Musca pe căciulă sau o chestie de imagine?

Ana Birchall nu mai e pe lista PSD la alegerile parlamentare. Explicaţii? Nu există. Geoană ne trimite la Birchall, aceasta neagă că s-ar fi retras. Şi totuşi… S-o fi simţind cu musca pe căciulă sau şefii partidului au luat decizia pentru a evita… ce să evite? Implicarea partidului în vreun scandal? Care scandal? Evitarea alăturării numelui partidului în aşa-zisul „spectacol” al casetei erotico-dubioase?

O fi ştiind şefii PSD ceva ce nu ştim noi? Probabil. Dar nu există nici o probă că Birchall e protagonista înregistrării difuzate pe net. Şi atunci?

Să-mi explice şi mie cineva motivaţia înlăturării ei. Chestiune de imagine? Dai afară un om fără probe? Prezumţia de nevinovăţie? O vorbă de alţii inventată, ce nu merge în politică. 🙁

Dezicându-se de Ana Birchal, şefimea social-democrată dă apă la moară celor care o creditează pe politiciană cu aptitudini de actriţă XXX.

Chiar că pleacă dinozaurii…

Ar trebui să ne obişnuim cu gândul că şi oamenii mari mor odată şi odată. Până la urmă şi ei sînt oameni. Dar parcă mor prea mulţi. Încet, încet, pleacă dinozaurii, vorba lui Sergiu Nicolaescu. 🙁

Acum s-a dus şi Paul Newman. Actorul cu ochi incredibil de… gri spre alb. Da, da! Aşa îi vedeam la televizorul alb-negru pe care l-am avut acum vreo 20 de ani. L-am îndrăgit mult şi i-am văzut puţinele filme pe care le difuza televiziunea de stat în vremea copilăriei mele. Western-urile erau, clar, preferatele mele.

Şi poate că-l mai plăceam pentru ceva: tata avea ceva din privirea lui, semăna cu el. Nu ştiu, poate că mi s-a părut. Dar atunci eram convins de asta. Şi mai are ceva în comun cu tata. Din păcate… Cancerul. O boală care nu alege în funcţie de statutul social. Nu are nici mamă, nici tată. Ucide, pe rând, tot ce îi apare în faţă.

Saitul a murit! Trăiasca saitul!!!! Ăla nou…

Gata cu ştirile TTV online! De duminică saitul televiziunii nu mai există. După aproape 10 luni de existenţă îşi dă obştescul sfârşit cu acceptul părinţilor „spirituali”. 🙁

😀 Aşa ar începe o ştire în stilul Pro despre ce se va întâmpla cu tvtransilvania.ro. Şi apoi ar veni completarea: „dar nu va părăsi definitiv această lume, ci se va întoarce, complet schimbat.” Nu ca Lazăr, 😉 că doar sîntem în mileniul 3, nu în timpurile biblice. De duminică, saitul va dispărea câteva zile până când îşi va face apariţia noul punct ro al TTV.

La aceeaşi adresă, muuuuuuuult schimbat – în bine, sper eu -, grafică nouă, posibilitate de comentarii, forum, upload video, linkuri către emisiunile postului şi, evident, ştirile în format video şi script. Viitorul televiziunii e online, asta nu am zis-o eu, ci alţii mai deştepţi şi mai pricepuţi ca mine. De aceea, trebuie să evoluăm şi noi, că altfel rămânem în epoca de piatră a presei.

Amicul Gaz promite că totul va fi ok, eu am văzut proiectul, mi-a plăcut, urmează să vedem reacţiile internaţilor. Ne rugăm să fie aşa cum ne aşteptăm, ca să putem bea liniştiţi şi satisfăcuţi o bere după ce-l lansăm.

Până atunci, urmează o campanie de promovare a lui, în zilele care urmează, pe TTV. Uraţi-mi baftă! 😀

Daţi-mi şi mie o primă de stelist!

