Codurile, iarna şi şcoala

sursă foto: beius-stiri.blogspot.com

De câţiva ani, imediat cum iarna se înăspreşte sunt anunţate tot felul de coduri: galben, portocaliu, mai nou roşu. De ninsoare, de frig, de ger, de viscol. Înţeleg că ne sînt utile, ca să ne arate cam ce ne aşteaptă peste câteva ore dacă avem de mers în afara oraşului, a judeţului, prin ţară.

Că la muncă mergem indiferent de coduri, nu? 😉

Observ, totuşi, că recent, cum apare un astfel de cod meteo, se închid drumuri, grădiniţe, şcoli. Nu zic, majoritatea măsurilor sînt justificate: nimeni nu vrea să colecteze maşini înzăpezite cine ştie pe unde, deşi mai sînt şoferi nervoşi că nu sînt lăsaţi să se lupte personal cu viscolul. Şi nimeni nu şi-ar trimite copiii să stea în frigul din sălile de clasă.

Dar nu mă pot abţine să fac o comparaţie cu iernile copilăriei mele. Atunci ningea zile la rând, zăpada era aşa de mare că făceam cazemate din ea, iar frigul era frig – săptămâni la rând nu cred că luam minusul din faţa gradelor exterioare.

Niciodată nu am lipsit de la şcoală pe motiv că iarna e prea grea.

Tata croia pârtie prin zăpada din curte şi din faţa casei, iar pe stradă, alături de mama, mergeam în şir indian pe urmele lăsate de camioane prin zăpada groasă de pe şosea. Bine îmbrăcaţi, cu mănuşi şi căciuli, cu bundiţele pe noi, aşteptam autobuzul ce oprea la două intersecţii distanţă (da, da, pe atunci Beiuşul meu avea autobuze locale, care circulau între diverse puncte ale oraşului).

La grădiniţă şi la şcoală era cald – eu aşa îmi amintesc, deşi nu existau soluţiile moderne de încălzit. Memoria mea de puştan a reţinut cum ne încălzeam la Medie2, şcoala unde am ajuns la un moment dat prin ciclul primar. Era perioada când clasa în care eram era mutată de colo, prin clădirile din oraş, pe motive pe care niciodată nu le-am desluşit.

Eram clasa a III-a şi aveam în sală o sobă care funcţiona cu lemne şi cu cărbuni. O alimentam prin rotaţie. Adică părinţii discutaseră şi, când le vedea rândul, fiecare aducea la şcoală o plasă plină cu lemne şi aşa ţineam soba caldă. Mai aduceam de afară, din curtea şcolii, cărbuni pe care îi puneam într-o ladă din clasă şi cu un fel de lopată îi puneam pe foc.

Nu era uşor…

…dar treceam iarna în felul ăsta şi rari erau cei care lăsau banca liberă. Şi atunci timp de o zi, două, pe motiv de guturai puternic. Care se instala cu greu, deşi mulţi ajungeam acasă uzi şi tremurând, că doar de la şcoală până acasă erau suficienţi nămeţi în care să ne aruncăm 😉 şi sute de bulgări de aruncat unii după alţii.

Nu erau coduri pe atunci care să ne avertizeze că e iarnă şi nici aplicaţii care să ne anunţe în cât timp va ninge. Ştiam singuri, uitându-ne la pomii încărcaţi de nea, la curtea şi strada ascunse sub nămeţi, la valea îngheţată din satul bunicilor unde ne dădeam pe gheaţă fără teama că se va rupe sub noi. Ne dădeam cu sania pe stradă şi pe deal, iar când veneam seara acasă, roşii la faţă şi îngheţaţi, ne încălzeam lângă soba de teracotă în care duduia focul ori cel mult cu o frecţie cu „Diana„. 😀

Şi uite că am supravieţuit. 🙂

sursă foto: beius-stiri.blogspot.com

Bizonii şi câteva noţiuni de respect în trafic

În curtea blocului mai apar din când în când „genii” care se cred pe tarlaua proprie a neamului şi se comportă ca atare.  De o bucată de vreme îşi face apariţia un camion pe care „domn’ şofer” îl parchează cât să blocheze trei locuri.

