Te doare stomacul? Bea un deţ de spirt

Când eram junior, auzeam de la bunici poveşti despre sugative care, în lipsă de alcool veritabil, şi-l fabricau. Ori filtrau spirtul prin pâine, ca să îi îndepărteze colorantul, ori puneau pastă de dinţi în apă, ori foloseau pufoaica (asta din urmă mai rar în zona noastră). 😀

Mă miram pe atunci, mai ales că la Beiuş nu prea duceau oamenii lipsă de pălincă, iar distilerii improvizate existau cu zecile în fiecare sat din zonă. Ascunse, pentru că înainte de ’89 nu era voie. Aşadar, setea de alcool se astâmpăra uşor. Probabil, însă, că existau şi perioade mai… tulburi 😉 când recolta de prune nu reuşea să acopere consumul şi atunci se trecea pe „energii alternative”. 😀

Mi-am amintit de toate astea când am văzut imaginile filmate de colegii mei la o razie a poliţiştilor printre oamenii străzii din Oradea. Beau ăştia spirtul cum beau eu apa când mor de sete. Nu au preferinţe de etichetă, denumiri sau alte figuri. Contează să fie tare şi albastru (dacă era albastră era clar o problemă de virilitate). Dar îl recomandă ca metodă de tratament a durerilor de stomac. Nu prea mult, că sînt şi ei sensibili 😉 De aceea trec iute la apa…chioară.

Corespondent în zonă de război

Am avut întotdeauna un respect deosebit pentru corespondenţii de război. Indiferent că s-au numit Adelin Petrişor, Mile Cărpenişan, Cătălin Radu Tănase, Cristina Liberis sau, mai nou, ciudăţenia aia de Cristian Zărrrrescu (mai mult fără rrrrrr 🙂 ). A merge într-o zonă de conflict, a te expune de bună voie unor pericole care te pot costa chiar viaţa, totul pentru a le arăta oamenilor ce se întâmplă lângă ei – sunt nişte chestiuni care merită cel puţin respect.

Aşa cum unul din filmele mele preferate rămâne „Live from Baghdad”, despre o echipă a proaspăt apărutului CNN care face un „full coverage of 1990 Persian Gulf war”.( 😀 sună atât de bine în engleză încât mi-am permis să nu traduc)

Am pornit de la zonele de război ca să ajung acolo unde arde acum. Tot într-o zonă de conflict: Craiova. Unde băieţii ăia în negru, cu ochelari şi cu burtă de neam prost, başca vocabular construit pe scheletul câtorva cuvinte uzuale, care nu pot să înceapă decât cu p ori m, au luat la ochi jurnaliştii pe care i-au transformat în obiecte de băgat, scos şi trimis în origini. Plus că Loredana Chimoiu a fost la un pas de a fi făcută poster de un BMW condus de un băiat descris mai sus (apropo, ştiu bavarezii la ce sînt folosite bijuteriile pe care le fabrică?).

Când te duci la război, eşti sub protecţia unor militari care încearcă, uneori reuşesc, să te facă să scapi cu viaţă după ce filmezi o acţiune, un schimb de focuri. Îţi dau veste antigloţ şi căşti, să te protejeze. (Mai citesc şi eu istoria presei şi mai ascult ce povestesc alţii mai umblaţi şi mai deştepţi ca mine 😉 )

În schimb, în războiul intimidării dus de interlopi împotriva jurnaliştilor de la Craiova, aceştia din urmă nu au fost protejaţi de nimeni. Scuipaţi, înjuraţi ca la uşa cortului – totul sub privirile jandarmilor şi poliţiştilor care primiseră ordin să nu coboare din maşini. Cică să nu-i întărâte pe domnii în negru. Săracii….

De ce rabdă ziariştii astfel de situaţii? De ce îşi riscă sănătatea şi chiar viaţa pe teren pentru nişte materiale care îşi trăiesc viaţa câteva minute la un jurnal de ştiri? Cui foloseşte munca lor? Poate vă puneţi astfel de întrebări. Încercaţi să vă răspundeţi atunci când nu vă dezlipiţi de ecran pentru a le vedea imaginile, comentariile, relatările. Atunci când îi înjuraţi şi îi trimiteţi în aia a mă-sii văzându-i cum se agită pentru nişte informaţii, pentru ca apoi să vă întrebaţi „La ce oră apare materialul?” Atunci când sînt trimişi să-şi caute altceva de lucru, dar invocaţi de toată lumea – „Să vină presa!!! Unde e televiziunea?!” – atunci când se produce o nedreptate.

