Ce gândea ea?

„Vama veche” imi sună relaxant în urechi şi căldura din maşină mă face să mă simt oarecum superior celor care merg pe jos pe marginea drumului, prin cele vreo 10 grade de afară. Lumina farurilor mângâie şoseaua şi maşina toarce – impropriu zis, la motorul pe care îl are… de fapt, duduie – mulţumită că nu o las să galopeze sub 80 la oră. E aproape 11 seara şi mă îndrept spre Oradea, după trei zile petrecute acasă, în Beiuş… Deja simt un fir de dor de casă, aşa cum îl simt de fiecare dată când dau prin oraşul natal. (Stau de atâţia ani la 60 de kilometri depărtare şi nici acum nu m-am vindecat. Nici nu o să mă vindec şi o să-i enervez mereu pe alţii cu chestia asta.)

N-am nici un chef să merg miercuri la redacţie. Asta pentru că joi şi vineri sîntem liberi şi săptămâna e ruptă astfel în două.

În calmul din maşină şi profitând de faptul că pe şosea nu-i nimeni în afară de mine – aşadar nu-s deranjat de vreun factor extern – prin minte îmi trece, nu ştiu de ce, imaginea unei tipe (nu-mi place să-i zic imaginea unei fete sau imaginea unei femei) întipărită în memorie într-o dimineaţă, în urmă că vreo două săptămâni, pe drumul către Cluj.

Am oprit, ca de fiecare dată când mă îndrept spre Cluuuuj 🙂 , la Negreni, la unul din restaurantele acelea de lângă şosea, unde e mereu plin de şoferi, de familiile lor sau… de damele luate „la ocazie”. M-am aşezat, cu frate-meu, la o masă de pe o terasă, profitând că afară era destul de cald, deşi norii se adunaseră peste munte.

Cât timp am aşteptat omletele comandate, am discutat o mulţime de lucruri şi priveam curioşi la oamenii care opreau sau plecau. M-a distrat o tipă, pe la vreo 25-27 de ani, care a comandat 14 mici. Când i-a adus ospătăriţa, împărţeala bucăţilor, deloc mici, de carne a fost următoarea: 10 ea, 4 tipul care o însoţea 🙂 Curios că nu era vreuna dintre acele „sugar mama”, mari prietene cu kilogramele. Mai era un cuplu, la vârsta bucuriilor făcute de nepoţi, care a mâncat calm şi aşezat, scoţând rar câte o vorbă.

Şi acum vine acel „la un moment dat”. Aşadar… La un moment dat, la masa din stânga noastră s-a aşezat o tipă. Cea de care mi-am amintit brusc şi fără motiv pe drumul de la Beiuş la Oradea. Vreo 30 de ani, cu un corp atrăgător, îmbrăcată în blugi şi o geacă strânsă pe corp, cu o bască sub care şi-a strâns părul şi aşa scurt… Şi-a pus lângă ea geanta pe care o purta peste umăr, şi-a scos liniştită o ţigară şi a cerut o cafea. A tras un fum şi a privit gânditoare undeva, spre munte.

Nu ştiu ce m-a făcut să o urmăresc atent, să o fixez cu privirea, să-mi rămână atât de bine întipărită în minte. Poate aerul rece, de mister, care jur că o înconjura ca un voal nevăzut… Poate privirea stranie cu care fixa un punct nedefinit înspre pădurea de dincolo de drum. Poate gesturile calme, parcă studiate, cu care îşi ducea ceaşca cu cafea la buze (avea nişte buze ireal de roşii). Nu ştiu…

Dacă ar fi ştiut ce-mi trece prin cap, frate-meu sigur mi-ar fi zis „Du-te, mă, la ea la masă, intră în vorbă cu ea!” O fracţiune de secundă am gândit şi asta. O fracţiune… De fapt, voiam doar să stau cu ochii ţintă la ea, să-i admir misterul care poate pănă la urmă nu avea nimic misterios. Era, poate, doar o femeie şi gândurile ei, oprite pe o terasă de la marginea drumului spre Cluj… Aş fi vrut, însă, să ştiu la ce se gândea. Defect profesional, nu? 😉 Sînt bărbat 🙂

După aproape un sfert de oră, ne-a venit comanda, tipa s-a ridicat şi a plecat. Nu mi-am mai amintit-o… până în seara asta…

Zodia sărbătorilor

Românilor le plac sărbătorile. Nu doar lor, dar trăiesc pe aici şi mă interesează în primul rând oamenii din jurul meu. Orice sărbătoare e atât de aşteptată, atât de dorită, încât pregătirile pentru a o întâmpina cum se cuvine încep cu cîteva zile înainte.

