Sa afişeat un avertizment la budă

Mă, nesimţiţilor care citeşte ziare pe budă! Dacă tot vă cultivaţi creerul în timp ce vă faceţi treaba mare şi vă micţionaţi pe tualetă, nu mai aruncaţi dreacului cotidienele pe gresie. Rog adunaţile la un loc şi puneţile la coş! Vă mulţumesc!

Dacă nu ştiaţi, sa inventat coşul unde se aruncă gunoaiele. Apropo, per a contrario (v-am spart 😉 ) ziarele necitite le pot arunca pe jos, nu? Şi mai închide-ţi dreacu uşa la baie că pute o putoare după ce ieşiţi!…

Afişul a fost pus într-una din cele 3 bude ale televiziunii. (Patru, cu aia liniştită de la radio.) La băieţi, că doar la ei în sânge se află cititul papirului pe scaunul regesc. 😉

Sînt de acord cu solicitarea, deşi e semnată şi dată anonimă. Dar am şi eu o rugăminte: să mai treacă aspiratorul şi textila de şters mobilă şi prin redacţie. Măcar aşa, din când în când. Nu de alta, dar acolo mai că pot scrie pe praf „SPALĂMĂ!”. Dar nu pot trage un furtun până acolo. Nu că n-aş vrea…

Şi noi, ăia de jos, din redacţie, vă mulţumim! ANTICIPAT!

După 10 ani. Primii 10 ani

29 iulie 1998. Nu uit niciodată data asta.

Cam caldă ziua pentru gustul meu. Dar nu doar ea era de vină pentru năduşelile care mă treceau. Cu câteva zile în urmă primisem acasă un telefon.

– Domnul Adrian Laboş? (până şi l-ul de la „domnul” se auzea clar si distinct)

– Da.

– Bună ziua. Sînt Szabo Alexandru, de la „Jurnalul de dimineaţă”.

– Bună ziua. (începeam să simt un început de gol în stomac)

– Aţi depus la noi un CV pentru postul de reporter. A fost analizat şi vă invităm în data de 29 iulie la un interviu pentru angajare.

Nu îmi mai amintesc prea bine ce am simţit atunci. Era primul meu interviu de angajare. CV-ul îl scrisesem pe genunchi, 🙂 pe o bancă, în parcul 1 decembrie din Oradea, împreună cu prietena mea de atunci. Amândoi voiam să intrăm în presă şi era convinsă că eu voi fi acceptat pentru că asta îmi doream.

În 29 iulie 1998, intram pe uşa „Jurnalului de dimineaţă” şi Alex, tipul de la secretariat, mi-a făcut semn să aştept. A urmat un interviu scurt cu Narcis Fekete, patronul ziarului, şi cu soţia lui, Daiana. M-au acceptat, doar eram băiat, bun de pus la alergat pe teren. (În primii ani de presă am mers mult pe jos, iar în primele 2 luni la Jdd mi-am găurit singura pereche bună de pantofi şi, pentru că nu prea aveam bani, am umblat aşa alte câteva luni.)

Însă, patronii nu prea înţelegeau cum, cu notele de la facultate, nu am încercat să devin procuror sau judecător. Nu le-am spus atunci că, de fapt, voiam ceva provizoriu, timp de un an, până la următorul examen pentru Institutul Naţional al Magistraturii. 😉 Nu ştiam că nu voi mai ajunge la Bucureşti, pentru acel examen.

Le-au dispărut toate îndoielile când le-am spus că în liceu am încercat, împreună cu un bun prieten şi coleg şi cu un consătean de-al lui – actualul SGR de la „Realitatea bihoreană”, Alin Avram, omul care a venit cu ideea – să pornim o revistă. N-am reuşit. Ne lipseau banii. (Mai am pe acasă, prin vechiul meu birou de licean, nişte încercări timide de a gândi un ziar. „Mondial” i-am zis, iar reporteri eram eu şi frate-meu. 🙂 Subiecte le inventam, pe baza unora reale, citite prin „Bravo”, „Popcorn”, „Adevărul” ori „Crişana”.)