Alţii înt adevăraţi magicieni ai volanului şi îşi duc maşina într-o poziţie atât de idioată încât este imposibil ca pe trei locuri să fie lăsate două vehicule.

Mai sînt şi inevitabile certuri pentru „locul meu”, deşi nicio linie nu a fost trasată de primărie prin zonă – asta pentru că noi, locatarii, ne opunem să plătim taxa anuală de parcare la domiciliu. „Doar n-om fi fraieri”, îmi transmite un vecin, la un moment dat, în timp ce aşteptam cuminţi, la asociaţie, să decartăm plata întreţinerii.

I-am zis că, pe principiul ăsta, eu m-aş încadra în categoria pe care el o respingea. Nu de alta, dar cred că dacă primăria ar delimita şi la noi parcările la domiciliu, ar fi şanse mai mici să apară în zonă camioane şi maşini de serviciu care să ne oblige să ne căutăm loc în altă parte.

Deocamdată, însă, nimeni nu e „fraier„, aşa că parcăm cam pe unde se poate.

Aseară văd un loc pe stânga…

…pe o stradă cu sens unic de lângă bloc şi, aşa cum m-a învăţat acum mulţi ani Vali Moldovan, instructorul cu 2000 de elevi la activ, mă poziţionez să parchez cu spatele. Văd că vin nişte faruri din spate şi, deşi semnalizam, stau pe loc să văd ce manevre face maşina ce vine din urmă. Precum mă aşteptam, nu opreşte să mă lase să intru pe locul de parcare. Se strecoară printre mine şi o altă maşină parcată în dreapta.

Când ajunge în dreptul meu, încetineşte, iar de la volan mă priveşte cu aciditate ridicată o tanti cam de vârsta celor de la Rolling Stones. Clatină din cap nemulţumită. În mintea ei precis eu eram „nesimţitul” care o forţasem să facă manevre de strecurare.

– Era dureros dacă aşteptaţi 30 de secunde până parcam? I-am transmis întrebarea prin geamul pe care l-am deschis în ciuda frigului de afară.

Mi-a dat ignore – mă aşteptam – şi a plecat mai departe. Cum să-i explic în 10 secunde că civilizaţia din trafic îţi cere să-l laşi pe cel din faţă să dea cu spatele şi să parcheze. Asta chiar dacă asta înseamnă să pierzi un minut din viaţa ta?

În centru, 99% dintre şoferi ignoră zona de prioritate a pietonilor

Vorbesc de Piaţa Unirii, unde tre’ să fii orb sau ignorant ca să nu observi indicatoarele care îţi arată ţie, şofer, că e o zonă în care n-ai voie să faci figuri cu mai mult de 20 km/h. Nu de alta, dar pietonii au prioritate.

Asta doar în terorie, că în practică se aplică dictonul clasic al şoferului autohton: „Bă, ai grijă, că maşina calcă, nu f…!” Aşa că dintr-o sută de maşini ce trec prin Piaţa Unirii poate că una – sînt optimist – îi lasă pe pedeştri să treacă.

Iar asta sub nasul unui echipaj al Poliţiei, care stă cât e ziua de lungă la intersecţia cu strada Episcop Mihai Pavel, chipurile să monitorizeze traficul. Nu i-am văzut niciodată pe agenţi să îl oprească pe vreun şofer care a trecut ca idiotul la câţiva centimetri de un pieton.

În zona centrală chiar că ar fi o pâine de mâncat pentru poliţişti, la câţi şoferi încalcă legea acolo.

