Noaptea albă din fiecare sâmbătă cu radiodiscoteca. Cea în bluejeans

E aproape miezul nopţii şi ştiu că tre’ să înceapă. De fapt, a început de pe la 10 seara, dar momentul cu adevărat important abia după ora 12 urmează. E sâmbătă noaptea şi pentru un amator de muzică aşa, ca mine, e cea mai importantă din săptămână.

M-am pregătit după un ritual simplu, dar pe care îl respect la milimetru de fiecare dată. Mai întâi iau toate cărţile lui frate-meu de pe birou şi le pun pe bibliotecă ori i le ascund înăuntru, pe vreun raft. Caut din priviri pătura în carouri de pe marginea patului şi, cu gesturi studiate, 😉 o desfac şi o pun pe birou.

– De ce? Doamna mea e curioasă.

– Pentru că aşa e mai… cald, plăcut… Ştii sentimentul ăla mişto de acasă, de linişte pe care ţi-l dă un lucru ce emană căldură… Mă rog, explicaţia e cam alambicată, dar… înţelegi tu! 🙂

Radioul lui tata

Mut lampa de pe biroul meu, nu de alta, dar e mai puternică şi văd mai bine cu ea. Iau bătrânul radio Gloria al lui tata – îl împrumut mereu sâmbătă seara, iar duminică dimineaţa vine încet în cameră şi şi-l recuperează – şi îl aşez tacticos pe birou. Îl bag în priză şi îi scot antena telescopică, rotindu-i butoanele şi schimbând frecvenţa de pe AM pe FM. Tata are obiceiul să asculte primul program de la Radio România, eu pe cel de-al treilea – Radio România Tineret. Mna, chestie de gusturi şi de generaţii. 😀

Sting becul din cameră şi verific dacă mai e ceva jar în soba de teracotă. Mai e… aşa că mai trimit la lucru încă un butuc. 🙂 Noaptea se anunţă lungă şi nu-s tocmai prieten cu frigul.

Mă aşez la birou şi îmi pun un caiet pe masă. Şi stiloul lângă. Încă nu mi-a intrat în cap că, cică, se scrie mai repede cu pixul. Ştiu, sînt cam old fashion, dar mie-mi place tot stiloul meu. Avem o prietenie veche, din vremea „generalei„, şi nu pot renunţa la el.

Aşa cum nu renunţ la brăţara confecţionată dintr-un lănţişor primit demult de la bunica. E valoros doar pentru că e de la ea. Îl port în stilul Brandon Walsh, din Beverly Hills 90210. 😉

Muzică, top şi… blue-jeans

Îmi amintesc că am ceva de scris pe luni. Îmi iau de pe un scaun nişte cărţi şi încă două caiete şi mi le pun mai înspre marginea biroului. Muzica merge la radio şi câteva din cele mai noi melodii fac cunoştinţă cu mine. 🙂

Băieţii sînt simpatici. Citesc dedicaţii, anunţă artişti, cântece, iau telefoane în direct, discu…

– Care băieţi? Neia mea nu înţelegea.

– Cum care băieţi?

Sorin Caracseghi şi Florin Helmis. Cei doi DJ care fac sâmbătă noapte de sâmbătă noapte Radiodiscoteca în bluejeans pe România Tineret. Nu poţi să-i încurci, îi recunoşti după timbrul vocal. Habar n-am cum arată – n-am cablu acasă, dar la radio le identific vocea dintr-o mie. 🙂

Scriu de zor pe o hârtie. Îmi notez ceva melodii pe care le-au difuzat până acum. Mai e câte un Queen, câte un Dr. Alban ori MC Hammer – meseriaşi. 😉 Sigur le prind zilele următoare la radio sau la tv. Mi-am lipit un microfon la casetofon şi pot să înregistrez ce vreau, când vreau. Da? E chestie de… dar să nu vă plictisesc cu detalii tehnice. 😉

Cum trece miezul nopţii…

… devin cu adevărat atent. Mai precis atunci când e jingle-ul de Top 10. Mamă, e cel mai important moment la Radiodiscoteca în blue jeans, punctul culminant pe care n-ai voie să-l ratezi.

Notez piesă cu piesă, se anunţă punctaje, se citesc dedicaţii, mesaje. Tensiunea creşte pe măsură ce ne apropiem de primele locuri.

– Sper să fie Bryan Adams pe primul loc, îmi zic în gând, în timp ce topul ajunsese la podium.

Asta mai ales că am văzut la cinema filmul pe al cărui coloană sonoră e melodia lui de azi. Punctele se adună, trimit piesele tot mai sus şi… Victorie! „I do it fo you” e pe primul loc. „Normal, e cea mai tare”, îmi şopteşte un gând căruia nu pot să nu-i adresez un zâmbet larg. Şi am şi votat-o cu maximum de puncte în ultimele două săptămâni. 😀

Rup o foaie din caiet şi încep să fac schiţa topului de săptămâna viitoare. Asta în timp ce la radio rulează cele două propuneri. Le găsesc un loc în top, îl pun tot pe Bryan Adams pe primul loc şi recitesc tot ce am scris până atunci. Aşadar:

„Către Radio România Tineret, Radiodiscoteca în bluejeans, pentru Top 10,

Salutare, topul meu pentru săptămâna următoare este:

(…)

Aş vrea să fac şi o dedicaţie: toate piesele din top pentru colegii mei din clasa a X-a A de la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş.

Cu drag, Roger din Beiuş ( 😀 😀 ) – 1992″

– De ce Roger? E ultima nelămurire a jumătăţii mele.

