Despre tot felul de lași, idioți și șoferi

masina lovita lasi

Încă din prima zi în care am scos-o în oraș s-a și legat unul de ea. A fost o lovitură portieră în portieră de i-a lăsat o urmă de câţiva centimetri. Evident, omul nu le avea deloc cu caracterul şi făcea parte din categoria celor laşi: a dispărut fără să lase o vorbă, un număr de telefon, ceva… 🙁

Au mai urmat o dungă în spate, lângă portieră, câteva zgârâieturi făcute cu poşete de madame care probabil nu au ştiut să păşească 10 centimetri – distanţă de un toc – mai la dreapta sau mai la stânga, o lovitură uşoară în spoiler şi o oglindă rabatată pe motiv probabil că unul avea fizicul prea mare ca să se poată strecura printre maşini. Şi toate în Oradea. O singură dată am primit un telefon, scuze şi o asigurare. De la ceilalţi, nişte laşi, nimic. Că aşa e la noi: dă-l în mă-sa, să-şi repare singur maşina, de ce să-mi asum eu greşeala?

Am ajuns să caut locuri izolate, departe de celelalte maşini, ca să-mi protejez propriul automobil. Prefer să îl duc eu la spălătorie şi tot eu să îl preiau; mă uit atent când îl las într-o parcare şi când plec de acolo. Nu mă leg de maşina nimănui, deschid cu atenţie portiera – nu ca unii bizoni, deci am pretenţia ca şi a mea să fie lăsată în pace.

Ţin la maşina mea, îmi place să am grijă de ea. Dar mă scoate din sărite să văd că unii îşi bat joc de bunurile altora şi dau dovadă de laşitate. 🙁

Iar dacă asta vi se pare o figură de stil…

…ar fi trebuit să mă vedeţi vineri, când mi-am găsit maşina zgârâiată în parcare la Penny, pe Vladimirescu. Mi-am descărcat toţi nervii şi am recitat tot repertoriul de înjurături de care sunt capabil la adresa cretinului care făcuse pocinogul. Pe la 6 fără 20 seara intrasem în magazin şi nu am stat mai mult de 10-12 de minute, cât să iau câteva produse şi să aştept la rând.

Boului, deocamdată necunoscut, i-au trebuit câteva secunde să îmi lase o amintire pe caroserie, în partea din stânga faţă. După care, laş ca orice cretin, a dispărut. Zic că e deocamdată necunoscut pentru că el habar n-are că a făcut tâmpenia chiar în dreptul unei camere de supraveghere. De pe care voi avea imaginile şi îl voi găsi.

Nu mă interesează că are 80 de ani şi 30 de kilograme ori că e campion pe cartier la bătaie. Îi spun direct ce tre’ să facă: să plătească şi să privească direct în obiectiv. Că am de gând să-i imortalizez moaca şi o prezint lumii. Poate aşa învaţă să-şi asume responsabilitatea pentru ceea ce face.

Apropo de responsabilitate

Am distribuit pe Facebook întâmplarea prin care am trecut şi, pe lângă susţinerea unor prieteni şi amici, primesc şi un sfat „înţelept„: dacă te agiţi ca o sticlă de pepsi pentru atâta lucru, mai bine vinde maşina şi mergi pe jos sau cu bicicleta.” Încă o dovadă că unora nu le pasă, că a intrat deja în normalitate ca să lovim maşinile altora şi să plecăm, că, de fapt, nu ne pasă.

E, de data asta, vreau să-l fac pe bizon să-i pese. Să-l găsesc şi să facă reparaţia pe banii lui. Sau pe asigurarea lui, mi-e egal.

Şi da, mă agit ca o sticlă de Pepsi pentru că m-am săturat să tac şi să înghit orice porcărie. Ori să plătesc din banii mei greşelile unor laşi.

Apropo, „sfătuitorule„, pe tine nu te-ar enerva să plăteşti tu reparaţia maşinii tale, lovită de unu’ care îşi bagă piciorul în munca ta şi dispare? Să te văd atunci ce înţelept ai mai fi!

Satul doamnei mele şi ploaia de vară

ploaia Girisu Negru 12 iunie 2016

Cred că într-o viaţă anterioară – dacă o fi existând aşa ceva, n-am dovezi – am fost vreun locuitor al marelui Albion. Nu că m-aş fi visând vreun fost mare explorator, un lord stăpân peste întinse teritorii ori un importator de ceai din îndepărtatele Indii. 🙂 Asta dacă în realitate n-oi fi fost un „peasant„, lucrător pe domeniul unui cavaler 🙁 – refuz să cred asta.

De ce bănui oareşce legături cu inglişmenii? Pentru că gândesc mai bine, acţionez mai repede şi, în general, mă simt mai bine când afară plouă ori pe timp de iarnă. 🙂 Nu neg că mi-e ok şi când e cald, dar nu-mi place de nicio culoare canicula. Orice zi în care sunt peste 30 de grade devine pentru mine o continuă căutare a unui loc răcoros, cu multă umbră şi consum de multe, tare multe lichide.