Paranteză. Nu-s vreun sfânt şi nici o mironosiţă. Şi eu mai greşesc. Nu merg cu 20 km/h, dar nici nu depăşesc 30 km/h în acea zonă. Şi pe mine, ca şofer, mă mai enervează câte un pieton care are tot timpul din lume şi traversează vorbind la telefon ori face pit-stop în mijlocul drumului. Dar încerc să fiu eu ăla civilizat, care respectă nişte reguli de bun simţ. Iar cu poliţiştii – îi respect pe mulţi, ştiu în ce condiţii lucrează. Dar le cer să-şi facă treaba, nu doar să stea în maşină. Poate un radar nu ar strica în zonă.

Bizoni sînt peste tot în trafic

Toţi greşim, că e omeneşte, vorba strămoşului latin. Dar când a greşi ori a încălca regulile devine o obişnuinţă se impun sancţiuni. Şi nu de alea pe care „cefele groase” să le poată plăti din banii de buzunar.

Civilizaţia se poate impune cu amenzi de alea care să-i genereze idiotului o usturime nasoală în partea dorsală. Să-i taie cheful să facă figuri de neam prost, să taie calea doar pe motiv că el are maşina cu mai mulţi boi-putere ori să parcheze pe unde îi dictează unicul neuron.

M-aş bucura să uităm să parcăm ilegal doar pentru că sîntem la câţiva centimetri de uşa magazinului în care intrăm. Ori să nu mai lăsăm maşinile pe spaţiul verde, pe motiv că n-avem loc şi oricum nu ne amendează nimeni.

Dar aş aprecia şi dacă parcarea nu s-ar scumpi anual după un algoritm pe care nu-l explică nimeni. Oricum scumpirea parcărilor mi se pare o tâmpenie. Şi dacă s-ar urgenta/porni lucrările la mai multe parcări subterane din oraş. Chiar sînt exemple din străinătate la care putem apela.

Editori, reporteri și munca de teren

– Dacă nu mergi pe teren, e greu să înțelegi știrea!

Ca unul dintre editorii din TV, am auzit replica asta de n ori din partea unor reporteri încât de multe ori nici nu o mai bag în seamă. La început mă enervam, dar mi-a trecut. M-am maturizat – îmi place mie să cred 🙂 – și nu mai aplec urechea la orice afirmație, ironică, răutăcioasă sau prin care sînt caracterizat fără să mi se știe backgroundul.

Da, le dau dreptate reporterilor când se referă la modul în care e realizat un material: de multe ori ce e pe teren diferă complet de discuția din ședința de sumar și atunci tre’ să te adaptezi din mers. Asta, într-adevăr, o poate înțelege doar un om care a făcut teren – adică a fost reporter, în traducere liberă.

Un editor, în definiția pe care o dau eu și pe care sînt convins că o dau cei mai mulți din branșă, e întotdeauna un ex-reporter care a acumulat experiență de-a lungul a zeci de ani de meserie și căruia biroul îi oferă o atmosferă mai comodă decât terenul. Plus că are cunoștințe RELATIV solide de limba română. Asta nu înseamnă că nu are și el stress-ul lui, graba lui – dar nu despre asta e vorba în postarea dată.

Pe scurt, editorii știu prea bine cum e treaba cu terenul. Îi înțeleg perfect pe  reporteri, pentru că și ei au fost la fel. Au bătut orașe, județe, coclauri înainte să se așeze în fața unui calculator sau în grupul de montaj.

Am făcut-o și eu

Vreo 10 ani și mi-a plăcut. Enorm. Și am păstrat dovezi. Una o postez aici, mai ales că e legată și de iarnă, zăpadă, nămeți, vehicule blocate – întâmplări de sezon. Adică n-am stat numai cu dorsalul la căldură. Din contră.

La final, o precizare: limba română maltratată nu are nicio legătură cu mersul pe teren. Părerea mea.