– Habar n-am. Aşa mi-a venit. 😀

Am adormit târziu, spre dimineaţă. Nici nu l-am simţit pe tata când a intrat în cameră şi a luat radioul.

Au trecut de atunci 25 de ani

Stau în bucătărie, la căldură, la masa unde îmi pun laptopul şi scriu pe blog. E târziu în noapte şi ascult EuropaFM, unde mai aud Michael Jackson, Joe Cocker, Tina Turner sau George Michael. Cu ale lor cântece am crescut.

N-am mai prins demult o emisiune la Radio România Tineret. Nici nu ştiu dacă mai există Radiodiscoteca. O ascultam sâmbătă de sâmbătă în liceu, la începutul anilor ’90. Nu ratam nicio ediţie de Top 10, ştiam piesele, le scriam DJ-ilor, făceam dedicaţii. Am plecat apoi la facultate şi.. gata.

Stiloul de altădată e undeva, într-un birou învechit din casa părinţilor mei. Radioul lui tata – chiar nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el, o să-l întreb pe fratelo. Hârtiile pe care scriam topurile nu le-am păstrat, lampa s-a stricat şi a sfârşit prin podul casei.

Iar tata… de el mi-e tare dor…

Îşi mai aminteşte cineva de Radiodiscoteca în bluejeans, de Top 10, de muzica adolescenţei generaţiei mele? Cea pe care o ascultam pe casete cumpărate din piaţă, pe care o votam prin scrisori care ajungeau după o săptămână la destinaţie? Vă mai amintiţi, liceeni ai anilor ’90, de dedicaţiile făcute când prindeam linia liberă – tare rar – de conflictele depeşari vs. rockeri, de melodiile înregistrate cu zgomot de fond 😀 de la TV sau de la radio, de luminiţele de la boxele casetofonului?

Iar voi, beiuşenii mei, ţineţi minte chefurile în sala de clasă ori în oraş pe muzica lui Lulu Cremeneanu ori Tavi Marian ori Jimmy?

Hai, că a fost o perioadă bună pentru muzică! 😀

sursă foto: www.discoclassicradio.nl

Blocaj la gunoi

Când eram puștan, toată lumea avea biță. 🙂 Cel puțin în Beiușul natal, când băgam un fotbal prin colbul de pe stradă, de cele mai multe ori ne opream să lăsăm să treacă vreun nenea ori o tanti pe bicicletă. Rare erau mașinile care ne opreau atacurile ori șuturile.

Alte vremuri!

Acum, o miuță în fața blocului ori pe stradă ar fi imposibilă. La câte mașini sînt, nici n-ai apuca să repui mingea că ar trebui să te dai la o parte, să treacă vecinu’ cu vehiculu’. Copiii din curtea blocului meu o știu bine și suferă din cauza asta. Nu acum, bineînțeles, ci vara, când bat mingea prin spațiul dintre blocuri, transformat într-o megaparcare.

Și aici am ajuns la o durere a tuturor locatarilor, devenită și a… gunoierilor.

Să mă explic.

Așa cum în copilărie nu era casă pe stradă fără vreo două țoagle în curte, nici la noi la bloc nu există locatar fără o mașină în curtea imobilului. Unii îşi mai aduc ditamai dubiţa de la locul de muncă şi o parchează de neam prost pe două locuri. Ca să arate că „ei munceşte, nu o freacă la birou…” 🙁

Aşa că numărul de maşini îl depăşeşte cu mult pe cel al locurilor de parcare demarcate în epoca în care curtea a fost asfaltată şi se încerca impunerea unui mod civilizat de parcare.

Pentru că nimeni nu vrea – cu excepția mea și, probabil, a încă unor vecini (sîntem „fraieri”, ştiu) – să vină Primăria să facă locuri de staţionare la domiciliu, clar delimitate și identificabile, șoferii preferă să parcheze haiducește, pe unde apucă.

Decât să dea 100 de lei pe abonamentul anual de parcare ori să dea ture să găsească loc chiar şi puţin mai departe de casă, mai bine își pun mașina pe spațiul verde. Sau printre gropi, în noroi. Ori chiar cu botul lipit de balconul închis – c-așa au vrut mușchii lui – al vecinului de la parter.

Cu maşina la… gunoi

Unii au ajuns să o lase la gunoi. Adică fix lângă incinta unde sunt containerele de gunoi pe care oricum le deschid şi le controlează zilnic cohorte întregi de băieţi cu pungi în mână. Rezultatele „muncii” lor le adunam din proprie iniţiativă într-o perioadă. Acum ştiu că am Oradea City Report şi gură să le cer şi altora să mă imite.

Ei, dar cum îşi pun „dăştepţii” maşina fix în buza ţarcurilor închise, autospeciala de gunoi n-are cum să ne scape de deşeuri. Asta pentru simplul motiv că nu are cum să ajungă la container.

Ca să nu mai păţească asta, domnii de la RER au căutat o soluţie. Şi au găsit-o: închiderea zonei şi transmiterea unui MGS (mesajul gunoierilor către şoferi). 🙂 Şi chiar e un mesaj de bun simţ, fără ironii, înjurături ori cuvinte din underground-ul limbii române.

 

Lozinci, nemulțumiri, amnistie, Guvern, PSD, Facebook – adică hashtagProteste

Aşa e în aceste vremuri. Parcă nu te poți exterioriza în viața reală dacă nu te manifeşti mai întâi pe online. Dacă nu te exprimi și nu faci îndemnuri cu haştaguri # sau cu trimiteri @lacevaanumeindiferentce. Ori dacă nu pui nişte smiley-uri: 🙂 😀 🙁

Facebook rullz, indiferent că recunoaștem asta sau nu. Pe rețeaua lu’ domnu’ Mark se fac revoluții, se îndeamnă la proteste, se organizează manifestații. Vă dați seama că dacă Facebook-ul exista pe vremea lui Ceaușescu 🙂 ce îndemnuri ar fi circulat în online: #JosCeaușescu, CuieMeaușescu, #Ole #Ole #Ole, @Ceaușescunumaie.

