Un mesaj uman postat pe luneta maşinii

Circulând nu doar pe şoselele patriei, ci şi ale ţării vecine şi ale Austriei adoptive, mai dau peste tot soiul de ciudăţenii care îmi apar în trafic. Înţeleg şi mai mult, cu fiecare imagine nouă zărită pe şosele, că oamenii sînt tare inventivi.

De la nume de firme care de care mai fistichii trecute pe remorcile camioanelor, la bagaje aranjate în aşa fel încât într-un microbuz antic să încapă conţinutul unui vapor – vezi de toate. Ultima dată am aflat cum poţi să muţi Facebook-ul în propria maşină şi să-ţi transformi luneta într-un wall pe care să postezi… chestii. 😉

Undeva, între Oradea şi Budapesta – pentru celelalte nume de oraşe din Ungaria prietenă recunosc că aş avea nevoie de Google 🙂 , aşa că prefer să definesc astfel porţiunea de drum respectivă – aşadar pe şoseaua spre Budapesta, îmi apare în faţă domnul din fotografiile de mai jos.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mesaj cu substrat…uri

Încadrat de maşina de Bihor a subsemnatului şi camioneta de Cluj, domnul cu VW de Graz ne transmitea un mesaj postat nealcoş pe luneta maşinii. În limba română, deci eram în target. 😉

Am realizat, dintr-o singură privire, mai multe chestiuni. Uno: era, clar, un conaţional. Cel mai probabil rezident în Austria, după maşină – dar nu bag mâna în foc pentru asta. Doi: făcea promovare pentru (bănuiesc) vreun candidat din comunitatea română din ţara fostului împărat. Trei: în mod sigur era un candidat pentru oameni 😀 , nu pentru altceva, care avea Facebook. Şi mai avea ceva: iubire de tată şi dragoste de mamă.

Superb! Cum să nu votezi un asemenea candidat şi independent, şi uman? Plus iubitor de părinţi. 🙂

Ce nu m-am lămurit era dacă la volan era chiar candidatul sau cineva din echipa de campanie a dumnealui. Oricum n-aveam cum să-l întreb pentru că mi-a dispărut repede din raza vizuală. Semn că circula des pe drumul respectiv şi cam ştia unde sînt radarele, unde poate prinde viteză şi unde nu.

Adevărul e că pe astea le-am învăţat şi eu. Atâta că nu-s vitezoman. Şi nici din vreun staff de campanie nu fac parte.

P.S. Dincolo de micile miştouri din rândurile de mai sus, apreciez imaginaţia şi iniţiativele publicitare ale oricui. Pe bune: în cazul de faţă chiar dacă mesajul a fost ciudat pentru mine (poate pentru alţii nu), omul şi-a făcut reclamă gratuit într-un mod extrem de vizibil. Merită un like. 🙂

Oradea – oraş sigur/nesigur

De când cu 15 martie – nicio legătură cu Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, mă refer strict la împuşcăturile de pe Strada Barcăului – au apărut pe net tot felul de reacţii, ironice sau nu, la catalogarea Oradei drept oraş sigur.

În timp ce în diverse clasamente, făcute de tot felul de site-uri care nu ştiu câte reguli sociologice au aplicat, Oradea era ba cel mai sigur, ba cel mai frumos, ba cel mai vizitabil oraş din ţară, pe Facebook municipiul era „mutat” în Vestul sălbatic şi pus pe lista locurilor în care pistolarii îşi reglează conturile în stradă. Televiziunile prezentau vox-uri în care oamenii vorbeau de o anumită stare de nesiguranţă (Adrian Hladii nu era prins în acel moment), iar în unele introuri de ştiri se vorbea de tragedia ori, ca să sune cât mai terifiant, de măcelul de la Oradea.

Preţ de câteva zile despre capitala Bihorului s-a discutat mai ales prin raportare la răpirea şi uciderea Daliei Duca şi la căutarea asasinului-fugar. Explicabil, pentru că o astfel de situaţie e de o gravitate extremă, care se impunea disecată până în cel mai mic detaliu. Interesul oamenilor faţă de acest caz a fost major, dovadă stau audienţele uriaşe pe care le-au atins ştirile, materialele de presă şi orice fel de discuţii despre crimă şi fugar.

Paranteză. Pe site-ul digi24.ro, la secţiunea ştirilor din Oradea, materialele despre hăituirea lui Adrian Hladii şi uciderea Daliei Duca au strâns chiar şi de 20 de ori mai multe vizualizări decât o ştire obişnuită.

Nu pun în discuţie apetenţa cititorilor/telespectatorilor pentru astfel de materiale. Sînt specialişti care ştiu să explice mult mai bine şi documentat acest lucru.

În schimb, i-aş întreba pe ai mei cititori cât de sigură/nesigură văd ei Oradea şi de ce. Iar aici mă refer atât la localnici, cât şi la cei din afara oraşului. Pentru că ar fi interesant cum ne vedem noi şi cum ne privesc alţii.