Îngeri sau demoni. Poate e prea mult spus. Dar fără presă liberă ne întoarcem înapoi în trecut, când citeam în ziare şi vedeam la tv doar realizările oamenilor muncii. Restul erau ascunse.

Băieţii cu ochelari au încercat să interzică filmarea la înmormântare, invocând, cred, dreptul la viaţă privată. Nu voiau, de fapt, să fie deranjaţi de la întrunire. Puteau să o facă, însă, decent şi să înţeleagă că pe stradă e domeniu public şi că s-au expus singuri unei asemenea mediatizări prin faptele pe care le-au comis şi prin poziţia lor în lumea interlopă.

Cred că le cerem prea mult…

Oradea în direct – învierea

Adevăr grăiesc, fraţi şi surori într’ale radioului, timpul e aproape sau, cum ar zice Frank Black din Millennium, „the time is near”. 😀

Messul a vestit ieri învierea unui „Lazăr” 😉 (resurrection of Lazar, ca să înţeleagă şi conaţionalii) căruia mulţi i-au cântat ultima pomenire în urmă cu mai bine de jumătate de an. Iată cum sună vestea primită marţi de la părintele (emisiunii) Flavius Bunoiu de la Oltenia:

„De la 1 septembrie, pe Naţional FM Oradea 107, Flavius şi Mihai readuc la viaţă în fiecare dimineaţă ORADEA ÎN DIRECT. Între 7 si 10 puteţi lua legătura cu noi pe 0259.436.111 şi daţi chiar acum add la „oradeaindirect@yahoo.com” ca să puteţi comenta în direct sau să cereţi piese în emisiune.”

Fraţi întru FM şi TV, să vă dea Cel de Sus energie la naştere, răbdare în creşterea emisiunii şi rating din două cifre, fără virgulă între ele. Eventual o parte babană din banii de reclamă care intră la „Oradea în direct”. Nu de alta, dar adevăr grăiesc: sufletul nu poate evolua fără un card plin ori un portofel doldora de gologani.

Şi ce a dispărut de pe ecran şi a apărut în difuzoarele radioului să nu-l poată distruge ura, invidia şi prostia. Altora!

Amin.

Care ai făcut, mă, sex noaptea fără să ştii?

Adevărul e că mai am şi eu insomnii, ca orice tip singur care îşi pierde serile şi o parte din nopţi în faţa calculatorului sau a televizorului. Iar când joc un fotbal până la 1 noaptea…atunci să te ţii lipsă de somn… Dimineaţa 100% mă trezesc ameţit şi fac eforturi seriose să mă ridic din pat.

Dar în general nu am probleme mari, mai ales că recuperez în week-end tot somnul nefolosit în timpul săptămânii.

În schimb, jur că nu am făcut niciodată sex în somn fără să-mi dau seama, 😀 nu vorbesc în somn – sau cel puţin nu mi s-a spus că aş face-o -, nu dau din picioare, nu scrâşnesc din dinţi, nu dorm mai mult de 6-7 ore decât, repet, la sfârşit de săptămână.

Cu alte cuvinte nu sufăr de nici una din cele nouă tulburări ciudate ale somnului. 😉 Cele mai ciudate dintre ciudate sînt sexsomnia, sindromul Kleine-Levin ori aritmia circadiană sau „sindromul Non-24”.

Citiţi şi cruciţi-vă! Sînt chestii ştiinţific demonstrate. Brrrrr….

Luni, my love

Începe încă o săptămână. Parcă ieri a început cealaltă. Sau cea dinaintea ei… Sau…

Mda. Încă o zi de luni în care o să fiu întâmpinat cu tradiţionalul „lunea nici iarba nu creşte” sau mai modernul „aşa nu am chef de nimic astăzi”. 😀

Încă o zi în care voi auzi tradiţionalul răspuns „Nimic!”, dat la întrebarea „Ce faci azi?”.

Altădată îmi plăcea ziua asta, profesional vorbind. Aveam subiecte la greu din week-end şi parcă nu era atât de greu să găsim altele cu care să umplem cealaltă jumătate de jurnal. Acum e mai nasol: subiecte nu prea sînt la sfârşit de săptămână, unii refuză să le facă pe motiv că aşa cred ei că e bine sau că „nu are rost să fac un subiect sâmbătă pentru luni”. Înţeleg şi eu: mai bine bei beri la greu în oraş, te dai profi ori, de ce nu, ştiu că nunţile sînt mai profitabile şi „nu mă plătesc ăştia atât de bine ca să renunţ la ele”.