Tentativa noastră i-a plăcut, probabil, lui Narcis, care a decis.

Angajat de probă, după care, dacă vei confirma, vei fi angajat definitiv! (Mai târziu am realizat că acolo nu am avut niciodată carte de muncă, iar primul meu salariu a fost de 750 de mii de lei vechi, aproximativ.)

Înainte de a intra eu la interviu, prietena mea nu a fost acceptată. Narcis spunea că a avut note prea mari la facultate (fată deşteaptă, învăţa foarte bine) şi că în mod sigur nu va face carieră în presă. Peste ani, s-a dovedit că avea dreptate: ea a ajuns acolo unde şi-a dorit şi a meritat, în meseria pentru care a învăţat.

După ce Narcis şi-a dat acordul să rămân, n-am mai aşteptat până lunea, să revin la redacţie. Am făcut-o a doua zi…şi de atunci au trecut 10 ani.

Şi totul datorită lui tata. OMUL care m-a îndemnat să intru în presă, cel care a crezut în mine chiar şi atunci când nici eu nu aveam încredere în ceea ce simt, OMUL care m-a încurajat mereu şi care nu s-a îndoit NICIODATĂ de caracterul şi corectitudinea celui pe care l-a crescut şi l-a educat. Sînt sigur că, de acolo, de unde e acum, îmi poartă de grijă şi ştie că nu voi călca strâmb niciodată.

Despre jurnaliştii care ne fac să nu rezistăm fără televiziune

Dragi colegi de oriunde aţi fi,

Cei care încă mai credeţi că televiziunea – şi presa, în general – înseamnă conferinţe de presă, subiecte subţiri căutate cu înfrigurare pentru a le arunca în faţa „căpcăunului” de producător, solitaire şi bârfe, ţigări fumate în ciuda celorlalţi în mijlocul redacţiei, o bere sorbită pe fugă ca să fie astâmpărată setea (cică), emisie lăsată de izbelişte pentru o cafea, întârzieri peste întârzieri sau bisericuţe, vă recomand să citiţi ce spune despre ECHIPA DE ŞTIRI un om care ştie televiziune şi o face la un nivel pe care alţii doar îl visează, Vlad Petreanu.

Apoi mai discutăm despre valoarea fiecăruia şi pretenţii. OK?

E clar! Platini e de vină

Că tot veni vorba de televiziune, m-am uitat şi eu la lansarea GSP TV. Nu m-a impresionat în mod deosebit. Mult scandal – despre „valiză”, bineînţeles – şi puţin sport. Tabloidizare la maximum, grafică excelentă, decoruri interesante – se vede mâna americanilor. 😉 Bâlbuţe tehnice în preajma orei 20, când s-a dat drumul emisiei, un live pentru Observator ratat iniţial din lipsă de sunet de către Ionela Năstase, care avea puţin şi o comitea: „Va începe să emită o nouă televiziune de şti… sport!” 🙂 Acum, fata e de înţeles, e ştiristă, nu spargătoare de seminţe la meciuri de fotbal.

Cât despre disperaţii care cred că totul e la liber, gratis, şi care fac spume la gură bălăcărindu-i pe cei care nu îi lasă – cică – să vadă Liga lu’ Mitică la TV, le mai zic o dată: A1 şi RCS&RDS au plătit cât nu face pentru televizarea meciurilor. Trebuie să-şi scoată banii şi o fac cum cred de cuviinţă.

Unul „deştept” cita dintr-o lege, cum că nu au voie să interzică altora accesul la informaţie, ca atare ar trebui ca A1-RCS să dea la liber meciurile şi celorlalţi cablişti. Ce vorbiţi?! Ăia să preia gratis, în timp ce fraierii din Băneasa să plătească???