Niciodată nu putem spune despre un loc că e 100% sigur ori 100% nesigur. De acord? Eu cred că Oradea poate fi şi sigură, şi nesigură; depinde de experienţele personale ori de punctul din care o priveşti.

Astfel, în opinia mea:

dacă în jurul tău ai oameni calmi şi civilizaţi,
dacă nu te învârţi prin unele cluburi de noapte unde muşchii sînt mai mulţi decât neuronii,
dacă te-ai plimbat seara prin parc ori pe stradă fără să fii atacat de vreun nebun ori nu te-a controlat prin buzunare un hoţ de prin tramvai,
dacă poţi să stai seara la o terasă fără să auzi o conversaţie punctată la fiecare două propoziţii de o trimitere spre o anumită parte anatomică,
dacă poţi să-ţi laşi maşina într-o parcare fără teama că ţi-o va zgârâia cineva care va dispărea fără urme,
dacă poţi să dai prioritate unui pieton fără să te claxoneze şi să te înjure unul cu maşină de ţ-şpe mii de cai putere şi geamuri fumurii,
dacă îţi pierzi portofelul şi un necunoscut te caută la toate adresele din actele găsite înăuntru doar ca să ţi-l returneze, fără nicio pretenţie,
dacă oamenii îţi promit ceva şi se ţin de cuvânt,
dacă ţi se cer preţuri decente pentru serviciile oferite,
– şi dacă mulţi alţi „dacă

atunci se cheamă că locuieşti într-un oraş sigur.

Iar dacă nu, nu. 🙂

Vă provoc să vă spuneţi şi voi părerea. Să mai adăugaţi nişte dacă, să mă contraziceţi dacă vreţi.

Cronica unei filmări neanunţate: moartea unui suspect de crimă

– Du-te, mă, de acolo! Ce caută, mă, ăsta pe aici? Bă, tu nu auzi?

” sau „”, cum preferaţi, eram eu. Îmbrăcat în trening, cu o jachetă peste, în adidaşi şi gâfâind după un sprint de vreo 100 de metri, încercam să filmez cu un telefon şi să vorbesc la celălalt. Clar arătam ca un ciudat, care nu cadra cu locul plin de poliţişti, mascaţi şi curioşi.

Ce să fac? Şi jurnalistul e om, mai are de schimbat baterii de chiuvete şi racorduri flexibile ori de verificat hornurile de la sobe. Nu puteam să fac astea îmbrăcat la costum, nu?

Revenisem din sat cu o astfel de ţinută şi mă apropiasem de ambulanţa SMURD păzită de doi poliţişti şi vreo 3-4 mascaţi. Încercam să filmez ce se întâmplă şi voiam să iau cât mai multe cadre. (Mda, defect profesional.)

Nu ştiam decât că Adrian Hladii, fugarul căutat de vreo 4 zile pentru că a ucis cu sânge rece o tânără şi a împuşcat un bărbat, se aruncase pe geam de la etajul patru. Era o informaţie pe care o aflasem în timp ce traversam strada de la nişte poliţişti care nu m-au uitat de când făceam teren. (Oameni de treabă, le mulţumesc!)

Încerc să văd ce e în ambulanţă, să mă conving că acolo e suspectul, dar un mascat mă vede şi se enervează. Bagă rafala de „” şi „”, după care unul dintre agenţii de lângă maşina SMURD percutează şi se îndreaptă spre mine.

– Du-te, dom’le, de aici, nu înţelegi?!
– Sînt de la presă, Digi24, încerc să-l conving că a mea curiozitate are o justificare profesională.

Omul pare să ezite, dar nu renunţă şi mă face să mă retrag câţiva paşi.

Nu am de ce să mă supăr pe poliţişti…

….ba chiar îi înţeleg. Ei sînt cei stresaţi, în jurul lor e o mulţime întreagă, cu mulţi curioşi, dar şi mulţi nervoşi. În situaţia lor nici eu nu mi-aş găsi uşor cuvintele din vocabularul de societate şi în mod sigur aş scăpa nişte alduieli. E uman.

Chiar dacă mă retrag, nu mă dau bătut. Continui să filmez ca la nuntă: fără oprire şi cu mişcări cât cuprinde, să nu ratez ceva.

Observ că sînt singurul jurnalist în zonă – ne cam ştim între noi şi nu văd vreo faţă cunoscută. Adevărul e întâmplarea m-a adus acolo şi am ajuns la puţin timp după SMURD. Am virat repede în staţia Petrom din Nufărul, am parcat maşina undeva în spate şi tunde-o, Usaine, până în locul cu multe girofaruri.

Trec vreo 10 minute şi vine şi Şerban Carţiş, amicul meu fost la Pro, cu care am bătut ani la rând judeţul. Beneficiez de reflectorul de pe camera lui – mersi, Şerb! – care îmi ajută bătrânul telefon să mai scape de granulaţia de pe imaginile întunecate. Să nu uit: musai să-mi schimb LG-ul cu ceva mai modern.