P.S. Observ că am scris 300 de cuvinte despre editori, reporteri, etc. Cam lungă postarea, dar aici îmi acord o derogare. Sînt, totuși, pe blogul meu. 😀 Recunosc în plus că am editat, pe ici, pe colo, postarea de față. Defect profesional. 😉

Iarna peste Oradea

Cum a început 2017, hop şi iarna. Nu că în primele trei zile ar fi fost aşa şi nu că aş fi ştiut – pe motiv de Viena. 🙂

Aşa că, după câteva zile relativ decente, fără frig excesiv şi fără ninsori, astăzi iarna şi-a revenit. O ninsoare apărută după-amiază a acoperit Oradea în scurt timp.

Ca un corporatist ce sînt – în acte, cel puţin – am observat acest lucru abia după ce un coleg m-a anunţat ce strad de zăpadă s-a pus în Piaţa Unirii. Şi nu, nu am dat repede căutare pe Facebook, ca să văd cum ninge. Ci mi-am luat haina şi am dat o tură prin piaţă. Cu vechiul LG la datorie, evident.

Această prezentare necesită JavaScript.

Anul Nou la Viena, laolaltă cu toate națiile lumii

– Aho, aho, copii și…

Dacă stau bine să mă gândesc, puteam să cânt colinda asta de An Nou în buricul târgului vienez că tot nu mă înțelegea nimeni. Nu că nu ar mai fi fost români prin zonă. (Din contră, am auzit dulcea noastră limbă, în tot felul de tonuri și părți de vocabular cam peste tot în capitala austriacă.) Dar era o nebunie și o gălăgie de era greu să te înțelegi om cu persoană. Cel mai bine era să urli ori să gesticulezi. 🙂

Asta mai ales că Viena s-a transformat în Ajun de An Nou într-o zonă de război. Cam ca Oradea în urmă cu mai bine de un deceniu. N-am auzit asemenea trosnete de petarde, pocnitori și artificii de dinainte să fie Băse președinte. 🙂 Nu știu dacă sunt sau nu legale (înclin spre prima variantă), dar am văzut sute, poate mii de persoane cu obiecte de bubuit pe care le aruncau peste tot.

Plus, în zona centrală mirosea a praf de pușcă de parcă tocmai avea loc un asalt. Ciudat pentru un oraș altfel în topul civilizației.

Am dat o tură pe Kärntner Straße și pe Graben, plus zonele adiacente cam cu șase ore (austrian time) înaintea miezului nopții. Deja era agitație, bubuia muzica, iar vânzătorii de cârnați, castane și vin fiert intraseră de atunci pe profit.

Această prezentare necesită JavaScript.

În Viena, chiar în centru, au fost amenajate tot felul de zone de distracție, decorațiunile au fost superbe – totul era plin de lumină și culoare, iar muzica… Ei bine, putea asculta de la bunți-bunți până la arii clasice. Apropo de asta, la auzul unui vals mi-am luat doamna la dans în mijlocul străzii. Drept e că am mai întâlnit astfel de cupluri cuprinse de farmecul muzicii de pe malurile vieneze ale Dunării. A fost o senzație interesantă să dansăm printre lume. 😉

Această prezentare necesită JavaScript.

Ne-am plimbat prin toată zona comercială, ne-am uitat prin vitrine, ne-am strecurat prin oceanul de oameni și, evident, nu am ratat ocazia să bem un vin fiert.

Această prezentare necesită JavaScript.

Am profitat că nu era, totuși, aglomerație atât de mare în zona catedralei Sfântul Ștefan și am intrat înăuntru. E o construcție impresionantă, dar mărturisesc că aș vrea să o văd și altfel decât ca turist. Adică să nu stau claie peste grămadă în fața unei porți din fier forjat, ci să intru până în față, unde are loc slujba. (Slujbă transmisă oricum pe un ecran uriaș în fața catedralei.) Așa m-aș simți eu bine.

Această prezentare necesită JavaScript.

Am mâncat prăjituri buuuuneeeeee de la Oberlaa Konditorei și am făcut fotografii după fotografii și clipuri video peste clipuri video. (Promisiune: musai să-mi schimb telefonul cu unul mai capabil din punct de vedere al fotografiilor. Ori să-mi iau un DSLR, clar!)