Asta spre diferenţă de doamna mea, care e amatoare de căldură şi preferă vara. De aceea ne şi completăm unul pe altul. 🙂

Că ziceam de ploi, am avut parte din plin astăzi, în sat – reşedinţa preferată din timpul verii. Au început din timpul nopţii, când am dormit cu lanterna lângă mine, pentru că electricitatea a dat semn de câteva ori că cedează în faţa semi-furtunii de afară. Azi, din nou, s-au rupt baierele cerului, iar şanţurile şi uliţele au fost acoperite de apă în doar câteva minute.

N-a durat mult, ca orice ploaie de vară, dar a fost intens. Evident că nu m-am abţinut să filmez, că aşa mă pasionează pe mine să înregistrez manifestările naturii. 😀

Am rămas afară, sub umbrelă şi apoi sub terasă, doar eu şi Maxi. Nu s-a încumetat el să traverseze curtea, dar m-a urmărit de pe scări şi cred că în mintea lui de câine se minuna că stăpânul stă, la fel ca şi el, şi se uită la ploaia în rafale. 😀

Am înţeles că ploaia va ţine până joi. Acum, să nu exagerăm: sînt bune precipitaţiile, dar în doze mici. E, totuşi, vară. Să vină şi soarele! 🙂

Speculă cu bilete la finala Ligii Naţionale de baschet

bilete finala Liga Naţională de baschet specula

UPDATE: Mai întâi o corectură: biletele oferite în anunţul de pe net nu erau 6 la 150 de lei, ci 6 la preţ de 150 de lei unul.

Aşa, şi acum anunţul de la Jandarmi: „M.C., de 36 ani, din Nojorid, a dorit să profite de pasiunea altora, a achiziţionat mai multe bilete, de 10 lei fiecare, pe care a le-a oferit spre vânzare cu suma de 150 lei/bilet. Pe fir au intrat jandarmii bihoreni, care au început negocierile cu susnumitul, ajungând la superoferta de 500 lei pentru 5 bilete de intrare.
Jandarmii l-au sancţionat contravenţional cu suma de 1000 lei şi au confiscat cele cinci bilete, care vor fi returnate organizatorului după terminarea meciului, conform prevederilor Legii 4 /2008.”
Şi-a căutat-o, şi-a primit-o. Felicitări jandarmilor!


– Un fotbal, ceva?

– Mmmmm….Nu…

– Înot?

– …

– Judo? Karate?

– Nu!

– Baschet?

Ochii lui Vlad se măresc şi se uită zâmbitor la mine. Ştie că unchiu-său şi taică-său au jucat ceva baschet în tinereţea lor revoluţionară, motiv pentru care devine interesat când aude de sportul cu mingea la coş. A mai văzut pe Facebook nişte postări de-ale mele de pe la meciurile CSM-ului, din Liga Naţională, aşa că interesul e şi mai mare.

– L-aş duce la un meci, să vadă şi el, sigur o să-i placă, spune maică-sa, hotărâtă să-l mai ia din faţa computerului unde e campion la Minecraft.

E un puşti energic când e cu prietenii pe stradă ori în casă, dar parcă generaţiei de azi îi lipsesc nişte competiţii gen „Cupa Străzilor”, la care noi, bătrânii, alergam în cadru organizat după o cupă cumpărată de la magazinul Muzica. 🙂 E o altă discuţie…

****

– A fost aiurea ce s-a întâmplat. Au anunţat că vând biletele începând de la ora 10, dar au deschis pe la vreo 9 şi le-au dat într-o oră pe toate.

Colegul Adi Ciucuriţă e dezamăgit. Filmase la distribuirea biletelor pentru meciul decisiv al finalei Ligii Naţionale de baschet şi aflase cum oamenii s-au pus la coadă încă de pe la ora 8. Că unii au luat zeci de tichete. Alţii s-au revoltat şi a fost nevoie să vină Poliţia Locală. 1300 de bilete s-au dat într-o oră. E de înţeles, interesul e uriaş: CSM luptă pentru primul titlu din istorie şi are toate şansele să-l obţină.

Şeful Clubului Sportiv Municipal încearcă nişte explicaţii. Îi pare rău pentru situaţie, invocă incendiul din Colectiv şi reglementările ISU care nu dau voie decât unui număr limitat de spectatori să intre în sală. E convins că dacă era o sală de 5000 de locuri – mult promisa sală de care se tot vorbeşte de ani buni în Oradea – era toată ocupată; deci e nevoie de o astfel de construcţie. Promite să amplaseze ecranul în faţa arenei – dar altfel e în tumultul din tribune, ar zice orice fan.

