cafeaua de la masa din pub. Acum au parte de terase – şi ajungem la al doilea efect:
  • patronii de localuri au fost nevoiţi să deschidă terasele mai repede parcă decât în alţi ani. Nici nu se terminase luna martie şi nici măcar n-au trecut temperaturile peste 15 grade ziua, că muncitorii au început să burghieze şi să strângă şuruburi la instalaţiile ce vor rămâne în aer liber până la iarnă. 🙂 Ce nu face omu’ ca să nu piardă clienţii vicioşi? 😉 Clienţi care deja stau sub umbrele, deşi nu e nici ploaie, nici soare de care să-i protejeze.

Nu-s ironic la adresa fumătorilor şi nici nu am sărit în sus de bucurie când au fost interzise „fumurile” în baruri. Nu m-am exprimat pe Facebook sau aiurea împotriva fumătorilor şi, spre mirarea multora care sînt sigur că m-ar contrazice acum, nu am în lista de hoveri vreunul care să-i atace pe amatorii de tutun. În schimb, am prieteni virtuali şi „reali” care s-au enervat ori le-au transmis nefumătorilor întrebări de genul: „Cu cine vă mai distraţi voi la o bere dacă noi (adică ei, fumătorii) nu vă putem fi alături?”

Adevărul e că niciodată NU am ţinut cont de împărţirea în fumători și nefumători. Asta poate pentru că am făcut parte din ambele categorii și am trecut lejer granița de la una la alta, fără să am trăiri emoţionale grave şi fără să intru în vreun sevraj. Am acceptat ca fumătorii să-şi vadă de pufăială lângă mine, deşi ajungeam acasă cu hainele puţind a tutun – şi ştim cu toţi că duhoarea respectivă nu are nimic dintr-un Cartier, Versace ori Joop.

Am mâncat în restaurante fără să mă răzvrătesc când vecinul de masă îşi aprindea tactitos ţigara pe motiv că nu-i pică bine supa/salata/carnea/berea dacă nu trage dintr-o papiroasă. Am trecut peste faptul că e o lipsă de respect faţă de omul din faţa ta, nefumător şi cu furculiţa încă prin farfurie, nevoit să respire fumul care făcuse deja o tură prin traheea şi plămânii altuia.

Dar aşa de respirabilă e atmosfera în baruri de când nu mai e voie să se fumeze înăuntru. Şi aşa de sănătos e să nu fii nevoit să respiri numai fum de ţigară. V-o spune unu care a renunţat la fumat fără nicio părere de rău când a văzut în jurul lui ce face ţigara cu sănătatea unui om. Iar moartea tatei – cancer la plămâni după o viaţă de fumător înrăit – mi-a confirmat (n-aveam nevoie şi de asta, dar…) că am făcut bine despărţindu-mă de tutun şi brichetă.

Şi, ca să vedeţi că nu sînt vreun extremist şi nicio vreun „mironosiţ„, că nu încerc inutil să salvez balenele ori să instaurez pacea mondială, recunosc că nu pot obliga pe toată lumea să gândească la fel ca mine. Aşa cum eu am dreptul să respir aer nepoluat de ţigari – ori de CET, şi amatorii de tutun pot să respire cât fum vor şi să duhănească în baruri. Din alea dedicate doar lor, în care se pot afuma cât le doreşte inima. Sau plămânii. Iar la fel ca ei, şi cine intră acolo să-şi asume faptul că-şi buleşte (altul era cuvântul care se impunea) sănătatea din proprie iniţiativă.

Mie, unul, îmi place aerul curat. 🙂

sursă foto: www.publicdomainpictures.net