16 ani de şcoală, licenţă luată cu brio, 10 ani de presă, muncă de dimineaţă până seara. Toate astea nici nu put pe lângă „valoarea” fotbaliştilor de astăzi. Nu de aiurea, ci din ţara în care se joacă, cică, meciurile din Liga lu’ Mitică. Alea care încep cu acuzaţii prin ziare şi se termină la „Recursul etapei” sau la vreo comisie de la federaţie. Nicidecum pe teren.

Booooon. De ce zic că toate şcolile şi toată experienţa nu pot rivaliza cu un dribling, cu un şut la vinclu, cu un cantonament cu fetiţe sau nişte poker pe bani? Păi, iată un exemplu: pentru o victorie în meciul cu CFR, steliştii au o primă de 8.000 (OPT MII) de euro, în timp ce clujenii au promisă o sumă aproape dublă, 15.000.

Spre comparaţie, salariul meu PE AN, adicătelea cumulat pe 12 luni, nu ajunge nici măcar la valoarea primei steliştilor. 🙁 E adevărat că nu pot eu să mă ridic la nivelul lor. Doar ei sînt fotbalişti, iar eu unul care are licenţă în drept şi 10 ani de muncă în presă. Şi mai dau şi pe lângă poartă sau şutez în „Lipi” când facem un fotbal, seara târziu. Prea puţin, nu?

Trăim într-o ţară dezechilibrată, în care guriştii şi proştii au bani şi-şi permit să dea lecţii de morală. Iar ceilalţi stăm şi-i ascultăm.

În fotbal, nimic nu e pe gratis. Fiecare pasă greşită se penalizează, fiecare reuşită se premiază. De pro bono 😉 n-a auzit nimeni. Chestiile alea gratuite, pe care le mai fac eu şi ca mine mulţi, tare mulţi alţii. Nu-mi (nu ne) plâng de milă, doar constat. Aşa cum am făcut grafica la meciurile lui FC Bihor, transmise anul trecut. Atunci când TTV dădea meciurile, nu doar promitea şi apoi, brusc, se răzgândea.

Nicio dimineaţă, fără paharu’ plin pe masă!

– După ce termin aici, m-aş duce să beau o bere! E aproape 9 seara. Apropo, senor, când stăm şi noi, liniştiţi, la nişte beroase?

– Când om avea timp… Că văd că nici tu nu prea ieşi.

– Mai stau cu băieţii de la baschet, mai bem o berulă… Mai nou am dat-o pe Becks cu lămâie… Nenea, parcă e suc. 😉

– Pfuuu, apropo de bere… „Negrii” mei nu încep ziua fără flaconu’ de 2 litri de bere, plus o Unirea ori un Milcov. „Capac”, mă! Clar, altfel nu funcţionează!Îs ca motoru’ fără benzină şi cred că li se face rău dacă nu „alimentează” dintr-o sticloanţă!

– 😀

– Iar în ziua de salariu se îmbată… mangă, frate, ca porcii… a doua zi nu vine niciunul la lucru! 😀

– 😀 Panarame… Mă, da’ nu te-ai urât cu ei? N-ai vrea să revii la noi?

– Nuuuuuuuuu…. Că au început să mă iubească! 😉

– Din interes, mă, că doar ai ajuns să-i înţelegi… Cine ar mai face-o?

Discuţia purtată cu fostul meu coleg Bogdan, ajuns din reporter, şef de echipă la o firmă de amenajări exterioare, îmi provoacă hohote de râs. Omul are un talent nemaipomenit de a povesti întâmplări absolut normale, pe care le transformă în adevărate show-uri verbale şi de gestică.

Subiectul de azi: „negrii” – muncitorii din echipa lui -, oameni cu care s-a obişnuit greu, dar pe care a reuşit să-i domesticească. Însă nu i-a dezvăţat de alcool. Nici n-are cum. Bagă ăia tărie la maţ ca într-o distilerie. Ca multă populaţie din ţara asta. Nu degeaba sînt pline barurile şi cârciumile încă de la primele ore ale dimineţii. Principiul e simplu: „O zi bună începe după ce bei primu’ deţ!”