Hai să punem problema la un alt nivel. UEFA e organizatoarea Campionatului European de Fotbal şi vinde drepturile de difuzare cui vrea. În România şi nu numai, televiziunea publică a avut dreptul EXCLUSIV de transmitere e europenelor. Şi aşa campionatul a fost văzut de toată lumea, la liber. Nu gratis, că oricum plătim abonamente. 😉 Dar dacă aceste drepturi erau câştigate de Boom TV, de exemplu? Că e perfect posibil, mai ales că în Occident multe canale private au transmis meciurile. Atunci câţi români vedeau meciurile? Şi, mai ales, cât plăteau ca să le vadă? Că sigur nu erau gratis.

Îi băgam undeva pe cei de la UEFA şi îi acuzam că obstrucţionează dreptul la liberă informare??? Îi băteam obrazul lui Platini? Să fim serioşi…

„Am avut ce învăţa la TTV!” – ce zic alţii despre noi

Îmi zice un fost coleg un lucru ce mi s-a părut ciudat la început: televiziunile din Cluj-Napoca sînt sub TTV. Omul a precizat că se referă la posturile locale, nu la ProTv sau la Antena 1, iar în ceea ce priveşte TVR are aceeaşi părere pe care o am şi eu – „un cuib de dinozauri” (cu scuzele de rigoare pentru cei profesionişti, neîmbâcsiţi de ideile de dinainte de ’89, din ce în ce mai puţini, şi care se zbat să facă ceva bun în televiziunea publică – e opinia unui „neica nimeni de la o televiziune locală de provincie 😉 ).

Fostul meu coleg lucrează acum la o staţie din oraşul lui Boc şi al CFR-ului şi bănuiesc că ştie ce spune. Mi-a venit greu să cred ce-mi zicea pentru că, din orice punct ai privi lucrurile, Clujul este peste Oradea. În domeniul televiziunii, concurenţa aprigă de acolo – cu posturi locale, staţii regionale ale marilor televiziuni naţionale – te fac să crezi că toţi încearcă să fie mai buni. Nu e chiar aşa.

„La Transilvania TV am avut ce învăţa, acolo nu”, mi se zice. „Materiale, filmări, regie, montaj, acolo totul se face după principiul bine-i şi aşa. La TTV e altfel.”

Mi se confirmă încă o dată, de parcă ar mai fi trebuit, că la TTV se face o treabă profi 🙂 , chiar dacă unii mai privesc televiziunea ca un loc amuzant, unde stai 8 ore – sau mai puţin -, te joci pe calculator ca să treacă timpul mai repede, înjuri pe cine te pune să-ţi faci treaba şi îţi rezolvi treburile personale în timpul serviciului. Deh, ciurucuri sînt peste tot, noroc că nu ele sînt importante, ci acei care vor să facă treaba să meargă. Şi o fac bine, ceea ce e dovedit şi de spusele fostului meu coleg.

50,00 de lei, recordul la pompă

– Pfuuu, bravo, mă, eşti tare! Pentru a 678-a oară ai reuşit să bagi fix de 49,93. Meriţi un premiu!

Stau în faţa pompei de benzină de la Molul din Cantemir şi mă felicit ironic. Am oprit să alimentez de 500 de mii. Lei. Vechi. Că dacă aş avea atâţia noi v-aş pupa acum din Bahamas ori Seychelles 😀 . Revin. Aşadar, gata să bag combustibilul de 50 de lei noi, pun mâna pe pompă şi casc ochii mari la cifrele electronice care se rotesc pe cadranul din stânga.