Se adună apoi jurnalişti, vin echipe TV, corespondenţi, ziarişti de presă scrisă şi online. Subiectul e important şi a ţinut un oraş întreg pe jar de miercuri până sâmbătă.

Pentru noi, cei din presă, a fost ca şi o întoarcere în timp din punct de vedere al documentării. Am aflat informaţii pe surse, ca în junioratul meu de la sfârşitul anilor ‘90. Parchetul nu i-a lăsat pe cei din Poliţie să spună nimic oficial, dar nici procurorii nu au darnici cu informaţiile. Ba chiar deloc. Asta deşi un criminal înarmat cu un pistol, deci periculos, era în libertate. Cu atât mai mult era nevoie de cât mai multe detalii.

Un sfat, dacă nu e cu bănat

În locul anchetatorilor, că tot s-au eliberat de stresul căutării unui asasin, aş face în următoarele zile o conferinţă de presă în care aş explica în amănunt cum s-au derulat investigaţiile. Avem multe semne de întrebare şi cred că ar fi un gest de transparenţă şi chiar de bun simţ să fie date nişte răspunsuri.

Asta pentru că îmi privesc meseria nu ca pe o căutare continuă a senzaţionalului, ci ca pe permanentă încercare de prezentare corectă a faptelor. Iar pentru asta avem nevoie de deschidere, de colaborare, nu de opacitate şi telefoane închise.

Bineînţeles, dacă se poate şi dacă nu cer mult.

Flori cu autoservire

Cred că nu există florar, în ţara asta cel puţin, care să nu se bucure la final de 8 martie, când trage linie şi calculează cât a vândut şi, mai ales, cu ce profit s-a ales după o zi atât de aglomerată. E un fel de Black Friday pe invers al florăriilor, 🙂 pentru  că, în loc ca preţurile să scadă, buchetele îmi par mai scumpe decât de obicei. Sau cel puţin la aceeaşi valoare ca în alte zile. În schimb, ritmul şi volumul de vânzări de flori sunt duble.

Asta pentru că orice bărbat care se respectă şi îşi respectă doamna de lângă el şi pe propria-i mamă îşi trece pe agenda Zilei Femeii să treacă pragul vreunui magazin cu multe flori. E ziua în care e mai răbdător decât oricând şi e în stare să stea la coadă ori să analizeze minute în şir nişte culori şi aranjamente.

Toţi ne credem în ziua asta experţi în flori, adevăraţi designeri florari. Şi asta numai de dragul vostru, doamnelor şi domnişoarelor! 🙂

Şi uite aşa, învârtându-mă de 8 martie printre buchete şi ghivece şi privind peste umărul unor confraţi „designeri„, mi-am amintit de un fel de florărie puţin mai altfel văzută în Austria. Una în aer liber, fără vânzători şi fără casieri, din care te puteai servi singur. Iar plata ţinea doar de bunul tău simţ şi de educaţie.

Vi se pare ciudat?

Na, închipuiţi-vă cum mi s-a părut mie când m-am trezit în faţă cu ditamai câmpul, proaspăt arat, lângă care era pus un stâlp ce ieşea dintr-un butoi 🙂 şi pe care era aşezată o tablă. Pe aceasta erau trecute preţurile florilor – vorbim de garoafe şi de floarea soarelui. Un fel de mercurial. 🙂 Mai jos, o săgeată care indica unde trebuie lăsaţi banii.

Această prezentare necesită JavaScript.

Locul e undeva, lângă Viena, în apropiere de un sat, chiar în faţa unui magazin de piese auto. Oamenii erau invitaţi să-şi aleagă şi să taie singuri florile pe care le doresc; apoi să lase suma indicată pe panou în cutiuţa de pe stâlp.

N-am văzut pepe de vânzător şi nici măcar o cameră de supraveghere nu era în zonă. În schimb era un mesaj: „Doar florile plătite ne fac fericiţi (ne oferă plăcere)!” 🙂 Cam asta era singura modalitate de a-i face pe clienţi să plătească. Şi un „mulţumesc!” la final.

Nu am informaţii ca vreun client să fi plecat fără să plătească. Dar, din moment ce afacerea părea să aibă ceva vechime, mă îndoiesc că proprietarii ar fi continuat-o dacă ar fi avut un istoric încărcat de ţepe primite.

Pentru că… civilizaţie. 🙂 Opinii?

Adio, Petru!

Nesimţirea nu trebuie căutată la periferie. Ea îşi are domiciliul şi în centrul Oradei, la covrigăria Petru de pe Strada Republicii.
E luni, ora 19:30 trecute fix. Mă înfiinţez în faţa gemuleţului făcut ca pentru pitici, unde te apleci ca să ceri ceva. E drept, am eu 1,90 m, dar asta cu aplecatul nu mi-a plăcut  niciodată – nu văd de ce să te îndoi de spinare ca să discuţi cu cineva sau să cumperi ceva.
Nu vreau să jefuiesc simigeria ori cum s-o fi numind. Intenţionez doar să îmi cumpăr un banal covridog. Cu banii jos, evident. Doar că gemuleţul – ăla la care stai îndoit de spate – e închis. Nu mă bagă în seamă nimeni, deşi trei femei se agitau înăuntru. Am înţeles imediat că adunau totul ca să plece acasă – una chiar era cu geanta pe umăr, gata să rupă uşa.