Problema e că toată lumea s-a obişnuit cu situaţia. Şi oamenii aleg una dintre cele două variante: ori acceptă sugativele, ori o dau la rândul lor în boala suptului matinal. Din paharul cu alcool. 😉

O mai fi altă variantă? 😉

Acu’ să nu se înţeleagă că-s vreo mironosiţă dătătoare de sfaturi. Şi eu mai trag câte-o bere. Dar programul de lucru s-a terminat demult când reuşesc să mai adăstez prin vreun bar. Şi chiar îmi reproşez că o fac foarte rar.

Sânge, morţi, accidente – pe cine mai impresionează?

Zeci de morţi, sute de maşini bune de aruncat la fier vechi, sute de oameni cu trupuri sfârtecate. Toate în 2008, pe drumurile din Bihor! Dacă înmulţim aceste numere cu 40, obţinem o imagine a catastrofelor produse în întreaga ţară, pe şosele.

Sună dramatic, dar pe cine mai impresionează? Ne-am obişnuit atât de mult să vedem ştiri despre accidente – materiale montate cu efecte, blururi, muzică şi cu ambianţe subtitrate – încât am ajuns să le tratăm ca pe ceva obişnuit, parte din viaţa de zi cu zi. Poate ne-ar şoca mai mult lipsa accidentelor decât producerea lor!

Nici campaniile de prevenire nu prea au efect. Făcute parcă doar pentru a fi făcute, clipurile de campanie sînt aruncate în calupurile de publicitate/promo şi… atât. Sînt create ca filmele din anii ’40 – ’50, când personajele împuşcate cădeau eroic fără a avea o pată de sânge sau vreo urmă de glonţ. 😉 Nici o legătură cu realitatea.

În schimb, occidentalii sînt cumplit de cruzi când vine vorba să arate ce se poate întâmpla în urma unui accident rutier. Imaginile dure se impun în acest caz şi nu au nici o legătură cu protecţia telespectatorilor faţă de prezentarea unor astfel de incidente sângeroase.

Orice psiholog poate confirma faptul că astfel de imagini impresionează, şochează, au un efect mai puternic decât cele „corecte” utilizate în România. Iată patru exemple (via „Zodiac” – Bogdan).

Iubesc arta şi o fur! Nu?

Îmi zice un coleg o întâmplare care, dacă e pe bune, demonstrează încă o dată, dacă mai trebuia, ce fel de specimene s-au aciuat pe aici.

Săptămâna trecută, bunul meu amic – cu care nu m-am întâlnit cam demultişor, mea culpa – Harris Wallmen, împreună cu Marc-Robert Ferenczi, au expus pe Corso 12 fotografii. Format mare, idee mişto, lucrările au fost aşezate în plină stradă, suspendate pe nişte panouri. În fiecare dintre ele, câte un român şi un maghiar, în diferite ipostaze. (Szia, Rolland! Ceau, Moşu!) Chiar mă gândeam să trec să le văd.

Doar că pe parcursul week-endului 8 dintre ele s-au evaporat. 🙁 Mai pe româneşte, se pare că le-a şutit cineva. Nu vreau să fiu răutăcios şi gândesc că, probabil, vreun amator de artă contemporană 😉 le-a luat să le aibă acasă, pe perete. Neputând aduna bani pentru un Picasso ori Rembrandt, omul a ales varianta mai simplă: şi-a tras un Wallmen sau un Ferenczi, care, peste ani, sînt sigur că vor avea o valoare de câteva zeci de ori mai mare. În euro.

Lăsând gluma pentru alte posturi, zic că e PENIBIL ce s-a întâmplat. Chiar nu s-au gândit organizatorii „Toamnei orădene” la paza acestor fotografii? Fiind nişte lucrări lăsate în aer liber, reprezintă o tentaţie. Şi cum în România se fură orice, de la găini până la bănci întregi (alea ale căror nume sînt formate din înşiruiri de consoane), cineva trebuia să ia nişte măsuri.