****

Ni se mai transmite ceva: biletele s-au terminat. Un fel de asta e… Nici vorbă, nu s-au terminat. Mai sunt de vânzare. Cei care au apucat să cumpere mai multe le-au şi scos la vânzare pe site-urile de anunţuri online. Sunt de două ori şi jumătate mai scumpe. 25 de lei în „talciocul virtual”, de la 10 lei preţul oficial. E şi o ofertă: 6 tichete la 150 de lei. Poate vrei să mergi cu familia ori cu gaşca.

– A fost o mizerie la vânzare. Au luat ăştia tot. Poate dai de o filieră de „biletaşi”, îmi transmite un amic, supărat nu atât pe şmecherii care au cumpărat zeci de bilete, cât pe organizatori.

La meciurile de fotbal din Bucureşti, spectatorii au voie să ia un număr limitat de bilete – cel mult două, îmi spune un coleg. „Este evitată specula„, este motivul.

****

M-a sunat frate-meu: „Venim şi noi la meci. Ne iei nişte bilete?” I-am spus de situaţie. Le-aş fi luat. „Asta e”, îşi rezumă el dezamăgirea. Vlad se va uita la finală la TV. Asta dacă nu îl va contacta un prieten pe Skype, ca să mai intre o tură pe Minecraft.

El putea să intre gratuit în Arena „Antonio Alexe„, dar cum să vină fără părinţi? Las’ că alţii vând bilete la suprapreţ.

Trimite semnale de fum cu o hota încorporabilă de la Badabum.ro

Dintre toate ustensilele existente într-o bucătarie, dintre chiuvetă, aragaz, cuptor sau frigider, lucrul care contribuie cel mai mult la confortul nostru, mai ales în timpul sezonului estival, este hota încorporabilă. Persoanele care nu au bucătăria prevăzută cu o hotă cunosc cum este să îți prepari mâncarea preferată la peste 40 de grade, cu aburi fierbinți care îți cuprind fața, învăluit de mirosuri puternice sau cu ochii plânși de la fum.

Pe piata românească se găsesc foarte multe tipuri de hote încorporabile. Direct proporțional cu numărul lor, există șanse de a alege o hotă încorporabilă care să nu răspundă nevoilor noastre reale.

Astfel, în ceea ce privește modul de funcționare al hotelor încorporabile, trebuie menționat că există două tipuri de hote care au principiile de funcționare diferite. Primul tip funcționează astfel încât evacuează aerul din încăpere în totalitate, dar este mai greu de montat, în timp ce al doilea tip doar filtrează aerul cu ajutorul unor filtre de carbon care elimină gazele sau mirosurile, după care aerul filtrat ajunge din nou în încăpere.

Hotele care evacuează aerul sunt mai eficiente decât cele care îl reintroduc în încăpere pentru că:

  • Au o capacitate mai mare de evacuare a fumului sau a mirosului
  • Se evacuează aerul cald, lucru care sporește confortul bucătarului, mai ales în timpul verii
  • Până la un moment poate face față fără a fi necesară pornirea ventilatorului electric

Hotele care filtrează aerul și care îl reintroduc în încăpere au următoarele avantaje:

  • Se monteaza mai rapid decât cele care evacuează în totalitate aerul
  • Întrucât nu trebuie montate lângă perete, oferă o libertate mai mare în ceea ce privește poziționarea mobilei de bucătărie
  • Este singura posibilitate de a evacua mirosurile sau aerul din bucătărie, în cazurile în care nu se pot găuri pereții

Persoanele interesate de cumpărarea unei hote nu mai sunt nevoite să se deplaseze la magazinele din punctele fixe. În prezent, datorită internetului, există un număr mare de magazine online care comercializează și livrează hote încorporabile.

Care sunt principalii producători de hote încorporabile?

badabumÎntr-un tur de internet observăm că magazinele online plasează pe piață hote încorporabile fabricate de mai mulți producători. Printre cei mai importanți producători de hote se numără și următorii:

  • Aeg, Arctic, Beko, Bosch, Candy
  • Electrolux, Franke, Gorenje
  • Hansa, Samsung, Siemens,
  • Teka, Whirpool, Zanussi

Dat fiind faptul că acestea au un design care diferă de la model la model, clienții își pot găsi un tip de hotă încorporabilă care să se armonizeze cu restul mobilei sau al electrocasnicelor bucătăriei. Acestea pot fi negre, din inox, argintii, crem sau pot avea culoarea fildeșului.

Badabum.ro este unul din magazinele online în care se pot găsi zeci de modele de hote încorporabile. Datorită numărului mare de hote, magazinul are drept miză adresarea către o plajă largă de bugete.

De asemenea, dacă vă orientați către hotele comercializate de acest magazin, trebuie menționat faptul că veți beneficia de reduceri care ajung până la 25%.