Oamenii au înțeles forța rețelelor de comunicare online și o folosesc din plin. Nu doar ca să pună poze cu copii, animale și locuri pe care le-au vizitat, ci să-și spună ofurile și se organizeze pentru real life.

Mai puțin PSD. Și o spun nu cu răutate, ci dintr-o simplă observație a postărilor de pe Facebook în zilele trecute.

Au fost mai întâi proteste pe Facebook față de celebra ordonanță de urgență 13.

A fost un adevărat tsunami de materiale contra acesteia, contra Guvernului, contra social-democraților și, evident, contra lui Liviu Dragnea. A urmat organizarea, tot prin intermediul Facebook-ului, după care manifestațiile s-au mutat de pe net în piețele publice.

Au devenit în scurt timp cele mai mari din istoria postrevoluționară și au fost constante zile la rând. Asta a demonstrat încă o dată forța rețelelor de socializare. Iar criticile la adresa guvernanților au continuat la fel de puternic și acid și pe online.

Asta fără să aibă decât o reacție firavă din partea PSD. Cu excepția câtorva voci rătăcite sau a unor postări mai degrabă amărâte, voit ironice, social-democrații nu au reușit să comunice prea multe pe internet. Iar asta spune multe despre prețul pe care partidul aflat la guvernare îl pune pe comunicarea online, pe rețelele de socializare. Și explică și de ce electoratul formațiunii este unul mai bătrân decât al altor partide.

Nu poți doar să apari la TV – la unele posturi – și să ai pretenția ca mesajul tău să ajungă la tineri și, mai ales, să fie înțeles de aceștia. Vorbim de o generație care are internet pe telefonul mobil și ai cărei cei mai buni prieteni sînt Facebook, Google și Twitter. Dacă nu vorbești pe limba ei, a acestei generații, nu ai cum să le transmiți mesajul tău.

Iar asta e ciudat din partea PSD, care a utilizat în campania de anul trecut specialiști străini în comunicare, care i-o fi explicat cum stă treaba cu prezența pe rețelele de socializare. În schimb, în teritoriu – din ce am observat – comunicarea pe online a fost catastrofală, amatoricească, spre inexistentă.

Patru precizări:

  • #şialţiiaudreptulsătrăiască: pe lângă mesajele clare de protest, bine articulate și clar țintite, postate în aceste zile pe Facebook, a existat și o revărsare de ură la adresa celor care au votat cu PSD. Ceva de genul „nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră„. Au fost categorisiţi inculţi, idioţi etc. Nu fac parte din electoratul social-democrat, dar nu mi-am permis niciodată să-l desconsider. Fiecare are dreptul să voteze cu cine vrea, să-şi spună opinia – şi am pretenţia ca toată lumea să înţeleagă asta. Măcar pentru simplu fapt că acum mai bine de 27 de ani s-a murit în România pentru a avea această libertate.
  • #lozincilenuspentrucopii: respect dreptul fiecărui părinte de a-şi educa fiul/fiica aşa cum crede de cuviinţă. Nu-s de acord să-i văd pe cei mici la proteste, demonstraţii, manifestaţii – dar, repet, e alegerea părintelui. Dar să pui în mâna copilului o pancartă cu „PuieMSD” – am încercat să scriu decent – mi se pare o dovadă de imbecilitate. Recomand tratament.
  • #IohanniseromânnutotîltrimiteţiacasăînGermania: un parlamentar PSD, supărat rău pe discursul din Parlament al preşedintelui, îl trimitea acasă, în Germania. Apăi, dragă domn’ parlamentar, recomandabil e ca dacă tot aţi ieşit din sala de şedinţe, să ieşiţi complet şi din Parlament. Nu de alta, dar cu astfel de ieşiri viscerale nu prea aveţi ce căuta pe acolo. Sau măcar învăţaţi să suportaţi criticile şi să nu ne luaţi cu ifose de mare ales al poporului.
  • #fărăironiişigesturidevedetăhollywoodiană: pe scurt, nu-mi plac ironiile. Nici măcar pe cele ale preşedintelui. Nu-i vin bine. Şi nici saluturile de vedetă de film.

Constituția și guvernarea de după căderea întunericului

Mai întâi, observații juridice – vezi Constituția. Pe scurt, că și pe mine mă enervează vorbăria pe teme clare:

Constituția României – articolul 115, aliniatul 1 – Delegarea legislativă
Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care NU fac obiectul legilor organice.

Constituția României – articolul 73, aliniatul 3 – Categorii de legi
Prin lege organică se reglementează:
h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;

Iar despre ce a fost aseară:

ORICARE ar fi felul proiectelor/legilor/ordonanțelor,
ORICINE ar fi autorii lor,
ORICARE ar fi partidul care le propune,
INDIFERENT de motivație
și ORICUI îi sînt dedicate,
emiterea unor acte după căderea întunericului, pe ascuns, urmată de fuga și lăsarea în urmă a unui ministru fără explicații ține de comportamentul premeditat al unui delincvent.

M-am exprimat frumos, nu? Altă întrebare?

P.S. Că veni vorba de exprimare. Și limba română are felul ei de a protesta. O confirmă dexonline, care le explică tuturor cu cine să asocieze un anume cuvânt.