Atmosfera în Viena a devenit incendiară…

…în preajma miezului nopții. Sau, cum îi zic ăia cu limba de lemn, la trecerea dintre ani. 🙂 Nu exagerez când spun că au fost peste 100 de mii de oameni pe Kärntner și pe Graben. Toate națiile pământului cred că și-au trimis delegații în Viena. Era o nebunie în care nu mai conta ce haine porți, ce freză de sărbătoare ți-ai tras ori ce șampanie… sau vodcă… sau bere… sau… bei. 🙂

La un moment dat se blocase orice posibilitate de a traversa zona unde se intersectau cele două străzi, așa că ne-am poziționat strategic 😉 lângă un ceas public și de acolo am urmărit jocul de lasere și lumini.

Această prezentare necesită JavaScript.

Asta pentru că, spre dezamăgirea mea, artificiile au fost lansate în zona Primăriei din Viena. Am prins totuși, câteva la întoarcere, lângă operă. Unde – blesteme!!! – bateria LG-ului meu a cedat și m-a lăsat în mână doar cu sticla de șampanie.

Ăsta să fie marele bai în 2017! 🙂 Distracția oricum a continuat până târziu în noapte.

– Aho, aho, copii și frați…

…Să aveți un an așa cum vi-l doriți! Fiecare știți exact ce dorințe v-ați pus în noaptea dintre ani (lemnu-i la putere 😀 ), așa că eu vă doresc ca, în măsura posibilităților, să vi se împlinească toate. Sau majoritatea. Sau cele cu adevărat importante. Și să fiți sănătoși, fericiți, cu credință! Vă asigură subsemnatul că orice lucru fain pe lumea asta e menit să se împlinească!

La mulți ani!

P.S. Partea video a postării o să vină mai târziu, când o editez și o pot urca pe blog fără frica epuizării creditului de pe cartela de net. Că Austria nu-i România, să aibă internet puternic, bun și la preț convenabil. 🙂

2016, între dorințele de deasupra Oceanului Indian și artificiile din Viena

Interesant a mai fost și 2016. E singurul cuvânt prin care pot cuprinde – fără să greșesc prin alte caracterizări – cât mai multe din anul ce se termină în câteva ore. Mai puțin de 24 în momentul în care scriu ultima postare din an.

A fost un an început la capăt de lume, la propriu, și terminat tot în străinătate, dar mai aproape de casă.

Pe 2016 l-am început în Maurițius, în avionul cu care veneam spre Europa dinspre Madagascar. Doamna îmi rămăsese pentru un timp pe Insula Pământului Roșu, iar până în Europa natală mai aveam de zburat o jumătate de zi. Așa că am băut din vinul primit de la stewardese și mi-am trecut în revistă planurile pentru anul ce tocmai începuse.

Mi-am spus dorințele în gând, deasupra Oceanului Indian. Erau multe, dar am avut timp de analiză. Evident, toate se refereau la sănătate, fericire, bani, liniște când ar fi fost cazul, bucurie și mult zgomot – tot când s-ar fi impus. 😉

Cu gândul la insula malagașă de unde tocmai plecasem, îmi doream ca jumătatea să mi se întoarcă repede. Nu a fost nici prea greu, nici prea uşor – a trebuit doar să am răbdare. Am avut, 🙂 în ciuda timpului care s-a târât ca unele specii leneşe de lemurieni malagaşi, nu altceva.

Restul dorințelor din 2016…

Unele s-au împlinit, pe altele le-am reportat pentru anul viitor. Aşadar:

– De sănătoși, sîntem cu toții din familie, ceea ce – „vorba” vederilor de altădată – vă doresc și vouă. 😉
Fericit sînt, pentru că ştiu că, deşi e plină de greutăţi şi unele piedici, viaţa e frumoasă. 🙂 Aşa-i ce fain am zis-o? 😉 Poate vi se pare filozofie, dar eu cred în asta.
Bani… Hmmm, nu-s milionar (încă), dar nu întotdeauna banii aduc fericirea. Aşadar, m-am descurcat şi am în plan să mă descurc şi mai bine. Am nişte idei în sensul ăsta pentru 2017.
Linişte a fost când a fost cazul, bucurie şi mult zgomot la fel. 🙂 Fără excese.