Un fleac, nesimţire

– „Aţi închis?” întreb, nefiind sigur că mă aude cineva. Nu de alta, dar orarul de pe geamul închis îmi indica faptul că mai e o juma’ de oră până la închiderea programului.

– „Mdea!” îmi aruncă tanti încă îmbrăcată de lucru. Stătea cu spatele la mine şi aduna nişte produse de pe o tavă.

Încerc să le arăt că e deschis până la 8 seara. Invoc orarul. Nu mă bagă nimeni în seamă. Nu exist pentru madamele grăbite.
Recunosc, le-am zis ceva de rudele lor ancestrale. În gând, că-s un domn şi nu-mi permit să le tratez cum m-au tratat ele. Nu că n-ar fi meritat.
Aşa că de azi, adio, covrigăria Petru de pe Corso! 🙁
 
P.S. Mesaj pentru idioţi şi nesimţiţi: să nu vă plângeţi că aveţi salarii mici! Le meritaţi. Nu v-aş da nici jumătate! Dacă sînteţi nemulţumiţi de venit, vorbiţi cu şefii. Sau căutaţi-vă de lucru. Nu vă revărsaţi pe clienţi supărarea unicului neuron.

Călător pe Insula Pământului Roșu. Parcul cu lemurieni din Madagascar

– Ai văzut pinguini pe acolo? Ceva elefanți? Niște zebre? Au fost întrebările la foc automat  pe care mi le-a adresat un amic, la întoarcerea din Madagascar.

Prima dată am zâmbit larg. Cum să crezi că găsești pinguini la vreo 7-8000 de kilometri distanță de Polul Sud? Nici măcar dacă vreun simpatic dintr’ăștia nu s-ar fi rătăcit și nu ar fi plutit în derivă luni la rând. Și elefanții ar fi fost greu să navigheze din Africa peste Canalul Mozambicului. Iar de zebre… nici măcar din cele trasate pe asfalt nu am văzut. 🙂

Apoi mi-am dat seama că mulți dintre noi știm câte ceva despre Insula Pământului Roșu de la Alex, Marty, Melman şi Gloria. Adică de la leul, zebra, girafa și hipopotamul din animaţia „Madagascar„, cea pe care toţi am văzut-o, nu? 😀 Măcar o dată.

Niciuna din speciile astea nu există în adevăratul Madagascar. 🙂

În schimb, a patra insulă ca mărime din lume e casă pentru crocodili, lemurieni şi baobabi. Evident, dintre toţi vedete sînt lemurienii. 🙂 Din toată lumea, cele mai multe specii domiciliază în Madagascar – unii zic că ar fi vreo 50. Numai că omul a făcut în aşa fel încât a împuţinat micile animale prin braconaj şi distrugerea pădurilor în care locuiesc.

King Julien

Am avut onoarea de a-l cunoaşte în Madagascar pe însuşi King Julien. 🙂 Cum care rege? Păi tocmai am convenit la început că am văzut filmul. Aşa, exact: l-am cunoscut pe „king” şi chiar am dat mâna protocolar cu el. 😉 Şi asta pentru că lemurienii au degetele incredibil de asemănătoare ale oamenilor, ceea ce le permite să apuce obiectele exact cum le apucăm noi. Şi chiar să dea mâna, dacă e suficient de acomodat cu oamenii.

L-am şi purtat pe umăr – că doar e rege, timp în care Julien (îl puteți deochia în fotografia de mai jos) admira panorama de la înălţime.

Julien era în mod sigur ceva rudenie cu cel desenat de artiştii de la Hollywood, că semănau tare mult. Singura diferenţă era în felul în care se manifestau cei doi: „regele” cu care am „discutat” era foarte calm, liniştit, câteodată adormit, pe când şeful de trib din animaţie bubuia de energie şi, culmea, ştia să cânte hituri din anii ’90. 😉

Parcul celor 9 specii de lemurieni

Lemurienii au comportamente diferite, în funcţie de specia din care provin. Unii sînt curioşi, alţii timizi, unii violenţi când cineva se apropie de pui, alţii temători. Cam ca şi oamenii.

Am descoperit toate acestea când am vizitat Parcul Lemurienilor, aflat undeva, la vreo 20 de kilometri depărtare de capitala Antananarivo. O zonă de cinci hectare, în care ni s-a spus că găsim 9 specii de lemurieni în libertate şi mii de copaci, printre care şi celebrii baobabi.

Adevărul e că dacă nu eşti atent, aproape că ratezi intrarea în parc – greu vizibilă de pe drumul care vine din Tana. Nu am întâlnit mulţi vizitatori; noi eram singuri albi prezenţi în acel moment – explicabil: eram, totuşi, la vreo 10 mii de kilometri de Europa mamă.