ACEASTĂ POSTARE ESTE UN ADVERTORIAL

Poiana lui fratelo

panorama poiana lui fratelo (58)

Recunosc, nu am o meserie deloc liniștită. Ba chiar pot spune că a fi jurnalist înseamnă să fii obișnuit cu agitația, prieten cu stressul și amic cu nervii declanșați din te miri ce. Noroc că mai vorbesc seara cu doamna mea – sînt bune chiar și cele câteva minute pe seară în care ne auzim o perioadă – ori mai prind câte o cafea cu Niki Mihalcea, cobinșeanul meu și colegul de la sport devenit în timp un tare bun amic. Așa reușesc să îmi dau seama că mai există oaze de liniște în mijlocul unui ocean de agitație. 🙂

Și mai există relaxarea de la sfârșit de săptămână, la care țin enorm, chiar dacă trebuie să bat chiar și 100 de kilomeri ori mai bine ca să am parte de ea. O destinație e satul Neiei mele, unde am parte de liniște, multă liniște. Acolo mă reîntorc oarecum la rădăcinile mele – tot pui de țăran rămân și nu uit asta – și chiar dacă pun mâna pe coasă, ciocan sau secure, nu o fac ca să-mi apar glia 🙂 , ci ca să mă relaxez. Îmi place să mai fac una, alta, să stau liniștit apoi pe terasă și să mă hidratez cu o bere, privind spre pomii înfloriți din curte. Asta în timp ce pe stradă nu trec decât cel mult un tractor ori câte o căruță. Sau, da, gipsy-„pretenu’” meu din capătul satului care mă salută de la juma’ de kilometru distanţă. 😀

Tot din zona relaxării de sfârşit de săptămână face parte şi un weekend în poiana lui fratelo. Deşi e cam departe şi trebuie să traversez istoricul DN76 – sigur va intra în cartea de istorie a neamului ca una dintre cele mai mari bătăi de joc la adresa unei comunităţi. 🙁

Poiana lui fratelo e un loc aflat la ceva distanţă de Beiuşul natal, undeva sus, pe Valea Nimăieştiului, dincolo de Pociovelişte, satul pe care mulţi dintre ai mei colegi credeau că e doar subiect de banc, că nici nu există. Vă confirm eu: există şi e tare fain acolo. Ca să ajungi la „Pocio„, 🙂 cum îi zice proprietarul, tre’ să laşi maşina pe malul văii, în afara satului, şi să o iei voiniceşte la picior. Prima dată treci un pod de fier, vechi, dar tare mişto, mai ales privit prin obiectivul foto.

podul spre poiana lui fratelo (91)valea spre poiana lui fratelo (90)

O iei pe un drum şerpuit – Vlad chiar se temea că în zonă ar fi şerpi, dar eu nu am auzit niciun sâsâit suspect 😉 – marcat de nişte viitori nuci aflaţi la vârsta grădiniţei şi de un gard despre care i-am explicat nepotului preferat că „puşcă mişto în cadru”.

drum spre poiana lui fratelo (92)poiana lui fratelo (15)drum spre poiana lui fratelo (1)poiana lui fratelo (5)

Abia după trecerea de un pâlc de copaci în faţă ţi se deschide poiana. N-are ceva spectaculos în ea, dar e atât de liniştită şi de… verde  😉 N-ai cum să nu te relaxezi instant cum ajungi acolo. Natura are darul ăsta întotdeauna. E fain să te plimbi prin iarbă, să simţi în aer mirosul de soc şi să auzi în depărtare apa cum curge în vale. Ştiu, e idilic și nu prea cadrează cu epoca modernă a tehnologiei, dar nu fac decât să descriu ce am văzut şi ce am auzit. 🙂

poiana lui fratelo (6)poiana lui fratelo (13)poiana lui fratelo (3)poiana lui fratelo (35)poiana lui fratelo (20)poiana lui fratelo (26)

Apropo de apă: dacă era mai cald afară era clar că mă răcoream cu o săritură profi executată cu şurub direct în „dulbină„. 😀 La faze de astea eu şi Vlad sîntem pe o minte. În schimb, n-am ezitat să muşc din fagurele recoltat live de fratelo transformat de ceva vreme în apicultor cu relativ succes. Mierea proaspătă are un gust sen-za-ţio-nal, vorba lui Florin Piersic. 🙂

poiana lui fratelo (10)poiana lui fratelo (31)fagure in poiana lui fratelo (74)stupi in poiana lui fratelo (30)

Adevărul e că în poiana lui fratelor panorama cea mai faină…

…se deschide abia după ce, cu muşchii încordaţi la maximum de urcarea pe o coastă tare abruptă, ajungi în vârful dealului ce mărgineşte poiana. Cât e de mic, Vlad n-a avut nicio problemă să ajungă până în vârf. În schimb, unchiu-său cam gâfâia când a terminat urcarea. 😀

Vlad si deal poiana lui fratelo (33)Vlad si poiana lui fratelo (44)panorama poiana lui fratelo (39)panorama poiana lui fratelo (58)

Şi când zic că de sus se vedea nemaipomenit de fain poiana, nu am spus tot. De pe deal puteai admira o parte a Ţării Beiuşului, locul de care mă leagă amintirile copilăriei. Nu cred că spun lucruri mari când recunosc că privind „ţara” mea, m-am simţit ca un acumulator care se încarcă cu energie.

poiana lui fratelo (42) poiana lui fratelo (43) poiana lui fratelo (53) poiana lui fratelo (54)Tara Beiusului poiana lui fratelo (46)

Zona l-a inspirat şi pe Vlad, care a cerut să fie subiectul unei şedinţe foto. Dorinţă îndeplinită pe loc. 🙂 Cu o remarcă: dintr-una dintre poze să fac parte şi eu. Condiţie acceptată.