Deşi se presupune că am exerciţiu la mână – cei cu imaginaţia bolnavă sînt rugaţi să se abţină, mă refeream la faptul că bag benzină singur în propria maşină de 4 ani 😉 – nu reuşesc niciodată să opresc „acele cronometrului” la fix 50,00 lei. Şi, culmea extazului nervilor mei, aproape mereu reuşesc un „timp” apropiat şi aproape mereu acelaşi. Exact, v-aţi prins, ştiu că am cititori mai deştepţi ca mine: 49,93! E adevărat, mai reuşesc şi câte un „cel mai bun rezultat al sezonului”, adică un 49,97 🙂 dar ăsta e rar de tot.

Aşa că am ajuns să tind la valoarea de 50,00 de lei precum Becali la titlul de campioană ori cum gimnastele moderne la nota 1,00 (ZECE, pentru tineretul 🙂 care nu pricepe). Ştiu că voi atinge fix valoarea asta într-o zi, dar nu ştiu peste câţi ani. Până atunci, ştiu că benzinăriile fac oareşce bani din afacerea asta. Nu mulţi, clar, dar îi ajunge de o cafea şi de un Kentan pe zi celui de la casă.

E adevărat, alţi, mai precis altele bagă întotdeauna fix cât plătesc. Şi asta pentru că pe ele, doamnele şi domnişoarele, le ajută băieţii de la benzinărie. Tagma asta e bine şcolită: băieţii ştiu să bage la fix fără să arunce o privire la cifre. Normal, dacă ochii le stau parcaţi în decolteul ori fusta şoferiţei 😀

Nu-mi rămâne decât să schimb suma alocată unei alimentări. De aici înainte o să bag de 40,00 de lei. Dar şi atunci parcă văd ce recorduri o să stabilesc: 39,93, 39,95 ori, în vârf de sezon, excepţionalul 39,97. Deci, N-AM REZOLVAT NIMIC.

Au trecut doi ani…

Colegii mei Călin şi Aurora Hoduţ şi fiica lor Mara nu au murit…Ei trebuie să trăiască…

Azi s-au împlinit 2 ani de când s-au întors din concediul de la mare. Aurora e la aceeaşi revistă, iar Călin cred că e la ceva filmare pentru „Prodomo”… Ne-a ajutat astăzi la ştiri, am găsit nişte imagini filmate de el, care se potriveau excelent pentru un material. Iar Mara a trecut pe la noi, în drum spre revista unde lucrează Aurora… Ştiţi, e pe strada paralelă…

Colegii mei Călin şi Aurora Hoduţ şi fiica lor Mara trăiesc, pentru că, hai să fim serioşi, moartea nu are cum să fie mai puternică decât sufletele celor care îi păstrează vii şi zâmbitori, aşa cum erau până în acea zi de iulie din 2006…

Szia, Eda! Bine ai revenit! Păcat că nu la noi…

Când ţi-e dragă o meserie, greu te desparţi de ea. Chiar atunci când alegi altceva, nu o faci pentru mult timp. Ca un râu te întorci în matca ta, acolo unde ţi-e bine, pe unde ştii să „curgi”.

Edina Szomoru s-a întors la matca ei. În presă, acolo unde îi şade cel mai bine. 😉 Doar că nu s-a întors în televiziunea pe care a ales-o în urmă cu 4 ani, ci în cea pe care a părăsit-o atunci, la TVS. Jurnalul în limba maghiară îşi va schimba, sînt sigur, faţa fadă după sosirea ei.

N-a putut să stea prea mult timp departe de tumultul presei. Are în ea virusul pe care îl au toţi cei care iubesc această meserie… E incurabilă, la fel ca puţinii jurnalişti rămaşi în marea de ignoranţă care a cuprins profesia noastră…

Bine ai revenit, Eda! Păcat că nu la TTV (remember Hirado)… Să ai baftă în tot ce faci, chiar dacă esti la TVS 😉 Glumesc, te-ai prins…

Pe lângă prieten – aloha, Cristi 🙂 – Edina are şi blog. E în maghiară şi am înţeles doar cuvintele tipice acestei limbi, gen: Budapesten, Al Di Meola, Tahiti, Adevărul, Grădina de vară Oradea şi blogger 😀 . Are şi emoticoanele care înseninează faţa unui blog şi tot felul de cuvinte pe care dacă le-aş pronunţa SIGUR MI-AŞ RUPE LIMBA.