2016 a fost un an al provocărilor, al ideilor noi, al realizărilor, al unor frustări şi nemulţumiri profesionale. Dar a fost şi un an al călătoriilor.

Deși am stat majoritatea timpul în Oradea mea ori am plecat spre sat ori spre Beiușul natal, am și călătorit prin lume. Am fost în locuri despre care doar citisem, am aflat lucruri interesante, am călătorit prin mai multe ţări şi am adăugat zeci de mii de kilometri istoricului maşinii personale. (În paranteză, tre’ să spun că am fost şi într-o călătorie aproape de casă, prin Ţara Haţegului. E şi ea o ţară – se pune, nu?) Iar ca totul să se încheie tot departe de locurile natale, în noaptea de Anul Nou eu şi Neia mea vom admira focurile de artificii în centrul Vienei. 🙂

Şi o să fac un concert austriecilor de numa’-numa’. Le bag un solo de „Mulţi ani trăiască!”, pfaiii! Deşi, la câţi români trăiesc în Viena şi la câţi turişti vin din ţară, tare mi-e că putem face un cor. 😉

Cât despre 2017, vi-l doresc cum vi-l doriţi! Căutaţi doar oameni şi locuri faine, deschideţi bine ochii ca să nu vă ducă nimeni de nas, încercaţi să nu greşiţi, să ţineţi capul sus, ocoliţi-i pe idioţi şi faceţi numai bine tuturor! Pe cât posibil.

Să fiţi fericiţi şi în 2017! Maxim!

foto1: kirnan.com

foto2: Journalismfund.eu

Crăciunul eroilor din noi

Când eram mic voiam să devin un erou, să salvez lumea. 🙂

Mă rog, nu chiar toată lumea, dar măcar un cartier, un oraș ori măcar un animal blocat la înălțime, ceva de genul. Nu, nu voiam să fiu pompier, 🙂 ci pur și simplu erou. Nici nu-mi trebuia un costum. Era ok dacă aveam ceva superputeri, să intru și eu în rândul supermenilor.

Aveam eu ideea fixă că un erou d’ăsta trăia pe picior mare doar din folosința propriilor puteri. 😀

Între timp am crescut și am înțeles că eroii, așa cum mi-i închipuiam eu în copilărie, există numai pe la Hollywood. În lumea reală mai sînt și din cei care mișcă obiectele numai privindu-le ori transmit mesaje telepatice. Puțin, dar sînt.

Restul sînt oameni normali…

…cu problemele și calitățile lor, care tre’ să muncească dacă vor s-o ducă bine. Da, și să aibă noroc. Unii sunt calmi, alții vulcanici, unii lași, alții curajoși, unii retrași, alții incisivi și foarte sociabili.

În funcție de însușirile lor și de situațiile prin care Divinitatea îi trece, pot să iasă din anonimat ori să rămână niște iluștri necunoscuți. Primii, cei care ies din rând prin credința lor, prin inteligență, putere, curaj, corectitudine (și alte calități pozitive pe care le puteți enumera) sunt adevărații eroi. Cei de dincolo de filme și visele copilăriei.

Ei sunt cei care fac ca lumea să meargă,  să crească, să evolueze. Evident, cu voie de Sus. 🙂

Acum, că nu mai sînt copil și am ajuns la maturitate (vorba vine, așa îmi place să cred :) ), îmi doresc să fiu ca ei. Și asta vă urez tuturor: să fiți cei care ies din rând – care cred, care gândesc, care luptă pentru un ideal, care dau dovadă de curaj, de corectitudine.