Riscul asumat al Guvernului și patronului de local

foto: Universul Juridic

Asta cu asumarea răspunderii Guvernului pentru un proiect de lege se întâmplă în țara în care este permisă funcționarea unor cluburi pe propria răspundere a patronilor.

În fond, e cam același lucru.

Doar că în cazul localurilor prin asumarea răspunderii care permite funcționarea fără avize, dar cu acceptul tacit al autorităților, patronii răspund pentru viața celor câteva zeci ori sute de consumatori. În schimb, în cazul Executivului, asumarea răspunderii are efecte asupra întregii țări.

Ambii își asumă un risc: Guvernul să cadă dacă Parlamentul respinge legea, patronul să dea cu subsemnatul la Parchet dacă îi bubuie șandramaua. Și ce dacă? Legea permite. În plus, numai cine nu riscă, nu câștigă, nu?

E o modalitate de a gândi care nu prea cadrează cu un sistem democratic. Așa mi se pare mie. Într-un stat bine pus la punct, cu mecanisme clare, nu e nevoie să riști ca să dai o lege.

Știați că asumarea răspunderii Guvernului e o practică în doar 4 din 90 de țări democratice: Franța, Italia, România și Republica Moldova?

P.S. Nu fac referire la un Guvern anume, deși în prezent discuția majoră se poartă în jurul asumării de către cabinetul Grindeanu a proiectelor pe grațiere și amnistie. Nu cred că a fost vreun Executiv în ultimii 20 de ani care să nu-și fi asumat răspunderea pe vreun proiect ori să nu fi avut în vedere astfel de măsură.

sursă foto: Universul Juridic

 

 

Viroza, un „cadou” al iernii

foto: Shutterstock

Îmi place să mă prezint drept „fecior de la poale de munte”.  🙂 Un tip care e obişnuit cu frigul şi iernile grele. În Beiuşul meu natal, copilăria mi-a dăruit nişte ierni de poveste. Am avut zăpadă multă, cu ţurţuri uriaşi pe streşinile caselor şi frig cât cuprinde.

Aşa că-s vaccinat. Sau aşa credeam.

Ani la rând n-am avut probleme cu răceala, viroza ori gripa. În timp ce în jurul meu iarna făcea victime, eu strănutam de 2-3 ori, tuşeam şi mai rar şi gata. Doamna mea mai insista să iau câte un paracetamol ori nişte vitamina C, dar o făceam doar pentru că îmi spunea ea, nu că eram infectat.

Am trecut ceaiul fierbinte la categoria „alte băuturi” şi preferam o cafea ori o apă rece din cămară. 🙁 E adevărat, mă îmbrac gros când e frig afară, dar nu fac un capăt de lume dacă mai cobor până la maşină ori duc gunoiul doar cu o haină subţire pe mine.

Aşa că eram imun la bolile sezonului rece. Sau aşa credeam.

Până în iarna asta…

…când am constatat că nici măcar eu 🙂 nu sînt de neatins. De vreo patru zile sînt mândrul posesor al unei viroze de toată minunea. Tuşesc ca un tractor comunist, strănut, nasul e ca un mic izvor – nu detaliez – iar vocea are un mişto efect de „ecou în badoc”. 😀

Nu ştiu cum am reuşit să mă aleg cu viroza asta, cert e că se luptă de numa’-numa’ cu cei 190 de centimentri şi aproape 100 de kile ale mele. Am avut nopţi în care abia dacă am aţipit vreo 2-3 ore. Am simţit de multe ori dureri puternice de spate şi de picioare, iar ochii îmi lăcrimau de parcă aş fi văzut prima dată „Titanicul„.

Evident că nu stau cu mâinile în sân şi mi-am achiziţionat un mic arsenal de luptă cu viroza. Am Sanador Sinus, paracetamol sinus, vitamina C, ceva pastile contra tusei + ceva sirop atât de culce că ar merge diluat cu nişte Borsec. Mai e ceai cu miere cât cuprinde, pregătit de Neia mea şi bere – glumesc. 😉 Mai adaug supă caldă de tăieţei – tot de doamna mea făcută şi somn, cât pot.

Le folosesc pe toate cele de mai sus, deşi prietenul Niki m-a asigurat că orice răceală durează între 5 şi 8 zile, indiferent ce tratament iau. Aşa că, fiind acum în cea de-a patra spre a cincea se cheamă că-s pe vindecate. Recunosc că nu e boală atât de greu de dus pe picioare, dar e enervantă şi uneori chinuitoare.

Încă puţin

O să-i mai stresez pe Neia mea şi pe ai mei colegi vreo două zile cu tusea mea (sper că nu mai mult). După care o să încerc să mă vitaminizez cât mai mult. O să atac mai multe citrice – mandarine ori pomelo – şi nu o să uit de tradiţionala lingură cu miere din fiecare dimineaţă.

Aşa sper să nu mai ajung la încă o luptă cu viroza. Vorba medicilor şi a poliţiştilor: mai bine previi decât să tratezi. 🙂 Şi sper să treacă şi frigul ăsta. Deja durează de prea mult timp. Chiar şi pentru un „fecior de la poale de munte”.

Fumătorii, clienți de mâna a doua. Şi o părere despre proteste

foto: Oana Mujea

Vă rog, nu săriți la gâtul subsemnatului! Nu jignesc pe nimeni – citiți postarea înainte să mă judecați. Așadar…

An de an, până acum, de cum se instala frigul, în trecerea mea prin pasajul Vulturul Negru spre redacție întâlneam doar câțiva trecători care grăbeau pasul ca să ajungă cât mai repede într-un loc cald.

