Femeile din viaţa mea… de producător

Am promis că revin cu nişte informaţii şi imagini despre femeile din viaţa mea de producător. Pentru perverşii care se gândesc că voi da date „tabloide” şi intime, gen Moni şi Iri sau Răduleasca şi Dani, le spun doar atât: „Ţeapă!!!!!!!!!!!”

Nu e nimic jenant, intim, penibil ori libidinos. Pur şi simplu postez aici nişte imagini despre prezentatoarele jurnalelor de ştiri cărora le-am fost producător în cei aproape 5 ani de Transilvania TV. Au fost clipe frumoase, chiar dacă în unele situaţii eram la un pas să explodăm de nervi. Toate fac parte din trecutul meu, sunt acolo şi mă fac să merg mai departe.

În curând va începe o nouă etapă… Să vedem dacă va fi tot atât de bună pe cât mi-o doresc.

Să începem. Mirona Olteanu. Prima prezentoare a ştirilor Televiziunii Transilvania, cea care mi-a fost cea mai dragă şi care mi-a fost alături şi în viaţa de dincolo de televiziune. Nu mult timp, e adevărat, dar asta e o altă mâncare de peşte…a trecut, gata. Pentru răutăcioşi, deşi nu mă interesează să le dau explicaţii, le spun că am rămas prieteni. Din punct de vedere profesional, Mira a fost şi este cea mai bună prezentatoare de ştiri pe care o cunosc. O spun ca producător, fără să fiu influenţat de sentimentele de altădată.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=W7zjsJHOyhs [/tube]

Mai departe. Loredana Lascu. „Roboţel” – aşa îi ziceam 🙂 Era prezentatoarea care dădea cele mai puţine bâlbe. De fapt… Nici nu-mi amintesc vreo bâlbă de-ale ei. La materialul făcut la un an de Transilvania TV, colegii mei nu au reuşit să găsească prin arhive nici un rateu de-al Loredanei. E fata pentru care mă ridicam din pat, de lângă nevastă, pe la ora 3, 😀 pe bune, o luam de acasă cu maşina şi plecam spre redacţie să pregătim jurnalul dimineţii, care începea la ora 7. Îşi învăţa întotdeauna textele şi nu aveam nici cea mai mică problemă că va da rateuri în timp ce Mihai şi Flavius ziceau bancuri în platou, la „Oradea în direct”. Acum lucrează la o stradă distanţă de televiziune, la o revistă.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=ip3J0KbBhOw [/tube]

A treia… Oana Mudura. Pe ea am prins-o şi la emisiunea de dimineaţă, când prezenta horoscopul, dar eu nu aveam tangenţă, pe atunci, cu „Oradea în direct”, decât că la o anumită oră, o schimbam pe producătoarea emisiunii, pentru că intrau ştirile. Oana a venit apoi la ştiri… o perioadă la cele de dimineaţă. A rămas pe ştiri şi la N24 şi acum e noul şef de la TVS.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=tTc4cR7BsFI [/tube]

A mai fost Aurora Hoduţ. Dumnezeu să o ierte… Şi ea a prezentat ştiri, dar i-am fost producător o dată sau de două ori… A plecat mult prea repede dintre noi.

Nu o uit pe Loredana Sotir. Ea nu a prezentat ştirile, dar i-am fost producător la „Oradea în direct”, unde era coprezentatoare, alături de Mihai Dacin. Fată faină, binşeancă de-a mea, 🙂 studentă la drept – ăsta e bonus -, deşteaptă şi acum fericită alături de iubirea vieţii ei.

Şi acu, bonus pentru cititoarele mele… sper că sînt câteva, totuşi. Deşi, indubitabil 😉 , îmi plac fetele şi lucrez mai bine cu ele, nu pot să nu-i menţionez şi pe cei doi prezentatori de ştiri cu care am lucrat în aceşti ani: Laurenţiu Muşet şi Flavius Bunoiu.

Laurenţiu Muşet a fost… Laurenţiu Muşet. Venit dintr-un reporter, tip arătos – ziceau fetele (de acord cu ele, dar mie, repet, îmi plac femeile 😀 ) – a intrat la ştirile dimineţii ca să-mi facă mie peri albi. Glumesc. Dar nici nu spun mai multe. Mi-amintesc doar că trebuia să-i tai casca, pentru că dacă auzea unele glume din regie, începea să râdă pe direct.

Flavius Bunoiu. Oltean, deştept, m-a enervat la început pentru că deşi avea voce şi prezenţă, nu avea chef să prezinte ştirile. Am priceput apoi că a ajuns în acea ipostază în ciuda voinţei lui. Am început apoi să-l respect (pe bune, nu spun un lucru mare, chiar e un tip cu brain) şi să îl consider un om de treabă. M-am bucurat că, după ce a slăbit din dragoste, s-a căsătorit cu cea pe care o iubea. 😀 Bine, oltene!