Preferabil din lunea de dinaintea evenimentului, intrăm într-o fibrilaţie neobişnuită, alergăm prin magazine ca nu cumva să ne ratăm vreo bucată de indiferent ce, numai bună de băgat la stomac în marea zi de sărbătoare. Evident, pentru asta scurtăm alte activităţi. Cum ar fi cea de la locul de muncă. „Ce naiba, doar îi sărbătoare!! Mă relaxez un pic, că în rest bag ca disperatu’. Cum să muncesc 8 ore, vrei să nu mai pot mânca şi bea duminică???? Eşti PROST!!!!!!??????” Iar vinerea dinaintea marelui festin e un dolce far niente, cu băgare de palmă sub fund şi frecarea mentei la un solitaire. Sau cumpărături pe ultima sută de metri. În timpul serviciului, of course. Oficial se numeşte vinerea scurtă.

Oameni care nu aveau nici o legătură cu religia şi care-şi fac din „futu-i” un fel de motto personal devin brusc babe ultraradicale, preocupate doar cu mântuirea sufletului şi trimiterea acestuia în rai. Nu au timp pe parcursul anului, dar de sărbătorile religioase – cât mai multe să fie, chiar dacă nu prea ştie lumea ce şi cum cu ele – bat mătănii, ţin post (cu balele curgându-le după o halcă de carne sau o butelie de vin) şi se dau mironosiţe. Nu mult, că urmează stropitul sărbătorii şi recuperarea zilelor de post prin băgarea la burdihan a kilograme de haleală euro şi non-euro (mici, grătare, cârnaţi).

După sărbătoare, urmează zilele de recuperare, 2-3, timp în care nu muncim mult, să nu ne clătinăm şi să ne revenim după marea încercare. Ne ajută şi statul, că doar vine campania electorală. Dar nici zilele libere date de sf. stat nu ne ajung şi le facem noi mai lejere pe cele în care ne reîntoarcem la serviciu.

Şi uite aşa, ajungem să ridicăm fentarea muncii la rang de ocupaţie principală. Că dacă am face un calcul câte sărbători sînt de-a lungul anului, la care să adaugăm o săptămână de pregătire înainte şi 2-3 zile de revenire după, rezultă că am avea nevoie de un an dublu ca să ne facem treaba.

Ne doare undeva de muncă, iar pe unii îi doare în cot de noi. Ne mai mirăm că sîntem priviţi ca nişte şmecheraşi, buni să ne descurcăm, dar rareori chemaţi să facem o treabă pentru care e nevoie de implicare.

P.S. Nici cealaltă extremă nu e ok: să munceşti până la epuizare, stahanovist, prost plătit şi fără să ai cu ce. Cele 8 ore nu s-au inventat degeaba. Avem nevoie de zile libere, de concedii, de o plată decentă şi la timp pentru munca noastră. Dar, de obicei, şmecherii – ăia pe care îi cam doare în cur de muncă, pentru că ştiu cum să se descurce – nu nimeresc în situaţii nasoale. Ceilalţi, „fraierii”, ajung să fie călcaţi în picioare.

Sînt subiectiv, că aici îmi pot permite

Ca jurnalist încerc să fiu imparţial. Şi sper că reuşesc. Ştiu şi recunosc că obiectivitatea 100% e un vis frumos, parte a teoriei care nu-şi găseşte aplicare într-o realitate imperfectă. Însă, ca om simplu, trăitor în ţara asta, am subiectivismul meu. Cu o precizare: îl ţin în frâu ca angajat la televiziune şi îi dau drumul să se manifeste doar atunci când nu editez vreo ştire, montez un material sau pun informaţiile în jurnal.

Paranteză. Chestia cu formatorii de opinie mi se pare o idioţenie. Un jurnalist nu formulează opinii, ci prezintă oamenilor nişte date pentru ca aceştia să-şi formeze o părere. Editorialiştii sînt altă mâncare de peşte. Închid paranteza.