Situația s-a schimbat iarna asta, când au fost instalate mese şi, pe alocuri, încălzitoare, în fața pub-urilor. Zeci de persoane se proțăpesc lângă ele ori în apropierea intrărilor în localuri și, tropăind și cu glugile pe cap, trag cu nesaț din țigări. Deși mulți neagă și zic că pot renunța oricând, nu o fac, pentru că sînt dependenți de nicotină. Și atunci preferă să stea afară, pe ger, ca să-și consume pasiunea.

Trec printre fumători în fiecare dimineață, iar câteodată mă uit la ei de la geamul redacției. În timp ce unii zic că-și merită soarta, eu îi compătimesc. Îi consider niște victime ale unei măsuri ok în esenţă, dar tembel croită şi pusă în aplicare.

Probabil că astfel s-a crezut că va fi dată o lovitură puternică fumatului. Posibil, nu zic. Recunosc că mie, ca fost fumător timp de 10 ani, până în 2004, îmi place atmosfera lipsită de fum din pub-uri. În plus, proprietarii de localui nu au raportat pierderi – din câte ştiu eu. Dar în acelaşi timp, mii de fumători au fost trataţi cu dispreţ, obligaţi să iasă din stradă şi să stea în frig, în ploaie.

Noi versus austrieci, în ceea ce-i priveşte pe fumători

În timp ce în România corectitudinea politică i-a scos pe fumători din baruri, sub cerul liber,  în Austria – ţară peste noi din multe puncte de vedere, sîntem de acord – se fumează inclusiv în spitale. Cum e posibil?

Austriecii au judecat corect, spun eu, şi au pus înaintea oricărei corectitudini politice omul. Cel puţin în ceea ce priveşte fumatul. Au separat spaţiile în „pentru fumători” şi „pentru nefumători„. Cele din ultima categorie sînt izolate cu pereţi de sticlă şi dotate cu aparate care extrag fumul de ţigară, fără să-l lase să creeze „ceaţa” clasică de acum câţiva ani din barurile noastre.

Am văzut astfel de încăperi inclusiv în spitale din ţara lui Franz Jozef, lângă micul bar amenajat la intrare. Deci nu scriu din auzite.

În acest fel, nefumătorii nu sînt agresaţi de nesimţirea fumului pe care trebuiau să-l inhaleze dacă mergeau într-un bar. De cealaltă parte, „pufăitorii” îşi puteau fuma ţigara lângă cafea fără să fie scoşi afară şi fără să îşi palmeze chiştocul.

Mă întreb: în loc să-i obligăm pe fumători să tropăie şi să stea cu gluga pe cap în faţa barurilor, nu mai bine le creăm condiţii decente, camere cu condiţii STRICT stabilite, precum în Austria? Am considera cumva că în acest fel redevenim mai permisivi şi lăsăm patimile să reocupe locurile de unde au fost scoase? Nu, vă spun eu că în acest fel am da dovadă de respect şi de înţelegere.

Sînt convins că am putea găsi oricând…

…metode mai bune de a-i scăpa pe fumători de acest obicei dăunător. Nu cred că ei sînt mai ai nabii decât, să zicem, băutorii fruntaşi, toleraţi peste tot: de la restaurante cu ştaif până la ultima bombă.

Un exemplu ar fi să avem autorităţi mai dure, intransigente, care să aplice la virgulă legea modificată în sensul explicat mai sus. Şi amenzi URIAŞE. În acest fel, patronii ar putea scăpa de tentaţia de a-i lăsa pe clienţi să fumeze pe şestache. Nu ar mai fi atunci organe de autorizare „unse” – sper, nici proprietari de localuri pe care să-i doar în cot de ce scrie în Monitorul Oficial, nici clienţi care să pufăie pe ascuns şi nici incendii despre care să existe bănuiala că au pornit de la o ţigară.

Repet: nu le ţin partea fumătorilor, îmi place să-mi pot bea cafeaua într-un spaţiu neviciat de fum. Dar nu mi se pare corect să-i desconsideri pe alţii, vinovaţi că „pufăie„.

Când am scris aceste rânduri m-am gândit la felul în care americanii au introdus prohibiţia la alcool. Şi-au dat seama mai târziu că nu pot controla această măsură şi au renunţat la ea. În schimb, au taxat la sânge comerţul cu alcool. „Observațiile mele m-au convins că mai puțini oameni ar bea alcool dacă nu ar fi ilegal”, spunea în 1927 contele Felix von Luckner, un fost ofițer naval.

P.S. Off-topic, că nu mă pot abţine

Referitor la protestele din seara asta: fiecare are dreptul să iasă în stradă, să spună ce are de spus. (Ba chiar putem vota, nu să stăm în casă şi apoi să huiduim – deşi avem şi dreptul ăsta.) Mai ales dacă guvernanţii încearcă să ne impună reguli imorale ori care nu ne convin din diverse motive.

Dar e bine să ne informăm, să citim proiecte, idei, propuneri. Asta să ştim împotriva a ce strigăm. Nu doar să ne urmăm un foarte uman spirit de turmă.

Iar despre venirea preşedintelui Iohannis între demonstranţi: ce naiba căuta în stradă şeful statului? Repetă la milimetru gesturile lui Traian Băsescu, pe care îl critica atât. Din acest punct de vedere sînt de acord cu Cristian Tudor Popescu:Politicienii (…) nu au ce căuta la proteste.”

Angajații noștri, între nesimțire și civilizație. Şi nişte recomandări

sursă foto: Recruitment Solutions USA

Când, cu ceva ani în urmă, ajungeam prin Occidentul pe care îl văzusem doar la televizor, mă uitam mirat la toți angajații magazinelor în care intram. Nu că ar fi avut patru mâini și motor în ghete – deși așa se mișcau 🙂 – ci pentru că SALUTAU. Pe oricine intra în spațiul lor, fără excepție.