Această prezentare necesită JavaScript.

La intrare plătești ceva mai mult de 8 euro pe persoană (vreo 25.000 de ariari, la o paritate de 3.000 de ariari pe un euro). Imediat te preia un ghid care te duce pe cărarea care șerpuiește printre baobabi și alte plante despre care pot spune doar că-s verzi.

Vedem de departe râul Katsaoka, a cărui apă are o culoare maronie spre roșiatică, de parcă în amonte tocmai fuseseră făcute niște sacrificii ritualice în onoarea vreunei zeități locale. Dar nu, era doar de la pământul roșu din care râul se născuse undeva, pe platourile înalte din mijlocul insulei.

Această prezentare necesită JavaScript.

Supușii lui King Julien…

…ne-au apărut în față dintr-o dată, parcă de nicăieri. Sincer, nu le-am reținut numele speciilor din care făceau parte (le găsiți pe site-ul parcului), preocupat fiind să îi trag în chip. 🙂 Unii au fost ascultători și mai că nu zâmbeau în fotografie, alții fugeau întruna ori se tot ascundeau prin copaci.

Unii chiar și-au arătat nemulțumirea că niște bipezi s-au trezit să le încalce teritoriul și să se apropie prea mult de ei. Ghidul ne-a arătat cozile dungate și ridicate ale lemurienilor din rasa Maki – ăia de seamănă cu Julien, avertizându-ne să nu apropiem ca să nu-i supărăm. La o adică ne puteam alege cu niște mușcături ori zgârieturi, înainte să stabilim un record la tulit-viteză. 🙂

Preț de o oră jumate te poți plimba pe potecile parcului cu lemurieni. Timp suficient să admiri acest animale interesante, pe care ghizii te roagă să nu le consideri locatari de la zoo și să nu le oferi pâine, gumă sau chipsuri. Bine, aceloraşi ghizi le strecori la final o „atenţie”, în semn de mulţumire că au fost… ghizi.

Dacă ești norocos, poți să dai și peste niște țestoase, cameleoni ori păianjeni care își așteaptă prada între doi copaci.

Această prezentare necesită JavaScript.

Nu o să închei…

…cu tradiționalul și școlărescul „Ce frumos a fost în parcul cu lemurieni!” 🙂 În schimb, îi îndemn pe cei care au câţiva bănişori puşi de o parte pentru nişte călătorii să încercaţi Madagascarul şi îi admiraţi frumuseţea. Dacă prindeţi un bilet bun la Turkish Airlines, garantat nu vă costă decât cu ceva mai mult decât un concediu de o săptămână prin ceva insulă mediteraneeană.

Dar măcar puteţi spune că aţi călătorit la capăt de lume şi aţi admirat ceea ce puţini se pot lăuda că au văzut: Insula Pământului Roşu.

Vizitatori din trecut: reîntoarcerea „şarpelui” Nokia 3310

Nokia 3310

Ca reporter, vechiul Nokia 3310 m-a servit cu credință. Asta deși l-am scăpat de nu știu câte ori pe jos – şi nu i s-a spart sticla şi nici nu i s-a dereglat softul. Deși îl țineam pe post de breloc – agățat la gât (așa era moda); deși i se șterseseră literele și numerele de pe taste de la atâta folosire. 🙂

Dar a fost un telefon excelent, cu bateria care mă ținea zile întregi, cu sunet şi semnal bune și memorie suficientă pentru câte numere de telefon aveam nevoie. Iar pentru internet, pe atunci foloseam calculatorul din redacție.

Acum sînt curios cum funcționează noul Nokia 3310.

De dragul „bunicului” de acum vreo de 10 ani, mă tentează să îl cumpăr pe „nepot„. 😉 Chiar dacă „părinţii” nu mai sînt aceeaşi – altădată erau finlandezi, acum… habar n-am – şi chiar dacă Nokia nu are specificaţii de top, aşa cum îşi şedea bine unui nume care domina altădată aproape întreaga piaţă a mobilelor.

Dar măcar pentru simplul fapt că, umblă vorba, în stand-by noul Nokia 3310 e capabil să reziste o lună. A, şi pentru că… SNAKE! 😀

sursă foto: playtech.ro

Noaptea albă din fiecare sâmbătă cu radiodiscoteca. Cea în bluejeans

E aproape miezul nopţii şi ştiu că tre’ să înceapă. De fapt, a început de pe la 10 seara, dar momentul cu adevărat important abia după ora 12 urmează. E sâmbătă noaptea şi pentru un amator de muzică aşa, ca mine, e cea mai importantă din săptămână.

M-am pregătit după un ritual simplu, dar pe care îl respect la milimetru de fiecare dată. Mai întâi iau toate cărţile lui frate-meu de pe birou şi le pun pe bibliotecă ori i le ascund înăuntru, pe vreun raft. Caut din priviri pătura în carouri de pe marginea patului şi, cu gesturi studiate, 😉 o desfac şi o pun pe birou.