Vlad poiana lui fratelo (47) Vlad poiana lui fratelo (50) Vlad poiana lui fratelo (57) Vlad poiana lui fratelo (61) Vlad poiana lui fratelo (64) Vlad poiana lui fratelo (68)

Nu sînt vreun hipster care militează pentru protejarea naturii din faţa unui laptop sau dintr-un sac de dormit pus într-un cort la un festival de fân. Mie chiar îmi plac verdele ierbii şi vântul şuierând printre copaci, nu redat de vreun clip de pe Youtube ori de vreo orgă de la un concert de muzică electronică. Nu că aş avea ceva cu asta! 😀

Şi ce bine prinde o ieşire în natură după o săptămână de stat în birou!

Povestea impresionantă a pantofilor de damă stiletto

Fără o pereche de pantofi stiletto, dressingul femeii moderne este gol. Acest model este parcă alegerea perfectă, indiferent de ţinuta purtată.

Numele de stiletto vine de la pumnalul folosit de gangsterii anilor ’50 şi se referă la acel toc cui înalt şi subţire; acesta poate ajunge şi la 25 de centimetri. Forma pantofilor stiletto de damă a fost asociata cu pumnalul stiletto, o armă letală folosită de aceşti gangsteri, datorită tocului ascuţit.

Pantofii stiletto sunt o armă în picioarele oricărei doamne sau domnişoare şi sunt preferaţi datorită sexualităţii şi feminităţii pe care aceştia o exercită.

Dupa cum spunea Marilyn Monroe: „Dă-i femeii perechea potrivită de pantofi şi va cuceri lumea.” Aceşti pantofi se pare că au ajuns să fie potriviţi pentru orice doamnă şi domnişoară, deci putem parafraza: „Dă-i femeii o pereche de pantofi stiletto şi va cuceri întreaga lume.”

Etapele evoluţiei pantofilor stiletto

Prima apariţie a lor a fost prin anii 1940, fiind purtaţi de excentrica solistă Mademoiselle Mistinguett. Pe atunci pantofii stiletto erau asociaţi femeii uşoare, însă cum s-a ajuns de la această imagine la eleganţa pe care o au astăzi este o istorie cu adevărat spectaculoasă:

ce pantofi de dama prefera doamnele in 2016

  • În anii ’50 revin datorită unui designer cunoscut Roger Vivier, care foloseşte diverse metode pentru a face din pantofii stiletto de damă o pereche de încălţăminte stabilă. Astfel se ajunge la un toc mult mai subţire, iar Vivier se face cunoscut datorită acestuia.
  • Până în anii ’60 poartă imaginea de pantofii „erotici” care îndeplinesc fetişuri, însă odată cu schimbarea formei, adică alungirea vârfului, aceştia încep să îşi facă intrarea în societate şi în garderoba divelor internaţionale.
  • Anul 1974 este anul care defineşte esenţa pantofilor stiletto, datorită designerului Manolo Blahnik care îi schimbă în totalitate. Pantofii stiletto capătă un aspect modern şi mult mai sexy, însă fără pic de vulgaritate.
  • În anii ’90 pantofii stiletto dispar din atenţia doamnelor care îşi îndreaptă preferinţele către tocurile late. Abia în 2000 revin în atenţia femeilor de pretutindeni şi îşi păstrează această poziţie până astăzi.

Pantofii stiletto au trecut printr-o serie de schimbări şi au ajuns să facă trecerea de la pantofi „erotici” la perechea de încălţăminte care defineşte cel mai bine eleganţa. Datorită designerilor şi divelor care au reuşit să şteargă trecutul urât, purtându-i în societate cu eleganţă şi stil.

Prezentul pantofilor stiletto de damă

Extrem de populari, astăzi pantofii stiletto sunt prima alegere atunci când ne dorim eleganţă. Îi găsim în diferite culori şi modele, cu tocul între 2,5 şi 25 de centrimetri, şi încă au putere de atracţie, însă o fac cu stil.

Şi, mai mult decât atât, preţul pantofilor stiletto de damă este foarte avantajos. Astăzi, pantofii de damă stiletto sunt extrem de ieftini şi uşor de găsit în magazine, în mediul online, la fiecare colţ de stradă.