Dar promit că, încet, încet, cu ajutorul unei profesoare pe care sigur o voi găsi, voi învăţa limba vecinilor de dincolo de Borş şi să vezi atunci ce comentarii bag pe blogul Edinei.

Ceva ce interesează o lume…

Să fim sinceri: nu ne interesează prea mult foametea din Africa, taifunurile din Asia, uraganele din America ori luptele pentru plantaţiile de cocaină din America de Sud. Şi asta pentru că nu sunt aici, lângă noi, şi NU NE AFECTEAZĂ.

Aruncăm un „Păcat de ei!” atunci când citim prin ziare că mii şi mii de oameni mor de SIDA, de TBC sau de cancer. Mergem mai departe şi uităm de astfel de cazuri, mult prea ocupaţi cu alte probleme, legate de stomac ori propriile plăceri.

Când, însă, o boală cum e cancerul loveşte atât de dur şi puternic în cineva drag, se schimbă modul în care privim lucrurile şi oamenii. Am vrea să găsim soluţii, să nu-i lăsăm să se chinuie, SĂ NU-I LĂSĂM SĂ MOARĂ. 🙁

Ştiu că nu sîntem savanţi să găsim într-o zi leacul pe care marile minţi ale omenirii îl caută de decenii… Dar măcar putem contribui la aflarea lui. Să ajutăm fiecare cu ce poate, cu bani, cu popularizarea campaniilor anticancer, cu participarea la astfel de acţiuni… Nu sînt foarte convingător, ştiu, dar experienta personală a unei astfel de boli nu o doresc nimănui…

Peste ani şi ani, când oamenii de ştiinţă vor fi găsit un medicament împotriva acestei boli şi când oamenii  vor trăi fără să li se mai strângă inima la auzul numelui acestei boli, vom zâmbi fericiţi de acolo de unde vom fi, mândri oarecum că am contribuit, iluştri necunoscuţi, la acel viitor. 🙂

Ucişi de sistem

Cum e aia să trimiţi acasă bolnavii de cancer pentru că nu mai sînt medicamente? Înseamnă să-i trimiţi direct în groapă!!! S-a întâmplat la spitalul din Ploieşti, unde s-au terminat banii de citostatice şi bolnavii au fost trimişi acasă. Să moară acolo, nu în spital…

Am sentimentul extrem de puternic că trăim într-o ţară plină de cretini, adunaţi de pe te miri unde şi puşi să decidă cine trebuie să trăiască şi cine nu. Nu e de ajuns că bolnavii de cancer trăiesc ştiind că ziua de azi poate fi ultima, că luptă cu inamic care, până la urmă, tot îi va învinge. Acum sînt şi chinuiţi de un sistem idiot, de dobitoci fără inimă – nu mă refer la medici, ci la cei care trebuie să aloce bani pentru medicamente.

NU DORESC NIMĂNUI SĂ AIBĂ PE CINEVA DRAG CARE SUFERĂ DE ACEASTĂ BOALĂ ŞI SĂ-L VADĂ CUM SE STINGE, PUŢIN CÂTE PUŢIN, CU FIECARE ZI CARE TRECE. E DUREROS. DAR E INUMAN SĂ UCIZI SINGURA SPERANŢĂ A CELOR CE AU CANCER ŞI SĂ NU LE MAI DAI MEDICAMENTE.

Şi atunci îţi vine să le doreşti acestor jeguri umane, care îi condamnă pe alţi la moarte, să aibă parte de tot ce e mai rău pe lumea asta! Să-i bagi în născătoarea mamii lor (deşi, bietele femei nu au nici o vină) şi să-i pui să simtă suferinţa celor de care şi-au bătut joc…