– De ce? Doamna mea e curioasă.

– Pentru că aşa e mai… cald, plăcut… Ştii sentimentul ăla mişto de acasă, de linişte pe care ţi-l dă un lucru ce emană căldură… Mă rog, explicaţia e cam alambicată, dar… înţelegi tu! 🙂

Radioul lui tata

Mut lampa de pe biroul meu, nu de alta, dar e mai puternică şi văd mai bine cu ea. Iau bătrânul radio Gloria al lui tata – îl împrumut mereu sâmbătă seara, iar duminică dimineaţa vine încet în cameră şi şi-l recuperează – şi îl aşez tacticos pe birou. Îl bag în priză şi îi scot antena telescopică, rotindu-i butoanele şi schimbând frecvenţa de pe AM pe FM. Tata are obiceiul să asculte primul program de la Radio România, eu pe cel de-al treilea – Radio România Tineret. Mna, chestie de gusturi şi de generaţii. 😀

Sting becul din cameră şi verific dacă mai e ceva jar în soba de teracotă. Mai e… aşa că mai trimit la lucru încă un butuc. 🙂 Noaptea se anunţă lungă şi nu-s tocmai prieten cu frigul.

Mă aşez la birou şi îmi pun un caiet pe masă. Şi stiloul lângă. Încă nu mi-a intrat în cap că, cică, se scrie mai repede cu pixul. Ştiu, sînt cam old fashion, dar mie-mi place tot stiloul meu. Avem o prietenie veche, din vremea „generalei„, şi nu pot renunţa la el.

Aşa cum nu renunţ la brăţara confecţionată dintr-un lănţişor primit demult de la bunica. E valoros doar pentru că e de la ea. Îl port în stilul Brandon Walsh, din Beverly Hills 90210. 😉

Muzică, top şi… blue-jeans

Îmi amintesc că am ceva de scris pe luni. Îmi iau de pe un scaun nişte cărţi şi încă două caiete şi mi le pun mai înspre marginea biroului. Muzica merge la radio şi câteva din cele mai noi melodii fac cunoştinţă cu mine. 🙂

Băieţii sînt simpatici. Citesc dedicaţii, anunţă artişti, cântece, iau telefoane în direct, discu…

– Care băieţi? Neia mea nu înţelegea.

– Cum care băieţi?

Sorin Caracseghi şi Florin Helmis. Cei doi DJ care fac sâmbătă noapte de sâmbătă noapte Radiodiscoteca în bluejeans pe România Tineret. Nu poţi să-i încurci, îi recunoşti după timbrul vocal. Habar n-am cum arată – n-am cablu acasă, dar la radio le identific vocea dintr-o mie. 🙂

Scriu de zor pe o hârtie. Îmi notez ceva melodii pe care le-au difuzat până acum. Mai e câte un Queen, câte un Dr. Alban ori MC Hammer – meseriaşi. 😉 Sigur le prind zilele următoare la radio sau la tv. Mi-am lipit un microfon la casetofon şi pot să înregistrez ce vreau, când vreau. Da? E chestie de… dar să nu vă plictisesc cu detalii tehnice. 😉

Cum trece miezul nopţii…

… devin cu adevărat atent. Mai precis atunci când e jingle-ul de Top 10. Mamă, e cel mai important moment la Radiodiscoteca în blue jeans, punctul culminant pe care n-ai voie să-l ratezi.

Notez piesă cu piesă, se anunţă punctaje, se citesc dedicaţii, mesaje. Tensiunea creşte pe măsură ce ne apropiem de primele locuri.

– Sper să fie Bryan Adams pe primul loc, îmi zic în gând, în timp ce topul ajunsese la podium.

Asta mai ales că am văzut la cinema filmul pe al cărui coloană sonoră e melodia lui de azi. Punctele se adună, trimit piesele tot mai sus şi… Victorie! „I do it fo you” e pe primul loc. „Normal, e cea mai tare”, îmi şopteşte un gând căruia nu pot să nu-i adresez un zâmbet larg. Şi am şi votat-o cu maximum de puncte în ultimele două săptămâni. 😀

Rup o foaie din caiet şi încep să fac schiţa topului de săptămâna viitoare. Asta în timp ce la radio rulează cele două propuneri. Le găsesc un loc în top, îl pun tot pe Bryan Adams pe primul loc şi recitesc tot ce am scris până atunci. Aşadar:

„Către Radio România Tineret, Radiodiscoteca în bluejeans, pentru Top 10,

Salutare, topul meu pentru săptămâna următoare este:

(…)

Aş vrea să fac şi o dedicaţie: toate piesele din top pentru colegii mei din clasa a X-a A de la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş.

Cu drag, Roger din Beiuş ( 😀 😀 ) – 1992″

– De ce Roger? E ultima nelămurire a jumătăţii mele.

– Habar n-am. Aşa mi-a venit. 😀

Am adormit târziu, spre dimineaţă. Nici nu l-am simţit pe tata când a intrat în cameră şi a luat radioul.