Ceea ce pe mine, venit dintr-o țară în care vânzătorul îți dă de cele mai multe ori ignore, m-a mirat, acolo era și este ceva normal. E de bun simț să-l saluți pe cel care îți trece pragul afacerii. E clientul tău, îl faci să se simtă important, pentru că, până la urmă, din banii lui trăiești. La propriu. Iar chestia asta cred că dincolo a conștientizat-o fiecare angajat, oricât de infim ar fi postul lui.

La noi în țară, cu părere de rău scriu asta, lucrurile mai au nevoie de ceva evoluție. Și nu puțină.

Ca orice trăitor în era consumismului agresiv 🙂 …

…bat și eu magazinele din Oradea de câteva ori pe săptămână. Ori pentru mâncare, ori pentru haine, încălțăminte, electronice… mă rog, ce are nevoie omul prin casă ori prin stomac. Dau peste tot soiul de vânzători, iar experiențele trăite în acest fel m-au făcut să-i împart în mai multe categorii.

Încep cu ăia nașpa, ca să îndulcesc situația pe final. Așadar, nesimțiții. Sînt în general angajații supărați pe propria existență, pe care maicile lor, considerate de ei principalele vinovate – bănuiesc, nu i-au născut direct în Mercedes și cu milionul în cont. Motiv pentru care ei, sărmane creaturi, sînt obligați să muncească acum ca trăiască. Nu câștigă cine ştie ce, dar nici nu fac mai mult ca să iasă din situația asta. Se complac într-o stare nasoală, sunt frustrați și îi urăsc pe toți cei din jur, pe clienți, pe șefi, pentru tot ce li se întâmplă.

Chiar dacă îi rogi FRUMOS – că urât nu prea ai cum – să te ajute, îți aruncă un „Imediat!” încărcat de dezgust şi, dacă îşi amintesc să o facă, vin după câteva minute bune. Timp în care a vorbit la telefon ori a împins sictirit un cărucior cu marfă pe care trebuie să o înşire pe rafturi.

Mai sînt rebelii

Ăia care s-au născut cu carnetul de sindicalist în mână. Nu acceptă tot ce li se spune, dau replici superiorilor şi o fac de faţă cu toată lumea: clienţi, colegi, nu contează. Toţi trebuie să afle cât sînt ei de nemulţumiţi.

– Vezi că io la ora 3 plec. I-am spus şi lui (bănuiesc că vreun şef… – observaţia mea) Io-s de la 6 jumate aci. Ajunge, mă. Îs obosit (ă). Trag de noi de numa’-numa’. Da, mă, da’ până când? Dă-i în… Io-mi bag piciorul (deja clasică înjurătură ce poate fi spusă în public fără a stârni reacţiile unei expresii nasoale, căreia oricum îi ţine locul).

Cam astea sînt discuţiile între unii angajaţi, de faţă cu clienţii. Ele m-au determinat să nu mai calc, de exemplu, prin magazine gen proaspăt deschisul Penny de pe strada Sovata. Nu-s obligat să ascult problemele angajaţilor de nicăieri. Nici eu nu-s mulţumit de multe chestii, dar nu mă apuc să le strig printre rafturi ori în public.

Tati, eşti nemulţumit? Fă ceva! Dar nu te tot plânge. Iar şefii lor ar fi bine să ia măsuri, că le moare afacerea.

Şi că tot ziceam de magazinul Penny de pe Sovata…

…ajung la melci. Angajaţii care are se mişcă într-un ritm atât de lent încât te întrebi dacă aşa e felul lor ori îşi bat joc de tine. În Austria, par egzamplu, băiatul ori fata de la casă parcă vor să bată recorduri de viteză. La magazinul orădean sus amintit am stat şi cinci minute să-mi bată în casă vreo 10 produse.

E adevărat, casierii sunt tineri, încă fac practică şi învaţă. Aici e vina şefilor, care i-au aruncat pe piaţă fără să-i şcolească mai întâi. Iar riscul e să le facă praf nervii clienţilor. Încă un motiv să se teamă de sucombarea afacerii.

Mai sunt plictisiţii, ăia care cred că nu au niciun chef de viaţă, nu te bagă în seamă ca și client și stau împietriți în scaunul lor, cu fățăul în ecranul calculatorului – îi recunoaşteţi uşor, nu detaliez, tăcuţii – nici aici nu intru în amănunte – ori neştiutorii – lucrează la magazin de haine, dar au terminat ingineria.

Toți cei enumerați până acum au un punct comun: NU SALUTĂ. Niciodată! N-au astfel de cuvinte în vocabular. Iar în unele cazuri te iau la per tu, chestie care, ca și client, mă enervează la culme. Recunosc că în acel moment nu mă abțin să-l pun la punct pe respectiv. Indiferent de vârstă. O fac cu decență, dar atât de rece și sec, de parcă aș veni de la Polul Nord.