Aşa o fi, doar trăim în România, unde munca e treaba pe care o faci timp de două ore pe zi, între două messuri, trei cafele şi plătitul câtorva facturi şi datul de telefoane prietenilor, iubitelor 😉 sau partenerilor de biznisuri aducătoare de extraprofituri.

Pfuuuu, e luni şi n-are nimeni chef nici să respire, d’apoi să mai şi facă ceva.

Hai, mă, ce naiba, e luni şi abia ne revenim după week-end. Doar nu eşti prost să te implici???

P.S. Fără nici o legătură cu lunea. Am văzut maratonul de la Olimpice. Tot. Două ore şi un sfert. Primul maraton pe care l-am văzut cap-coadă. A meritat. Comentariu superdeştept pe Eurosport, condimentat cu date şi întâmplări din lumea sportului şi din istoria Chinei. La TVR 1 aveau un sunetist idiot, care lăsa ambianţa să-l acopere pe Andi Vilara. Am văzut piaţa Tien-An-Men, Templul Cerului, Pagoda Albă, Teatrul Naţional, Universitatea din Beijing, străzile de-un asfalt perfect, verdeaţa din Beijing (a dracu’ poluare, ce răsărit mişto au chinezii ăştia 😉 ) şi stadionul din afară. Plus un record olimpic: două ore şi puţin peste 7 minute. Interesant. Mai vreau nişte Jocuri Olimpice.

În sfârşit, avem obiectul muncii!

O cheamă T90 Strike şi ăsta e doar prenumele. Ăla de familie e muuuuuult mai cunoscut: Nike. Nu ştim cum să o strigăm, dar în mod sigur ştim cum să-i tragem şuturi.

Nu de alta, dar e noua minge a echipei de fotbal a televiziunii. Forme ideale, suplă, bine…desenată 😉 atrage orice privire. Iat-o.

Ne-a costat 70 de lei, dar a meritat. Am strâns bani toţi din echipă, vreo 10 bucăţi de „magicieni ai balonului”, şi azi am fost cu Vlad să o cumpărăm. La „Lotus”, nu că sîntem ceva fiţoşi, ci pentru că acolo ştiam că este o reprezentanţă Adidas şi una Nike. Am comparat, am analizat şi Vlad 🙂 a decis: frumuseţea de mai sus e de noi. Urmează ca miercurea viitoare să o inaugurăm.

Urmează să continuăm strategia de marketing şi să ne luăm tricouri. Evident, ca orice echipă de valoare 😀 aşteptăm şi sponsor. Cât să ne plătim terenul şi să ne rămână de o bere.

Publicitate: Poza oficială a mingii echipei TTV a fost realizată pe un scaun de la producţie, pe terasa televiziunii, cu telefonul Nokia al lui Emil. 😀 „Lipitor” pentru cunoscuţi.

Până şi Thierry Henry a mângâiat o astfel de minge.

De ce-mi plac Jocurile Olimpice

Pentru că îmi oferă posibilitatea să văd şi alte sporturi decât „Măria Sa, Fotbalul”. Mă bucur când pot să văd un meci de baschet, o întrecere de canotaj, pigmentată cu o legătură la box, o partidă de volei la ora 7 dimineaţa, lupta de la scrimă, splendidele exerciţii şi comicele ratări de la gimnastică, lacrimile şi bucuria de la handbal, înotătorii îmbrăcaţi de NASA cu costume care sparg recorduri după recorduri şi, mai ales, întrecerile de atletism. 🙂 Toate astea nu se pot compara cu cocina care a devenit „fotbalul lu’ Mitică”, difuzat pe sute de milioane de euro şi ajuns subiect de importanţă naţională, cel puţin în optica CNA. 🙁

Pentru că la Jocurile Olimpice văd sportivi adevăraţi, luptători, eroi, oameni care îşi schimbă destinul într-o clipă. 🙂 Nu figuranţi, ignoranţi, stupizi, proşti, ca-n fotbalul românesc, unde toţi au o trăsătură comună: sînt dumnezeiesc de bine plătiţi în comparaţie cu sportivii care evoluează la J.O. 🙁

Pentru că în această perioadă „Gazeta Sporturilor” îşi mai aduce aminte că mai există şi altceva în afara de fotbal şi mai publică, cu zgârcenie, pe prima pagină, fotografii de la Jocuri. 🙂 Acum, timp de câteva zile, ne mândrim cu anonimii pe care timp de patru ani nu-i bagă nimeni în seamă, dar care cuceresc medalii olimpice. Brusc, sîntem mândri că suntem români, după care îi aruncăm iar în ignorare… 🙁