Au trecut de atunci 25 de ani

Stau în bucătărie, la căldură, la masa unde îmi pun laptopul şi scriu pe blog. E târziu în noapte şi ascult EuropaFM, unde mai aud Michael Jackson, Joe Cocker, Tina Turner sau George Michael. Cu ale lor cântece am crescut.

N-am mai prins demult o emisiune la Radio România Tineret. Nici nu ştiu dacă mai există Radiodiscoteca. O ascultam sâmbătă de sâmbătă în liceu, la începutul anilor ’90. Nu ratam nicio ediţie de Top 10, ştiam piesele, le scriam DJ-ilor, făceam dedicaţii. Am plecat apoi la facultate şi.. gata.

Stiloul de altădată e undeva, într-un birou învechit din casa părinţilor mei. Radioul lui tata – chiar nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el, o să-l întreb pe fratelo. Hârtiile pe care scriam topurile nu le-am păstrat, lampa s-a stricat şi a sfârşit prin podul casei.

Iar tata… de el mi-e tare dor…

Îşi mai aminteşte cineva de Radiodiscoteca în bluejeans, de Top 10, de muzica adolescenţei generaţiei mele? Cea pe care o ascultam pe casete cumpărate din piaţă, pe care o votam prin scrisori care ajungeau după o săptămână la destinaţie? Vă mai amintiţi, liceeni ai anilor ’90, de dedicaţiile făcute când prindeam linia liberă – tare rar – de conflictele depeşari vs. rockeri, de melodiile înregistrate cu zgomot de fond 😀 de la TV sau de la radio, de luminiţele de la boxele casetofonului?

Iar voi, beiuşenii mei, ţineţi minte chefurile în sala de clasă ori în oraş pe muzica lui Lulu Cremeneanu ori Tavi Marian ori Jimmy?

Hai, că a fost o perioadă bună pentru muzică! 😀

sursă foto: www.discoclassicradio.nl

Blocaj la gunoi

Când eram puștan, toată lumea avea biță. 🙂 Cel puțin în Beiușul natal, când băgam un fotbal prin colbul de pe stradă, de cele mai multe ori ne opream să lăsăm să treacă vreun nenea ori o tanti pe bicicletă. Rare erau mașinile care ne opreau atacurile ori șuturile.

Alte vremuri!

Acum, o miuță în fața blocului ori pe stradă ar fi imposibilă. La câte mașini sînt, nici n-ai apuca să repui mingea că ar trebui să te dai la o parte, să treacă vecinu’ cu vehiculu’. Copiii din curtea blocului meu o știu bine și suferă din cauza asta. Nu acum, bineînțeles, ci vara, când bat mingea prin spațiul dintre blocuri, transformat într-o megaparcare.

Și aici am ajuns la o durere a tuturor locatarilor, devenită și a… gunoierilor.

Să mă explic.

Așa cum în copilărie nu era casă pe stradă fără vreo două țoagle în curte, nici la noi la bloc nu există locatar fără o mașină în curtea imobilului. Unii îşi mai aduc ditamai dubiţa de la locul de muncă şi o parchează de neam prost pe două locuri. Ca să arate că „ei munceşte, nu o freacă la birou…” 🙁

Aşa că numărul de maşini îl depăşeşte cu mult pe cel al locurilor de parcare demarcate în epoca în care curtea a fost asfaltată şi se încerca impunerea unui mod civilizat de parcare.

Pentru că nimeni nu vrea – cu excepția mea și, probabil, a încă unor vecini (sîntem „fraieri”, ştiu) – să vină Primăria să facă locuri de staţionare la domiciliu, clar delimitate și identificabile, șoferii preferă să parcheze haiducește, pe unde apucă.

Decât să dea 100 de lei pe abonamentul anual de parcare ori să dea ture să găsească loc chiar şi puţin mai departe de casă, mai bine își pun mașina pe spațiul verde. Sau printre gropi, în noroi. Ori chiar cu botul lipit de balconul închis – c-așa au vrut mușchii lui – al vecinului de la parter.

Cu maşina la… gunoi

Unii au ajuns să o lase la gunoi. Adică fix lângă incinta unde sunt containerele de gunoi pe care oricum le deschid şi le controlează zilnic cohorte întregi de băieţi cu pungi în mână. Rezultatele „muncii” lor le adunam din proprie iniţiativă într-o perioadă. Acum ştiu că am Oradea City Report şi gură să le cer şi altora să mă imite.

Ei, dar cum îşi pun „dăştepţii” maşina fix în buza ţarcurilor închise, autospeciala de gunoi n-are cum să ne scape de deşeuri. Asta pentru simplul motiv că nu are cum să ajungă la container.

Ca să nu mai păţească asta, domnii de la RER au căutat o soluţie. Şi au găsit-o: închiderea zonei şi transmiterea unui MGS (mesajul gunoierilor către şoferi). 🙂 Şi chiar e un mesaj de bun simţ, fără ironii, înjurături ori cuvinte din underground-ul limbii române.