Scriam că voi încheia în notă optimistă

Şi o s-o fac. Pentru că în marea asta de nesimțire, există comercianți profesionişti, civilizați, de bun simț, care chiar știu să-și respecte clientul. Rare exemplare, dar cât mă bucur când dau de astfel de oameni! Sunt:

  • farmaciştii dispuşi să te ajute, să-ţi recomande medicamente mai ieftine, dar cu acelaşi efect, să sune la alţi colegi să-ţi facă rost de medicamente. Recomand farmacia Elixir de lângă gara Oradea, farmacia Catena de pe Strada Meşteşugarilor ori cea de pe Decebal.
  • vânzătorii de genul celui care vede că tu cauţi de zor să cumperi un încărcător care nu se găseşte şi aduce aparatul de verificat ca să vadă dacă e de vină cablul sau altă componentă a obiectului. Şi uite aşa, te ajută să îţi ţii banii în buzunar: nu dai peste 100 de lei pe un încărcător nou, ci 7 lei şi 86 de bani pe un cablu pentru cel vechi. Recomand în sensul ăsta Global Electronic din Oradea.
  • mecanicii care nu te înşeală şi care sunt corecţi până la ultimul şurub. Cei care îţi schimbă doar piesa cu probleme, nu tot motorul, cei care ştiu ce să îţi recomande ca să nu te coste o avere. Oameni la care să apelezi la orice oră. Recomand Stebali Salonta.
  • ospătarii de bun simţ, care ştiu ce să îţi recomande, politicoşi, amabili, care să nu se supere dacă te-ai nimerit cu prea puţini bani pentru un bacşiş mai decent (se mai întâmplă). Recomand, de departe, Alegria. 🙂
  • angajaţii mereu calmi şi serviabili din punctele Digi (nu că facem parte din aceeaşi firmă, dar chiar sunt de un calm… pfaiii. Eu n-aş putea fi aşa) ori cei rapizi, mai puţin spre deloc plângăcioşi la adresa şefilor de la Lidl (mie, personal, îmi place magazinul din Ioşia).

Şi toţi aceştia SALUTĂ! 🙂

Să nu credeţi că tocmai aţi citit un material publicitar. Nici vorbă! Afacerile de care am pomenit la final de postare se promovează singure prin seriozitate, marfă bună, preţuri decente, relaţii bune cu clienţii. Am avut parte de toate acestea când am apelat la serviciile lor, deci nu recomand ce eu nu am verificat. 😉

Aşadar, speranţe sînt! 🙂 Sînt optimist, nu?

Codurile, iarna şi şcoala

sursă foto: beius-stiri.blogspot.com

De câţiva ani, imediat cum iarna se înăspreşte sunt anunţate tot felul de coduri: galben, portocaliu, mai nou roşu. De ninsoare, de frig, de ger, de viscol. Înţeleg că ne sînt utile, ca să ne arate cam ce ne aşteaptă peste câteva ore dacă avem de mers în afara oraşului, a judeţului, prin ţară.

Că la muncă mergem indiferent de coduri, nu? 😉

Observ, totuşi, că recent, cum apare un astfel de cod meteo, se închid drumuri, grădiniţe, şcoli. Nu zic, majoritatea măsurilor sînt justificate: nimeni nu vrea să colecteze maşini înzăpezite cine ştie pe unde, deşi mai sînt şoferi nervoşi că nu sînt lăsaţi să se lupte personal cu viscolul. Şi nimeni nu şi-ar trimite copiii să stea în frigul din sălile de clasă.

Dar nu mă pot abţine să fac o comparaţie cu iernile copilăriei mele. Atunci ningea zile la rând, zăpada era aşa de mare că făceam cazemate din ea, iar frigul era frig – săptămâni la rând nu cred că luam minusul din faţa gradelor exterioare.

Niciodată nu am lipsit de la şcoală pe motiv că iarna e prea grea.

Tata croia pârtie prin zăpada din curte şi din faţa casei, iar pe stradă, alături de mama, mergeam în şir indian pe urmele lăsate de camioane prin zăpada groasă de pe şosea. Bine îmbrăcaţi, cu mănuşi şi căciuli, cu bundiţele pe noi, aşteptam autobuzul ce oprea la două intersecţii distanţă (da, da, pe atunci Beiuşul meu avea autobuze locale, care circulau între diverse puncte ale oraşului).

La grădiniţă şi la şcoală era cald – eu aşa îmi amintesc, deşi nu existau soluţiile moderne de încălzit. Memoria mea de puştan a reţinut cum ne încălzeam la Medie2, şcoala unde am ajuns la un moment dat prin ciclul primar. Era perioada când clasa în care eram era mutată de colo, prin clădirile din oraş, pe motive pe care niciodată nu le-am desluşit.

Eram clasa a III-a şi aveam în sală o sobă care funcţiona cu lemne şi cu cărbuni. O alimentam prin rotaţie. Adică părinţii discutaseră şi, când le vedea rândul, fiecare aducea la şcoală o plasă plină cu lemne şi aşa ţineam soba caldă. Mai aduceam de afară, din curtea şcolii, cărbuni pe care îi puneam într-o ladă din clasă şi cu un fel de lopată îi puneam pe foc.

Nu era uşor…

…dar treceam iarna în felul ăsta şi rari erau cei care lăsau banca liberă. Şi atunci timp de o zi, două, pe motiv de guturai puternic. Care se instala cu greu, deşi mulţi ajungeam acasă uzi şi tremurând, că doar de la şcoală până acasă erau suficienţi nămeţi în care să ne aruncăm 😉 şi sute de bulgări de aruncat unii după alţii.

Nu erau coduri pe atunci care să ne avertizeze că e iarnă şi nici aplicaţii care să ne anunţe în cât timp va ninge. Ştiam singuri, uitându-ne la pomii încărcaţi de nea, la curtea şi strada ascunse sub nămeţi, la valea îngheţată din satul bunicilor unde ne dădeam pe gheaţă fără teama că se va rupe sub noi. Ne dădeam cu sania pe stradă şi pe deal, iar când veneam seara acasă, roşii la faţă şi îngheţaţi, ne încălzeam lângă soba de teracotă în care duduia focul ori cel mult cu o frecţie cu „Diana„. 😀

Şi uite că am supravieţuit. 🙂

sursă foto: beius-stiri.blogspot.com

Bizonii şi câteva noţiuni de respect în trafic

În curtea blocului mai apar din când în când „genii” care se cred pe tarlaua proprie a neamului şi se comportă ca atare.  De o bucată de vreme îşi face apariţia un camion pe care „domn’ şofer” îl parchează cât să blocheze trei locuri.