Adică, să fiți eroi – nu vă feriți de cuvântul ăsta. Și nu doar în Ajun de Crăciun ori în ziua Nașterii Domnului. Ci, dacă se poate și vreți, în fiecare zi.

Crăciun fericit! 🙂

Despre Madagascar şi călătoria pe insula pământului roşu – la radio

Promiteam că o să revin cu postări despre călătoria de acum un an în Madagascar. Nu am uitat şi îmi respect cuvântul dat. Dar până să îmi aştern memoriile pe blog, 🙂 le-am povestit la radio. Mai precis la Radio Maria, unde amicul şi fostul meu coleg Gabi Bonaciu m-a invitat la o discuţie în cadrul emisiunii lui de fiecare joi – mulţumiri maxime, Gabi!.

Aşa că joi, 8 decembrie, de la ora 14:40, am stat de vorbă cu Gabi la „Călătorii şi atitudini”, pe 102,2 FM.  N-a durat mult, dar formatul e interesant şi plăcut. M-am simţit tare bine să povestesc despre experienţa malagaşă. Asta chiar dacă la început am avut ceva emoţii. 🙂 Am mai bine de 18 ani de presă şi încă mă încearcă astfel de sentimente. E dovada că-s om normal, nu?

Sper că m-am descurcat onorabil. Vă puteţi convinge dacă aveţi răbdarea, cheful şi nervii să ascultaţi înregistrarea de mai jos.

Io, Gabi şi chef Hădean

La ediţia în care am fost şi eu invitat i-am urmat în desfăşurătorul emisiunii unui alt Adi, infinit mai cunoscut – Adi Hădean. Adică fostul meu coleg de la Trabnsilvania TV – am o doză de mândrie spunând asta, deşi nu am niciun merit în afară de acela că m-am înţeles mişto cu actualul chef Adi Hădean. 🙂

Gabi chiar a vrut să ne pună pe amândoi în direct, în acelaşi timp, dar din raţiuni subiective + tehnice, nu i-a ieşit. Mi-ar fi plăcut o astfel de discuţie. Nu-i bai, va fi altădată. 😉

Madagascar. Călător pe insula pământului roşu – După un an

Incredibil ce repede trece timpul! E o constatare pe care o fac tot mai des în ultimii ani. În copilărie ni se părea că orele de la şcoală sînt ani şi abia aşteptam să ne facem mari. 😉 Acum, în schimb, o zi pare făcută din câteva ceasuri şi, Doamne, ce iute dispare!

Uite că s-a făcut un an de la călătoria noastră, a Neiei mele cu mine, la capătul lumii – la propriu. În 2015, pe vremea asta încercam să mă obişnuiesc cu vremea caldă de decembrie, cu ţânţarii şi cu viaţa total diferită din Madagascar. Uite, şi acum simt nostalgia după acele zile ale vacanţei care, recunosc, m-a marcat pentru totdeauna. 🙂

Ţara de pe insula din Oceanul Indian m-a făcut să râd, să mă enervez, să-mi pun întrebări. Oamenii m-au înduioşat, m-au supărat, m-au bucurat şi m-au determinat într-un final să-i iau aşa cum sînt. Pentru că toţi sîntem diferiţi şi tocmai asta ne face speciali.

După un an amintirile despre Madagascar s-au sedimentat

Pe unele nu trebuie să mă chinui să le readuc în prezentul minţii. Ele vin pur şi simplu. Altele au trecut într-un colţ al memoriei de unde doar sutele de fotografii reuşesc să le reînvie. Recunosc că am apelat şi la arhiva blogului. Am realizat că, povestind despre Marea Insulă Roşie, am scris despre prima parte a zborului (şi întoarcerea are povestea ei – o să v-o spun) ori despre Antananarivo – nu o dată, ci în două postări. Am povestit despre natură şi oameni, dar şi despre restaurante, baruri, cafenele şi localuri. 😉

Această prezentare necesită JavaScript.