Pentru că istoria sportului va reţine recordurile necunoscutului până acum Usain Bolt (îl ştiţi, nu? tipul ăla din Jamaica, care aleargă cu ochii la tabelă la fel de lejer ca un pensionar care fuge să prindă tramvaiul 🙂 ), dar nu va reţine, asta sînt convins, scandalurile lui Becali cu Sandu sau telenovela transferurilor lui Goian ori Rădoi. 🙁

Pentru că îmi oferă alternativă la programele proaste pe care ni le bagă în faţă toate televiziunile din ţara asta. Credeţi-mă, decât să văd un talk-show plictisitor, un film de categoria Ţ ori ştiri despre tâmpenii, prefer o transmisiune de la Olimpice. E de 1.000 de ori mai interesantă.

Asta când nu mă duc la un baschet sau fotbal cu prietenii ori cu colegii. 😉

La mulţi ani, măi, blogule, dragă!

Un anişor! 😀

Mamă, ce a trecut timpul. Pe 20 august 2007, sătul de plictiseală şi de vorbitul cu televizorul ori pereţii – sport interesant, dar dăunător în cantităţi industriale -, am decis să-mi fac un blog. Am făcut atunci primul pas: am dat drumul unui salut cordial spre miliardele… nu de oameni, nu-s obsedat să fiu cunoscut, ci se miliardele de biţi şi alte asemenea figuri electronice ce compun lumea netului.

Am recunoscut mereu că m-am inspirat de la to’arăşu’ Bunoiu, un oltean deştept de la radio, care îşi concepuse înainte „o odraslă on-line”. 😉

Blogul subsemnatului a crescut într-un an nu ca alţii în 10, doar nu e Prâslea ori Făt-Frumos. A crescut normal, cu perioade mai frumoase, cu altele mai dificile. Deh, ca orice copil…

Ca să-l descriu pe scurt aş zice despre el că:

– adăposteşte 276 de posturi (idei, trăiri, lacrimi, bucurii, dezamăgiri). Ăsta e al 277-lea…

– toate au fost citite de 15.328 de ori

– momentul lui de glorie, adică busiest day, a fost 6 mai 2008, cu 290 de vizualizări. Culmea e că atunci nu scrisesem de câteva zile, pentru că tata…plecase…

– cea mai citită postare a fost „Cum se fac copiii în poveşti”, cu 442 de vizualizări, urmată de „Ziarul de Beiuş”, cu 280, şi „Mă înclin”, cu 150. Mă distrează că mulţi cred că descriu ceva tehnici sexuale în postul cu copii, dar au surpriza să fie despre total altceva 😉

– 560 de comentarii l-au îmbogăţit, unele cuminţi, altele acide, critice…

Ştiu că nu am primit şi nu voi primi niciodată vreun Oscar, Emmy sau Pulitzer şi nici măcar un premiu Puliţă, dar vreau ca de aici, de la înalta tribună a blogului personal, să le mulţumesc celor care, chiar dacă ştiau că acest colţ de net îmi aparţine şi scriu doar ce cred, au ţinut să-mi dea în bască sau să mă laude ori, pur şi simplu, să se exprime ca în propria ogradă (şi bine au făcut, că i-am primit cu braţele deschise): fratelo (mersi, domn’ director), prietenul meu antic şi de demult Soso, Adi Hădean (aflat acum pe plaiuri andaluze), Eugenia, Eda (săru’ mana…), Cipri Madea, Bogdan (pentru el fac un sacrificiu enorm, dar e singura dată când recunosc: da, Bogdane, Steaua e o echipă mare 🙂 ), Delia, Ionuţ, Georgi, Flavius cu zecile lui de adrese de mailuri cu nume de preşedinţi 😀 , Kappa, Lore şi alţii care citesc ce scriu eu, indiferent de reacţiile de după.

Pentru mine, nu pentru ei, voi scrie în continuare pe blog. Că aşa vreau şi am cu ce. 🙂 Dar, voi, dragilor, citiţi-mă, dacă aveţi chef.

Hai, să-mi trăieşti, blogule! Mai avem de trăit împreună bucurii, dezamăgiri, fericire, tristeţe… Că doar viaţa e lungă, nu?