Chiar dacă politica îmi face silă de cele mai multe ori, am şi eu simpatiile mele printre politicieni. Foarte, extrem de puţine. Vorbesc despre oameni al căror fel de a fi, de a vorbi şi ale căror idei îmi atrag atenţia. Ţin prea puţin cont de culoarea politică, pentru că în ţara asta nu contează doctrina, ci interesele. Cred că roşul, portocaliul sau albastrul sînt culori frumoase, care însă nu pot acoperi căcăniul politicii mioritice. Mai cred că oameni deştepti şi interesanţi există în fiecare partid, dar sînt al naibii de puţini şi gura le este astupată de pumnul altora, mai ai dracului, populişti, şmecheri, interesaţi doar de propria burtă.

Recunosc. Nu-mi plac liberalii, chiar defel. Dar că mă încântă modul de acţiune şi de gândire a lui Ilie Bolojan. Unii îl contestă, dar eu văd ce a reuşit să facă în Bihor, în calitate de prefect, şi la Bucureşti, ca secretar general al Guvernului. E tipul ăla serios, cu o exprimare clară, fluidă, logică, fără glumiţele penibile ale unor politicieni versaţi şi fără obrajii groşi ai altora, înroşiţi de niscaiva lichide. Dacă va reuşi să fie primar, sper să rămână acelaşi, să fie mâna de fier de care are nevoie oraşul acesta şi să nu facă nici un fel de compromis.

Ca manifestări electorale, până acum a fost decent, fără cretinismele regizate din campania specific balcanică ale politicienilor români. Nu a aruncat cu declaraţii populiste şi nu a lansat atacuri grosolane. Ca scriitor la blog, mă declar încântat că Ilie Bolojan a înţeles importanţa postărilor pe pagina personală. Şi mai e şi personaj de benzi desenate 🙂 (Cei care vor să le vadă, pot da un google search sau să meargă direct pe blogul lui Ilie Bolojan.)

Ştiu că, până la urmă, Bolojan face parte din clasa politică. Dar parcă are ceva diferit. Comparaţi toţi candidaţii la Primărie şi găsiţi ce.

P.S. Şi Mihai Groza e un om interesant. De bun simt. Ca politician nu m-a prea interesat. Cel puţin până când a fost pus primar. Interimar. Atunci mi s-a părut că s-a schimbat.

Ce zi obişnuită…nu-i aşa?

Bufff!!!

– Termină o dată….

Am parcat o pernă peste telefonul care mă anunţa cu insistenţă că s-a făcut 7 şi jumătate şi e cazul să fac ochi. Cam greu, mai ales că noaptea trecută am băgat iar o insomnie fără motiv.

– Mai dorm…puţin…5 minute, îşi spun, dându-i „stop” soneriei enervante.

Alea 5 minute s-au transformat în câteva zeci…aproape o oră. „Pfoaiiiii, 8 jumate. Iar întârzii la redacţie!” Şi ce dacă? Oricum, tre’ să calc o cămaşă şi nu ratez duşul de dimineaţă. Alţii îl fentează şi nu mă prea lasă să trăiesc. Aloooooooooooo, respir şi eu, ca orice om….

Începe o zi minunată…

******

– Ce frumoş (da, da, cu ş de la şarpe) e meluţu’ (îhî, fără i) ăla…

– Da’ ce carne valabilă are!

– Băăăă, criminalule… Numai la burta ta te gândeşti…

– Evident, că doar nu oi merge la păscut, ca vegetarienii. Doar ştii că leguma cea mai bună e carnea…

– Tâmpenii, amator de sânge nevinovat!

Purtat deunăzi, dialogul dintre o colegă şi un coleg mi-a revenit în memorie pe la 10, când am văzut imaginile din piaţa de miei din Ioşia. Pe cuvânt, nu mă dau în vânt după carnea de oaie, dar nici mironosiţă nu sînt. Aşa că, trăiască lichidarea tradiţională, barbară, cu cuţitul, şi drobul de miel…

Ziua continuă aşa cum a început!

******

🙂 🙂 🙂 🙂 🙂

Nu mă pot abţine să nu râd. L-am văzut pe primar la comenzile unui tramvai. Ăla nou, cu aer de Viena. N-are faţă de vatman. Primarul… Dar merge… Între timp, în centru se buluceşte lumea ca la circ, iar nişte poliţai dau la greu din încheieturi. Cică au grijă să nu se încurce tovarăşii şoferi care se benoclează la noul tramvai. Aiurea! Situaţia e cam maro, dar, na… Traversez lejer pe interzis, pe sub nasul unuia dintre ei, dar nu mă vede…Am 1,90, prin urmare cam pitic, aşa…

Mai încolo aud că tramvaiul ăla care costă cam cât 3 Bugatti Veyron de ultimă generaţie s-a blocat puţin pe Decebal, din cauza unor borduri aruncate aiurea. 🙂 Le-o fi trimis Videanu colegilor de partid din Oradea. Aşadar, nu putea să fie totul ok. Era prea…nemţeşte. În schimb, la cocktail-ul de după::

– Au avut nişte sarmale…., îmi transmite, suav, un coleg. Norocosul…

„Să-ţi meargă bine digestia”, îi transmit.