Încălţămintea de damă care a stârnit atâtea reacţii este astăzi ieftină, elegantă şi plină de feminitate. Toate femeile realizează puterea pe care o au atunci când poartă pantofii de damă stiletto, atrăgând toate privirile. Fiind nişte pantofii atât de ieftini, este păcat să nu profitaţi de tocul şi forma stiletto care trebuie să se regasească în dressing-ul vostru feminin în foarte multe variante şi culori.

(ACEASTĂ POSTARE ESTE UN ADVERTORIAL)

Promovare pe două roți: Turul Bihorului

Turul Bihorului (2)

– No, asta e cea mai bună promovare care poate fi făcută orașului. Acțiuni de felul ăsta: concursuri, concerte, evenimente. Să fie plin de culoare orașul. Nu-i așa că-i fain? 🙂

Gogu, tehnicul nostru de la tv, dă din cap aprobator. M-a ascultat cu atenție și evident că nu mă putea contrazice. E o atmosferă foarte faină, doamnelor și domnilor, în Piața Unirii din Oradea, vineri, 20 mai. E soare, e cald și o mulțime de bicicliști. Rectific, cicliști. 🙂

Sunt vreo 150 și participă toți la Turul Bihorului, competiția renăscută după vreo trei decenii. Au umplut de culoare centrul Oradei și parcă a retrezit la viață oraşul.

Evident, nu m-am putut abține și am filmat cu bătrânul meu LG plecarea în cursă.

E genul de eveniment care scoate din amorțeală o comunitate. Cu siguranță că vor urma și altele. Cel puțin așa îmi doresc eu și cred că sînteți de acord cu mine. 🙂 Ne trebuie astfel de „doze” de energie, de mişcare, de sport, de spectacole, de tot soiul de evenimente altfel.

Totuşi, sîntem oraşul cel mai aproape de Occident! 🙂

Spitale, sport şi alte evenimente

Am impresia că o dată ce ajungi în jurul vârstei de 40 de ani – înainte cu puţin, în timpul şi după – ai tendința să dai și mai tare drumul la motoare. Muncești și mai mult – asta e bine; rău ar fi să nu ai de lucru, iar timpul liber devine treptat un vers de Eminescu: „era pe când nu s-a zărit/ azi îl vedem şi nu e”. 😀

O spun din proprie experienţă. Nu mă scot, ci doar observ. E o chestie cu două tăişuri, pe care e bine să o ştii gestiona. Aşa că, printre câteva chestiuni legate de muncă, am încercat să strecor şi câteva ore de relaxare. Printre ele, unele dedicate blogului, vechiul meu prieten din online.

De aceea, cu cafeaua în dreapta laptopului, cu Europa FM în surdină şi cu o bluză mai groasă pe mine (e frig în casă, atât de frig că nu poţi dormi fără compania radiatorului), m-am pus în bucătărie – să nu-mi trezesc doamna care doarme liniştită – şi am decis să mai bag în seamă pagina personală de net. E cam ca în agricultură: am lăsat-o „nelucrată” o perioadă cam lungă şi asta îi poate afecta productivitatea. 😉

Mi-am propus să scriu despre câteva lucruri, dar recunosc că a venit tăvălugul de evenimente. De câte ori mi-am propus să mă documentez despre ceva, se întâmpla altceva, iar despre ce voiam eu să relatez devenea rapid un subiect perimat.

…şi ale echipei lui de la Gazeta Sporturilor. M-am îngrozit de ce se poate întâmpla în ţara asta. Sînt convins că au fost oameni care au murit cu zile, infestaţi cu bacterii sau alte „animale” din astea primite din spitalele dezinfectate – ce glumă! – cu tot felul de substanţe diluate. În capul meu s-a format o teamă faţă de spitalele din România şi mă rog să nu ajung niciodată în astfel de locuri.

E adevărat, nu-s toate la fel, dar am avut posibilitatea să văd spitale din Occident şi să îmi dau seama de diferenţa uriaşă dintre noi şi ei. Nu atât la dotări mă refer, cât la atitudine. Să mă scuze doctorii din România, dar în ţara mea, în tot sistemul ăsta bolnav de sănătate am întâlnit doar o mână de medici care chiar au respectul meu. Nu or fi având ei nevoie de asta din partea mea, dar au fost singurii care îşi fac meseria onest, care s-au comportat profesionist, civilizat, uman. Se ştiu ei cine sunt – am grijă ca prin atitudinea mea când vorbim sau când ne întâlnim să le transmit respectul pe care l-il port.

Restul, mulţi, tare mulţi – nişte nesimţiţi, infatuaţi, orgolioşi; unii geniali ca medici, dar caracter zero; alţii, total neprofesionişti. Pentru mulţi, pacientul e doar o bucată de carne, un soi de personaj pe care îl cerţi, îl pui la punct, pe care te enervezi că îţi deranjează aura prin simpla lui prezenţă ori căruia îi pui un diagnostic care nu se ştie dacă e corect sau nu. Vorbim de pacientul transformat în bun tranzacţionabil, care decartează produse şi bani şi care pleacă mereu capul în faţa asistentei nervoase ori a doctorului care vorbeşte cu el doar la „per tu.