Alţii înt adevăraţi magicieni ai volanului şi îşi duc maşina într-o poziţie atât de idioată încât este imposibil ca pe trei locuri să fie lăsate două vehicule.

Mai sînt şi inevitabile certuri pentru „locul meu”, deşi nicio linie nu a fost trasată de primărie prin zonă – asta pentru că noi, locatarii, ne opunem să plătim taxa anuală de parcare la domiciliu. „Doar n-om fi fraieri”, îmi transmite un vecin, la un moment dat, în timp ce aşteptam cuminţi, la asociaţie, să decartăm plata întreţinerii.

I-am zis că, pe principiul ăsta, eu m-aş încadra în categoria pe care el o respingea. Nu de alta, dar cred că dacă primăria ar delimita şi la noi parcările la domiciliu, ar fi şanse mai mici să apară în zonă camioane şi maşini de serviciu care să ne oblige să ne căutăm loc în altă parte.

Deocamdată, însă, nimeni nu e „fraier„, aşa că parcăm cam pe unde se poate.

Aseară văd un loc pe stânga…

…pe o stradă cu sens unic de lângă bloc şi, aşa cum m-a învăţat acum mulţi ani Vali Moldovan, instructorul cu 2000 de elevi la activ, mă poziţionez să parchez cu spatele. Văd că vin nişte faruri din spate şi, deşi semnalizam, stau pe loc să văd ce manevre face maşina ce vine din urmă. Precum mă aşteptam, nu opreşte să mă lase să intru pe locul de parcare. Se strecoară printre mine şi o altă maşină parcată în dreapta.

Când ajunge în dreptul meu, încetineşte, iar de la volan mă priveşte cu aciditate ridicată o tanti cam de vârsta celor de la Rolling Stones. Clatină din cap nemulţumită. În mintea ei precis eu eram „nesimţitul” care o forţasem să facă manevre de strecurare.

– Era dureros dacă aşteptaţi 30 de secunde până parcam? I-am transmis întrebarea prin geamul pe care l-am deschis în ciuda frigului de afară.

Mi-a dat ignore – mă aşteptam – şi a plecat mai departe. Cum să-i explic în 10 secunde că civilizaţia din trafic îţi cere să-l laşi pe cel din faţă să dea cu spatele şi să parcheze. Asta chiar dacă asta înseamnă să pierzi un minut din viaţa ta?

În centru, 99% dintre şoferi ignoră zona de prioritate a pietonilor

Vorbesc de Piaţa Unirii, unde tre’ să fii orb sau ignorant ca să nu observi indicatoarele care îţi arată ţie, şofer, că e o zonă în care n-ai voie să faci figuri cu mai mult de 20 km/h. Nu de alta, dar pietonii au prioritate.

Asta doar în terorie, că în practică se aplică dictonul clasic al şoferului autohton: „Bă, ai grijă, că maşina calcă, nu f…!” Aşa că dintr-o sută de maşini ce trec prin Piaţa Unirii poate că una – sînt optimist – îi lasă pe pedeştri să treacă.

Iar asta sub nasul unui echipaj al Poliţiei, care stă cât e ziua de lungă la intersecţia cu strada Episcop Mihai Pavel, chipurile să monitorizeze traficul. Nu i-am văzut niciodată pe agenţi să îl oprească pe vreun şofer care a trecut ca idiotul la câţiva centimetri de un pieton.

În zona centrală chiar că ar fi o pâine de mâncat pentru poliţişti, la câţi şoferi încalcă legea acolo.

Paranteză. Nu-s vreun sfânt şi nici o mironosiţă. Şi eu mai greşesc. Nu merg cu 20 km/h, dar nici nu depăşesc 30 km/h în acea zonă. Şi pe mine, ca şofer, mă mai enervează câte un pieton care are tot timpul din lume şi traversează vorbind la telefon ori face pit-stop în mijlocul drumului. Dar încerc să fiu eu ăla civilizat, care respectă nişte reguli de bun simţ. Iar cu poliţiştii – îi respect pe mulţi, ştiu în ce condiţii lucrează. Dar le cer să-şi facă treaba, nu doar să stea în maşină. Poate un radar nu ar strica în zonă.

Bizoni sînt peste tot în trafic

Toţi greşim, că e omeneşte, vorba strămoşului latin. Dar când a greşi ori a încălca regulile devine o obişnuinţă se impun sancţiuni. Şi nu de alea pe care „cefele groase” să le poată plăti din banii de buzunar.

Civilizaţia se poate impune cu amenzi de alea care să-i genereze idiotului o usturime nasoală în partea dorsală. Să-i taie cheful să facă figuri de neam prost, să taie calea doar pe motiv că el are maşina cu mai mulţi boi-putere ori să parcheze pe unde îi dictează unicul neuron.

M-aş bucura să uităm să parcăm ilegal doar pentru că sîntem la câţiva centimetri de uşa magazinului în care intrăm. Ori să nu mai lăsăm maşinile pe spaţiul verde, pe motiv că n-avem loc şi oricum nu ne amendează nimeni.

Dar aş aprecia şi dacă parcarea nu s-ar scumpi anual după un algoritm pe care nu-l explică nimeni. Oricum scumpirea parcărilor mi se pare o tâmpenie. Şi dacă s-ar urgenta/porni lucrările la mai multe parcări subterane din oraş. Chiar sînt exemple din străinătate la care putem apela.