Unde erau vajnicii apărători ai liniştii şi ordinii publice? Probabil, combăteau, prin mijloace specifice, plictiseala nocturnă!

Ar fi culmea acum ca hoţii să sune să ceară o răscumpărare! 😀 Dacă mi-ar intra DDA-urile la timp, zău de nu aş plăti o parte din ea. Asta se cheamă investiţie în artă, nu? 😉

P.S. Mă duc azi să le văd pe cele 4 care au mai rămas, până nu le şuteşte cineva.

Când moartea nu te bagă în seamă

Româneşte spus, când e vorba s-o mierleşti, te ia dracu’ şi dacă te plimbi liniştit pe stradă. Îţi cade o cărămidă în cap sau te îneci cu ceva la restaurant şi gata, îţi cântă taica popa prohodul. 🙁

În schimb, sînt alţii ca pisicile. Au nouă vieţi în ei şi scapă cu viaţă din situaţii nasoale. 🙂

Exemplu cel mai recent este cel al unei femei implicată sâmbătă în două accidente, unul după altul. În primul, produs dimineaţa, maşina ei s-a ciocnit (sau a fost lovită) de alte două, undeva pe drumul dintre Oradea şi Aleşd. A scăpat şi a refuzat să meargă la spital. N-a apucat prea mult să se bucure că a scăpat cu viaţă… Ori poate că bucuria de a trăi i s-a amplificat spre seară, când pompierii au scos-o la timp după ce maşina i-a luat foc. 🙁 Totul, la mică distanţă de locul primului incident. Mai mult, l-a recunoscut pe unul dintre membrii echipelor de urgenţă care a venit din nou… să o salveze.

– Nu dumneavoastră aţi fost şi dimineaţă?! La accidentul cu trei maşini?

– Ba da, tot eu… Acum sînteţi rănită?

– E ok…

Acum, fiecare crede ce vrea. Că e noroc să supravieţuieşti, că e ghinion să fii implicat de două accidente, în aceeaşi zi… Eu zic că acolo sus, Cineva o iubeşte. Mult de tot!

Sau madam cu coasa era la bar şi sorbea pofticioasă dintr-o bere. 😉

Blocada minţilor înguste

Că doar numai nişte gândiri limitate puteau decide ca o stradă, în speţă Ady Endre, să fie închisă la jumătate. Aha, la jumătate!

Adică fraierul de şofer să nu fie anunţat încă de la capătul străzii de către vreun indicator ori agent s-o ia pe alte rute pentru că accesul e interzis spre centru, unde se amplasează corturi pentru „Toamna orădeană”. Dă-l în mă-sa! Să meargă până la jumătatea străzii, că acolo oricum sînt nişte garduri din fier care îl obligă să se bage pe nişte străduţe înguste şi să facă figuri cu maşina pentru a înainta măcar 10 metri pe minut. Azi dimineaţă am făcut aproape o jumătate de oră de acasă până la redacţie. Adică vreo 3-4 kilometri, cu devierea naibii cu tot. Noroc că am pornit mai devreme, nu pentru că aş fi ştiut de închiderea unor străzi – n-am ştiut -, ci pentru că aşa s-a nimerit.

Asta în timp ce poliţiştii stăteau lejer lângă sau în maşini, că doar nu s-or expune ei frigului şi înjurăturilor. 🙁 Genialii care au decis devierea circulaţiei puteau să o facă după ce trecea vârful de trafic de dimineaţă. Oricum, până pe la 10 nimeni nu şi-a instalat vreun cort în zona centrală. Şi scăpau de blestemele şoferilor.

Aşa şi-au bătut joc de nervii oamenilor, au dat peste cap un trafic ajuns deja la limita suportabilului şi au demonstrat că puţin le pasă.

O bucată din nebunia din traficul orădean de vineri au surprins şi ştirile TTV.