Am văzut cum un om poate muri în direct, fără să primească ajutorul de care are nevoie. Am auzit cum suporterii, oameni fără prea multe cunoştinţe medicale – ca şi mine de altfel, cereau să intre ambulanţa, în timp ce medicul aplecat asupra camerunezului încerca să-şi dea seama ce are, susţinând apoi că i-a făcut/ ba nu i-a făcut manevre de resuscitare. Ce naiba! Eşti specialist, îţi dai seama că nu a căzut după un banal fault, că are mari probleme. Verifici în 10 secunde şi chemi ambulanţa, nu mai aştepţi!

Poate că Ekeng avea probleme anterioare de sănătate – nu am probe, e bine de aşteptat rezultatele autopsiei, dar eu rămân la părerea că fotbalistul lui Dinamo a murit cu zile. Iar asta o susţin din cauza bâlbelor în acordarea primului ajutor. De aceea e nevoie să ştim cine răspunde; măcar să mai trăim cu speranţa că există dreptate!

Ca un post-scriptum la această întâmplare nefericită, am stat de vorbă cu un prieten, specialist în medicină de urgenţă. „Echipa de medici de la Dinamo a intervenit imediat. L-au pus în poziția de siguranță, dar respira. Nu era în stopul ăla cardiogen de care vorbim. Targa aia motorizată e o glumă proastă, folosită ca să nu strice gazonul… nu ca să salveze viața cuiva. A venit apoi @#%$# aia de ambulanță, iar ăia nu aveau decât niște valize în mână, truse de prim ajutor. Data viitoare să facă bine să se gândească (cei de la echipele de fotbal – n.n.) mai bine pe cine și ce angajează. (…) Apropo de discuția despre ambulanțele private: de ce nu au ei voie să meargă la intervenții de grad zero? Nu sunt apți.”

  • Au mai fost şi alte evenimente…

…printre care bucuria câştigării Cupei Campionilor Europeni la handbal feminin de fetele de la CSM Bucureşti. Evenimentul a fost acoperit jurnalistic de colegul şi bunul meu amic şi partener de cafea matinală Niki Mihalcea şi de şi mai vechiul meu coleg cameraman Robi Rezmuves. 🙂 Deja am auzit prima dimineaţă de poveşti de la Budapesta. 😉 Urmează şi altele, pentru că Niki şi Robi au venit cu tolba plină din capitala maghiară. Sper să-i conving să o reverse puţin şi aici, pe blog.

Mai e şi campania electorală care a început de puţine zile, dar despre care nu am prea multe de zis. Doar atât: am respect faţă de persoana cu fâş bleumarin, care trecea într-o dimineaţă printre terasele din  Vulturul Negru. Nu s-a oprit decât în pasaj. A stat, s-a uitat în jur, probabil o fi analizat ceva şi s-a întors. Ne-am salutat – eu îmi adunam ideile alături de Niki la tradiţionala deja cafea matinală şi nu sîntem genul să ne facem că nu ne vedem. Omul lucra de dimineaţă, dar nu venise cu presa după el şi nici nu s-a apucat să strângă electoral mâini de alegători.

40 şi numărătoarea continuă

40 de ani

40 de ani! Pfuu….. Mă ridic din pat şi simt o stare de bucurie intensă – sunt energic, plin de viaţă, nemaipomenit de vioi. De afară soarele îmi zâmbeşte prin geamul de la camera mare şi-mi sporeşte parcă doza de bună-dispoziţie. Mă proptesc în faţa oglinzii din baie, din care îmi zâmbeşte un tip ok. „You’re the man!” 🙂 Îmi vine în cap ceva melodie motivaţională pe care o fluier de numa’-numa’…

Dacă voiam să fiu unul dintre cei care îşi promovează pe internet o imagine oarecum diferită faţă de cea pe care o au în realitate, cam asta aş fi scris despre ziua de ieri, când am schimbat prefixul şi am intrat în cea de-a doua jumătate a tinereţii. 🙂 Aş fi adăugat ceva metafore, nişte floricele lingvistice, ceva epitete şi gata imaginea idilică a unui tip pregătit să spargă munţii dacă nu ar fi reuşit să-i mute din loc.

Adevărul e că ieri dimineaţă m-am trezit cam greu. Un somn… insistent, răcoarea din casă şi ora tare matinală mă ţineau aproape de căldura patului. Am reuşit cumva să parcurg drumul până la bucătărie şi am aruncat o privire afară: cerul era cam gri pentru gustul meu, dar nu m-a deranjat asta – nu pot zice că-mi displace când soarele se ascunde printre nori (na, englezu’ binşean din mine 😉 ).