 

Lozinci, nemulțumiri, amnistie, Guvern, PSD, Facebook – adică hashtagProteste

Aşa e în aceste vremuri. Parcă nu te poți exterioriza în viața reală dacă nu te manifeşti mai întâi pe online. Dacă nu te exprimi și nu faci îndemnuri cu haştaguri # sau cu trimiteri @lacevaanumeindiferentce. Ori dacă nu pui nişte smiley-uri: 🙂 😀 🙁

Facebook rullz, indiferent că recunoaștem asta sau nu. Pe rețeaua lu’ domnu’ Mark se fac revoluții, se îndeamnă la proteste, se organizează manifestații. Vă dați seama că dacă Facebook-ul exista pe vremea lui Ceaușescu 🙂 ce îndemnuri ar fi circulat în online: #JosCeaușescu, CuieMeaușescu, #Ole #Ole #Ole, @Ceaușescunumaie.

Oamenii au înțeles forța rețelelor de comunicare online și o folosesc din plin. Nu doar ca să pună poze cu copii, animale și locuri pe care le-au vizitat, ci să-și spună ofurile și se organizeze pentru real life.

Mai puțin PSD. Și o spun nu cu răutate, ci dintr-o simplă observație a postărilor de pe Facebook în zilele trecute.

Au fost mai întâi proteste pe Facebook față de celebra ordonanță de urgență 13.

A fost un adevărat tsunami de materiale contra acesteia, contra Guvernului, contra social-democraților și, evident, contra lui Liviu Dragnea. A urmat organizarea, tot prin intermediul Facebook-ului, după care manifestațiile s-au mutat de pe net în piețele publice.

Au devenit în scurt timp cele mai mari din istoria postrevoluționară și au fost constante zile la rând. Asta a demonstrat încă o dată forța rețelelor de socializare. Iar criticile la adresa guvernanților au continuat la fel de puternic și acid și pe online.

Asta fără să aibă decât o reacție firavă din partea PSD. Cu excepția câtorva voci rătăcite sau a unor postări mai degrabă amărâte, voit ironice, social-democrații nu au reușit să comunice prea multe pe internet. Iar asta spune multe despre prețul pe care partidul aflat la guvernare îl pune pe comunicarea online, pe rețelele de socializare. Și explică și de ce electoratul formațiunii este unul mai bătrân decât al altor partide.

Nu poți doar să apari la TV – la unele posturi – și să ai pretenția ca mesajul tău să ajungă la tineri și, mai ales, să fie înțeles de aceștia. Vorbim de o generație care are internet pe telefonul mobil și ai cărei cei mai buni prieteni sînt Facebook, Google și Twitter. Dacă nu vorbești pe limba ei, a acestei generații, nu ai cum să le transmiți mesajul tău.

Iar asta e ciudat din partea PSD, care a utilizat în campania de anul trecut specialiști străini în comunicare, care i-o fi explicat cum stă treaba cu prezența pe rețelele de socializare. În schimb, în teritoriu – din ce am observat – comunicarea pe online a fost catastrofală, amatoricească, spre inexistentă.

Patru precizări:

  • #şialţiiaudreptulsătrăiască: pe lângă mesajele clare de protest, bine articulate și clar țintite, postate în aceste zile pe Facebook, a existat și o revărsare de ură la adresa celor care au votat cu PSD. Ceva de genul „nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră„. Au fost categorisiţi inculţi, idioţi etc. Nu fac parte din electoratul social-democrat, dar nu mi-am permis niciodată să-l desconsider. Fiecare are dreptul să voteze cu cine vrea, să-şi spună opinia – şi am pretenţia ca toată lumea să înţeleagă asta. Măcar pentru simplu fapt că acum mai bine de 27 de ani s-a murit în România pentru a avea această libertate.
  • #lozincilenuspentrucopii: respect dreptul fiecărui părinte de a-şi educa fiul/fiica aşa cum crede de cuviinţă. Nu-s de acord să-i văd pe cei mici la proteste, demonstraţii, manifestaţii – dar, repet, e alegerea părintelui. Dar să pui în mâna copilului o pancartă cu „PuieMSD” – am încercat să scriu decent – mi se pare o dovadă de imbecilitate. Recomand tratament.
  • #IohanniseromânnutotîltrimiteţiacasăînGermania: un parlamentar PSD, supărat rău pe discursul din Parlament al preşedintelui, îl trimitea acasă, în Germania. Apăi, dragă domn’ parlamentar, recomandabil e ca dacă tot aţi ieşit din sala de şedinţe, să ieşiţi complet şi din Parlament. Nu de alta, dar cu astfel de ieşiri viscerale nu prea aveţi ce căuta pe acolo. Sau măcar învăţaţi să suportaţi criticile şi să nu ne luaţi cu ifose de mare ales al poporului.
  • #fărăironiişigesturidevedetăhollywoodiană: pe scurt, nu-mi plac ironiile. Nici măcar pe cele ale preşedintelui. Nu-i vin bine. Şi nici saluturile de vedetă de film.