Ziua mea n-are de ce să nu miroase bine!

******

– Ce, l-au trântit pe Oprescu? Ce i-au găsit?

– Ceva cu listele… Cică nu sînt corecte datele a câtorva mii de susţinători…

Azi-noapte l-am văzut în direct la antena3. Nici el, nici eu nu înţelegeam ce se întâmplă.

– Le era frică tuturor de doctor. E bun, se poate bate cu oricine pentru Primărie.

– E clar ceva lucrătură. E prea evidentă…

Pizda mamii lor de jegoşi!” Ăştia cred că pot face ce vor ei în ţara asta? Domn’ doctor, nu vă lăsaţi!!!

Ziua mea virează încet spre maro!

*****

– Adi, hai că e un incendiu!!!

– Unde?

– La radio!

„Să mori tu!”

Precipitată, Lavinia mă anunţă de eveniment de parcă ar fi aterizat extratereştrii. Urmează întrebarea mea nevinovată.

– Şi eu ce să fac?

Fata realizează că am dreptate şi-mi zice cu voce înceată:

– Eu…doar ţi-am zis…adică…

Pe când am ajuns „la locul faptei” băieţii de la radio terminaseră lupta cu focul. Au lăsat în urmă valuri de fum înecăcios şi poveşti de spus la o bere.

„Bravo, micule Bruce Willis! You save the day…again!”

What a hot, hot, hot day!

*****

În orele ce au venit am mai dat bot în bot cu un meci de liga a doua, unde cei din regie se distrau notând replicile comentatorilor, o mâncare chinezească, foarte aparte prin puiul american 🙂 pe care îl conţinea, ştiri montate la foc automat, întârzierea obişnuită a jurnalului de 18, o bâlbă de-a Escăi (n-am notat-o, dar sper să o dea cârcotaşii) şi încă una a ălora de la Prima (am notat-o – la ora 23:20 au dat o ştire în care spuneau că dacă vrei să afli ora exactă suni la 981. Aloooo, „primilor”, dacă sunaţi acolo vă dă ora exactă, dar cu furtunul, că e numărul de la pompieri. Pentru informarea voastră, numărul scurt pentru ora exactă e 958. În mod irefutabil.)

O zi obişnuită, eram gata să zic.

******

Ba nu. Dinamo a făcut 4-4 cu Craiova. 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 Hai, că asta-mi place. La maxim!!!!!!!!! Forza juveţii!!!!!!!

Acu’ pot să zic: After all, what a normal day!

Şi mâine vine alta… Poate prea la fel. Vă pup, că mor de somn…

Picătura de stil…la ţărani

Cum se face o reclamă bună? Simplu. Prima dată trebuie să apară ideea. Genială, dacă este posibil. Aici e! Apoi realizarea să fie pe măsură. Merge! Şi să fie adresată unui target bine determinat. Acum asta nu prea înţeleg: care-i publicu’ ţintă? Că la „francofonii” din reclamă, preţul e mai important decât stilul. Cantitatea, nu calitatea.

Dar merită văzută. S’il vous plaît!

Reţete la cutie, într-un sfert de oră

Când primesc un cadou mă bucur ca un copil. Îmi bag nasul în punga care mi se intinde şi, cu o curiozitate oarecum tembelă 🙂 , rup hartia care împachetează un pătrat, un dreptunghi, ceva mâncabil, folosibil sau băubil. Zâmbesc sau râd fericit când văd ce le-a trecut prin cap celor apropiaţi să-mi ia. Îmi sînt dragi, tare dragi, cei care fac cadouri. Cât de mici, cât de neînsemnate, dar din suflet. E o importantă demonstraţie că le sunt apropiat şi contez pentru ei.