Logic, am ajuns şi în baie, în faţa oglinzii şi am schiţat, concomitent, un zâmbet şi o încruntare a sprâncenelor. Nu mi-a venit în cap nicio melodie pe care să o fluier şi nici nu am recitat vreo mantră despre cât de tare aş fi eu. 🙂 În schimb, am realizat că în curând trebuie să mă tund. Şi că sînt cam cărunt – dar nici asta nu mă deranjează: am fire albe dinainte să împlinesc 30 de ani – moştenire de familie.

Asta nu înseamnă că, gata, am 40 de ani şi simt că îmbătrânesc

Mi-am amintit de o întâmplare povestită de un cunoscut despre un tip la vreo 40-45 de ani, care a venit la casa de marcat a unui supermarket cu vreo trei sau patru volume, luate de la raionul de cărţi. „Tipu’ era cam old style. În loc să citească pe tabletă, bătrânul cumpăra cărţi.” „Bătrânul”… înţelegeţi… 🙂 la 40 şi ceva de ani. Mda, nu mă simt moşneag. 😉 Din contră.

N-am simţit vreun şoc cauzat de schimbarea, peste noapte, a prefixului.  Mă simt bine, mă simt tânăr, mă simt normal, pur şi simplu. Am avut parte de o zi aşa cum îmi place mie – faină, liniştită, fără zgomote – care a marcat trecerea spre un nou deceniu de viaţă. Când am plecat de acasă spre birou mi-am strâns în braţe jumătatea, aşa cum fac de mai bine de 7 ani , şi m-am simţit iubit – e cel mai fain sentiment. Am fost felicitat direct sau prin telefoane şi mesaje SMS ori pe net de familie şi de câţiva oameni care nu mă uită şi pentru care chiar însemn ceva.  Le mulţumesc pentru asta. Sunt lucruri esenţiale, care mă fac să funcţionez în parametri optimi. 🙂

Sînt un tip normal, care vrea într-adevăr să spargă ori să mute munţii din loc, dar nu o face în fiecare zi, din diferite motive. Şi nici măcar în fiecare săptămână. 🙂 În schimb, îmi place să fiu ordonat şi consecvent în atingerea scopurilor pe care mi le propun; şi să îi aduc fericire în viaţa doamnei mele – că aşa sînt construit eu; şi să mi-i ştiu pe cei dragi, din familia mea extinsă, sănătoşi şi fără probleme.

Cam ăsta sunt eu, noul membru al clubului 40+. Apropo, nu simt nicio diferenţă faţă de cum eram la 39, 38… Asta ca să răspund celor care mă tot întreabă cum mă simt acum. 😉

P.S. Să nu uit: promit că peste alţi 40 de ani, povestim tot aici, pe blog, despre cum e sentimentul schimbării unui nou prefix. Şi tot pe blog vom face planuri pentru următorii 40. 😀 Optimist băiat, nu?

Bondarii de mai şi teckelul rural

Li se zice bondari de mai, dar întotdeauna sînt mai grăbiţi. Adică apar aşa, pe la jumătatea lui aprilie. Se lovesc de toate: de copaci, de ziduri, de becurile spre care se aruncă în viteză ori de acoperişul terasei. Cred că nu le place soarele, că ziua stau ascunşi şi decolează numai când e seară. 🙂

Îi ştiu din copilărie, când noi, copiii, eram cam cruzi cu ei: le înţepam o aripă cu un ac de gămălie înfipt apoi într-un băţ şi făceam un fel de morişcă. 🙁 Îi eliberam apoi, dar erau atât de ameţiţi, încât nu apucau să zboare prea mult.

Acum îi prind doar când îmi aterizează pe umăr ori în păr – dovadă că a trecut copilăria şi cică m-am maturizat. 😀 Mai nou încerc să-i fotografiez, dar telefonul care e pe post de aparat foto nu-i atât de deştept încât să-i prindă în zbor deasupra curţii. În schimb, am timp suficient să-i încadrez şi să focalizez pe ei când se ciocnesc de ziduri şi cad pe spate pe ciment.

bondari de mai1 bondari de mai2

Dacă pentru mine-s acum subiect de poză, pentru Maxi, teckelul nostru din sat şi stăpânul curţii şi al grădinii, bondarii sînt obiecte de joacă. 🙂 A văzut că sînt în genunchi, încercând să-i prind în poză, şi a venit şi el, tare curios. A sărit după ei, i-a urmărit fugind de colo-colo şi din când în când mai prindea câte unul. Îl abandona repede, dar se întorcea, mirat că zburătorul pe care îl pusese la pământ încă mai mişcă. 😉

bondari de mai si teckel1 bondari de mai si teckel2

În cele din urmă s-a plictist şi i-a lăsat să zboare şi să cadă în voia lor. S-a întins la el pe covor şi din când în când mai arunca un ochi în sus, pe unde bântuiau bondarii. Are câteva săptămâni la dispoziţie ca să accepte gândul că va împărţi curtea din sat cu câteva zeci – ori sute – de bondari.