Şi mai sînt de scris atâtea… Madagascar e o ţară a cărei vizitare e o experienţă poate unică în viaţă pentru un european, în general, şi pentru un fecior din Ţara Beiuşului, în particular. 🙂

Aşa că în următoarele zile mi-am propus să postez pe blog şi alte poveşti din călătoria noastră în Madagascar. Am răscolit fotografiile din hardul extern unde s-au odihnit suficient timp de un an şi voi ilustra materialele cu cele mai interesante.

Nu de alta, dar cred că e interesant de povestit despre Parcul Lemurienilor, Ferma Crocodililor şi despre vizita într-o redacţie de ziar din Antananarivo Je veux tenir ma promesse, monsieur Jean Luc Rahaga. Mieux vaut tard que jamais. 🙂 A, să nu uit de o performanţă pe care am „reuşit-o”: aceea de a aduna 12 ore de întârziere la prima mea călătorie SINGUR cu avionul, între continente.

De ce am votat?

Am votat:

  • nu pentru că aşa e trendul pe Facebook, unde toată lumea îşi expune dosul… buletinului, dovadă supremă că a vorbit cu membrii comisiei de la secţia de votare.
  • nu pentru a fi văzut ca un model demn de urmat. Nu sînt.
  • nu pentru că mă îndeamnă unii sau alţii prin texte mai mult sau mai puţin deştept croite ori prin citate meşteşugite de adepţii lui Toni. Poptămaş Toni.
  • nu pentru că aş fi convins că am făcut bine, pentru că în continuare am ales răul cel mai mic.
  • nu pentru a putea să-mi dau ulterior cu părerea. E o ţară democrată – aşa îmi place să cred, sînt un om care cugetă liber, nu mă sperie atât de uşor cei care îmi spun, moralizator, „nu votezi, nu ai voie să critici”. Îmi dau cu părerea oricând, despre oricine; dar o fac cu probe şi, sper, cu bun simţ.
  • nu pentru a îndemna apoi pe alţii să facă la fel. Faceţi cum vreţi, e DREPTUL fiecăruia de a proceda cum crede de cuviinţă.

Eu pot doar să vă explic de ce am votat

Iar dacă ale mele cuvinte vă conving, înseamnă că… sînt convingător. 🙂

Am votat pentru că e felul meu de a respecta ceea ce am primit în 1989dreptul de a-mi exprima opiniile fără alte restricţii decât cele morale, de a avea simpatii politice, de a gândi liber şi de a încerca să îmi aleg oamenii pe care eu îi consider buni în ceea ce fac. Ştiu de la părinţii mei cum „se vota” înainte de Revoluţie (revoltă, lovitură de stat, ce-o fi) ori cum se gândea în limitele trasate de alţii. Aşa că votez.

E adevărat, votul meu e o picătură într-o mare de milioane de voturi. De cele mai multe ori nu a ieşit cine mi-am dorit. Dar mă încăpăţânez să urmăresc ce se întâmplă, să mă informez, să mă las cât mai puţin influenţat de unii ori alţii şi să votez cum îmi dictează raţiunea.

Nu sentimentele, pentru că nu aleg politicienii în funcţie de cât de simpatici sînt, ci în funcţie de ceea ce au făcut ori fac, de cât de gospodari. Îi apreciez în funcţie de inteligenţă şi cultură, nu de şmechereală.

Şi nu cred în tâmpenia asta cu votanţii care, alegând un candidat ori altul, „i-au acordat încrederea lor”. Eu nu am încredere decât în foarte puţine persoane, extrem de puţine. În politicieni, cu atât mai puţin. Lor le dau şansa de a face ceva, de a se lupta pentru ăi de l-au ales, nu pentru buzunarul lor propriu – în acest din urmă caz pot intra în afaceri.

Iar dacă folosesc această şansă, cu siguranţă că le dau votul meu şi data viitoare. Na, încrederea e şi o chestiune de timp.