Azi, adică ieri, că, totuşi, e deja marţi, am primit doua cadouri. „Stressul” de Kappa, cum se semna într-un mesaj, şi antrenorul de handbal 🙂 Vlad au pus-o de un shopping şi m-au cadorisit cu un fel de obiect, mai degrabă canistră, numa’ bună de băut bere din ea şi cu un mesaj pe sufletul subsemnatului: „Nu mărimea contează, ci de câte ori poţi să o umpli!” 😉 Mersi, dragilor!

Puţin mai târziu am intrat în posesia poate celui mai simpatic si interesant cadou din ultimii ani. În cadoul primit de la Nona (featuring Dan şi Teacher) am găsit o cutie care l-ar face invidios până şi pe Happy Cook. Bătrâne, am fost cadorisit cu „Reţete la cutie, preparate în 15 minute”, fain aşezate pe 50 de cartoane. Şi ca să le înţeleagă şi mintea mea de tip amator de mâncare bună, dar neştiutor în tainele gastronomiei, toate aveau – ghici – POZE 🙂

În seara asta le-am privit şi răsprivit, le-am verificat şi paraverificat, ba le-am şi mirosit. Jur că am salivat ca la vederea unui ciolan bine rumenit sau, scuzaţi alăturarea, a unei pulpiţe de damă scoasa la iveală de căldura de sfârşit de aprilie. Şi cum să nu am astfel de reacţii, când am avut de lecturat cum se prepară spaghete roşii cu sos Gorgonzola (mamma mia!), salată de cârnăciori cu Emmentaler (pfoai!!!), bărcuţe de castravete cu cremă de somon (v-am nenorocit!) sau şniţel cu ciuperci (alles gute!). Iar dacă mai pomenesc nişte „exotisme” gen cotlete de porc cu căpşune înăbuşite sau piersici cu mere şi îngheţată de vanilie, zic că mai bine vă duceţi copilul în vecini, înainte de a începe să-i daţi la poponeţ.

Bine, nasul meu de peizan încă nefamiliarizat cu cuizinul occidental – care presupune folosirea de rucola, ierburi de Provence, estragon etc – ar putea să se strâmbe niţel. Dar îşi revine când „simte” adieri de cârnaţi, usturoi sau ceapă verde 🙂

Nonuţu, mulţumesc mult, e cel mai „gustos” cadou pe care l-am primit! Promit că o să buchisesc toate reţetele cu atenţie şi, fapt important, o să le şi pun în practică. Sau, cel puţin, voi încerca. După ce devin „master of 15 minutes”, îl provoc pe Happy Cook la un duel culinar. Mamă, ce turnir o să iasă…

P.S. Oricum, Happy e mai bun ca mine, dar o să-i cer ca fiecare să mănânce ce a gătit celălalt şi tot eu ies în câştig. Esenţial e că o să învăţ nişte reţete şi bag chestia asta în rezumeul personal.

V-am zis eu?

Asadar, nici acum nu s-a castigat la loto 6/49. Acum au venit niste numere mai normale: 20, 10, 38, 24, 5, 19.

Deocamdata, teoria conspiratiei pe care am lansat-o in urma cu ceva timp pe blog se confirma. Daca nu se va castiga de Paste, devine din ce in ce mai interesant.

Mentin pariul! 🙂

Too fast and no furious

In State există o competiţie a… paharelor. Se numeşte sport stack şi are tot tacâmul: regulamente, festivităţi de deschidere, echipe naţionale venite de peste tot. Alea, alea. Sînt probe la individual şi pe echipe sau în duo. În urmă cu câteva zile a avut loc şi un campionat mondial în domeniu. Ia uitaţi aici câteva exemple.

Cei mai buni sînt, poate evident, asiaticii. Iată ce poa’ să facă micuţul ăsta cu ochi oblici.

Şi echipele merită urmărite.

Aia care joaca la…două mâini cred că au ceva gene de poponari în ei 🙂 Uite ce lipiţi stau!!!

„Mama” FNI în vizită la „tatăl” FNI sau „when mama meet papa”

Am trăit s-o văd şi pe asta: Ioana Maria Vlas a apărut aseară la Realitatea TV, postul fostului ei şef, pe care l-a acuzat că şi-a construit imperiul din banii de la FNI. Ca de obicei, a vorbit mult, dar nu a zis nimic esenţial. Am reţinut doar că a cerut să nu i se mai zică „mama FNI”! Ce fain!

Să se fi împăcat cu Vântu? Sau totul e un joc tâmpit, pe care jur că nu-l înţeleg….