După 24 de ani

Privesc uimit în farfuria pe care ospătăriţa blondă, zâmbitoare şi mereu alergând (am remarcat-o 😉 ) a aşezat-o în faţa mea. Un miros îmbietor îmi gâdilă „în mod plăcut” senzorii olfactivi şi trebuie să înghit: prea mare e pofta. Pe blidul pogan se întinde ademenitor o jumătate de păstrăv, de vreo juma’ de kilogram (alăturarea jumătăţilor se impune), bine făcută pe grătar. Bucătarul aruncase pe margine nişte roşii pitice, cât nasturii de la haina unei păpuşi… Arăta bine, aşa, de decor. 🙂 Iar lângă se lăfăia o cană plină ochi cu…ufffff… mujdeiul ăla de usturoi, al cărui gust e imposibil de descris…

– Pfoa, când te gândeşti că am vrut să comandăm patru bucăţi…

Frate-meu dă din cap aprobator. Iniţial i-am cerut fetei de la han să ne aducă patru păstrăvi. Pentru toţi cei prezenţi. Că bebe al lui fratelo urma să primească de la fiecare câte o bucată. Răsfăţatule 😉 Doar că fata blondă, mereu pe fugă, ne-a făcut atenţi.

– Ştiţi, fiecare păstrăv are 900 de grame – 1 kilogram.

La loc comanda.

– Ok, atunci rămân doi păstrăvi, pe care vă rugăm să-i tăiaţi în jumătate şi să-i puneţi pe patru farfurii.

Şi au venit. Degeaba au protestat ficatul, fierea şi stomacul. Le-am dat de lucru, frate, nu glumă. Dar a meritat. Am aşteptat o oră să vină comanda, dar şi asta a meritat. Ne-am pus cu toţii stomacul la punct, cu o mâncare ce merită adulaţia tuturor gurmanzilor. 😉

Duminică am oprit special la Hanul din Dezna, la câţiva kilometri depărtare de Moneasa, spre Sebiş. Amintirile copilăriei s-au revărsat în şuvoi când l-am revăzut. Au trecut 24 de ani de când, într-o duminică plină de soare din 1984, copil de 8 ani, am ajuns cu părinţii şi cu nişte prieteni de-ai lor, la acelaşi han din Dezna.

Am mâncat atunci cel mai bun păstrăv din lume. Şi cel mai bun a rămas până duminica asta, când un confrate de-ai lui i-a luat loc printre amintirile mele. Iar de mujdei… Incomparabil, genial, fără el moartea păstrăvului nu avea nici un sens. 😀

Şi acum, când scriu, simt gustul mâncării de la hanul din Dezna. Valabilă haleală, vorba unui amic. Acum mă refac după ea, că prea multe nu am mai fost în stare să mănânc de atunci. Dar jur că aş merge chiar acum, la 1 noaptea, să mai bag la ghiozdan încă o bucată de păstrăv cu mujdei ca la Dezna.

P.S. Fratelo, mersi pentru excursia de duminică. Apropo, când o repetăm? 😀

Un OM are nevoie de ajutor

Priviţi ce scrie cu litere mari, roşii şi negre, în partea de sus a acestei pagini. E un îndemn. Nu e scris de o candidată la Miss Univers, preocupată să-şi facă imagine şi să înduioşeze penibil inimile celor din juriu. E îndemnul unui om căruia cancerul i-a luat unul dintre cei mai dragi oameni din lume.

Boala asta nu s-a oprit o dată cu moartea tatei. E absurd să cred altceva, deşi e absurd să nu-mi doresc ca totul să se fi încheiat în acea zi de mai. Cancerul continuă să facă victime, fără să aleagă. Printre cei loviţi crunt se află şi un tânăr de 30 de ani. MARIUS HERA. Iertaţi-mă, nu-l cunosc. Despre el mi-a povestit, cu ochii în lacrimi, colega mea Loredana Roxin. E un foarte bun prieten de-al ei. Care se stinge încet, măcinat de leucemie.

DAR CARE POATE FI SALVAT! Are nevoie de 200.000 de euro pentru o operaţie. Bani mulţi pentru majoritatea, dar o sumă accesibilă pentru cei bogaţi…şi cu suflet. De aceea îi rog pe toţi cei care citesc umilul meu blog să dea mai departe povestea lui Marius. E accesibilă la adresa http://mariushera.blogspot.com/

Apropo, 200.000 de euro reprezintă 0,1% din averea unui bogătaş român… Cu aceşti bani, cancerul care îl macină pe MARIUS HERA poate fi învins. Şi ce răsplată mai bună ar fi decât să vezi zâmbetul unui bărbat născut a doua oară şi lacrimile de bucurie ale familiei care îşi are din nou alături fiul, prietenul, OMUL…