P.S. La un moment dat, directorul de atunci al televiziunii, Liviu Pojoni, a încercat să îl pună şi pe subsemnatul să prezinte ştiri. Nu ştiu dacă era bine, dacă era rău… Cert e că îmi pare rău că nu am încercat. Altcineva s-a opus. Asta e viaţa!

P.S.2 De la fiecare din cele/cei cu care am lucrat am avut de învăţat şi chiar am învăţat multe. Enorm. De aceea nu pot decât să le mulţumesc… Ştiu că e puţin, dar şampania o lăsam pe altădată.

UPDATE: DOAMNE, MARE GREŞEALĂ AM FĂCUT!!!!!!!! O RECUNOSC ŞI-MI FAC MEA CULPA ÎNTOTDEAUNA!!!!!!!!! CUM SĂ-L UIT EU PE VLAD????????? Vlad Sturz, colegu’ de la sport, cel care dialoga 2-3-4 minute cu Lore la ştirile de dimineaţă, ca să iasă jurnalul la lungime…
Pfoaiiiii, ce senilitate bruscă şi de neiertat m-a lovit!!!!!!

Viaţa la TV sau un pic din istoria unei televiziuni

Cine a tras în decembrie ’89? Cine sînt teroriştii? Unde sînt banii din Fondul Libertatea? De ce trebuie să asomăm porcii? Când îmi schimb şi eu maşina? 😀

Întrebări care ne/mă macină şi la care nu prea reuşim să găsim răspunsuri. Glumesc. Doar că sîntem la sfârşit de an şi se bănuieşte că e perioada în care fiecare mai dă iama prin trecut şi îşi aminteşte… lucruri.

Cei ce lucrează în televiziune gândesc, poate mai mult decât alţii, în imagini, prea puţin în cuvinte. Şi spun asta nu pentru că aş fi căzut în butoiul cu melancolie. Ba, din contră. Mă simt, în ansamblu, normal, ceea ce vă doresc şi vouă. 😉 Pur şi simplu, fără nicio idee anume, în dimineaţa asta am dat o raită prin arhiva televiziunii şi am găsit materiale de care uitasem. Adică, nu neapărat că le uitasem, dar neuronii mei sînt preaocupaţi acum – nu cu „gura ta”  -, ci cu probleme mult mai actuale.

Am regăsit, însă, cu plăcere, imagini din perioada când reprezentam – aşa cum îi ziceam colegului Tavi Haragoş – „cel mai mare, important şi puternic experiment media din Oradea”. Nu râdeţi, chiar aşa am fost. Mda, la timpul trecut, asta e drept.

Ca să nu cadă uitarea peste acea perioadă, deşi pentru unii nu mai reprezintă nimic, m-a lovit pe mine inspiraţia, că tot am rămas printre „ultimii mohicani” prin TTV,  şi am încredinţat netului câteva materiale. Oldies, but… true. 😉

Primul material a fost realizat în 2005, la aniversarea unui an de la înfiinţarea Televiziunii Transilvania şi se referă la cei din prima echipă de ştiri a postului. Nu era o ridicare în slăvi, ci o constatare sinceră a unor întâmplări din viaţa noastră.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=-8gYyAK4UZw [/tube]

Al doilea se referă la colegii care au venit mai târziu, adică din 2004 până în 2005. Atenţie la ceva: la sincronul cu Liviu Raţiu, se întâmplă ceva interesant în spatele lui, în dreapta. Dau o pastilă împotriva ameţelii celor care observă din prima despre ce e vorba. 😀

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=jGYfVKiYQJE&feature=related [/tube]

And now, the conclusion. 😀 Adică restul colegilor de până atunci.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=iWdkNT90OAE&feature=related [/tube]

În curând, alte materiale despre ce însemnau ştirile de dimineaţa pe care le-am produs un an şi – ATENŢIE, DEZVĂLUIRI ŞOCANTE!!!!! 😀 –  femeile din viaţa mea… de producător.

Banc „crizat”

Nu mă pot abţine. L-am găsit pe Hotnews şi e musai să-l spun şi altora. E tare, că doar e banc de criză. 😀 Apropo, pregătiţi banii! Ce salarii, ce premii?! 😉

Doi manageri vorbesc. Unul îl întreabă pe celălalt:
– Auzi, tu îţi plăteşti angajaţii?
Al doilea spune:
– Nu. Tu îi plăteşti?
– Nu, nici eu.
– Şi vin la muncă şi ai tăi, nu?
– Da, vin şi ai mei.
– Ştii ceva? În cazul ăsta ar trebui să le cerem o taxa de intrare în firmă.

„O să fie bine… Atât de bine!”

Lumea se schimbă. Vorba povestitoarei din „Stăpânul inelelor”: „O simt în apă… o simt în pământ… o miros în aer…” 🙂

Lumea se schimbă şi noi ne schimbăm împreună cu ea. Învăţăm să iubim, să trăim, să pricepem, să fim mai puternici, să ne ridicăm şi să mergem mai departe, neuitând sentimentele dragi, faţă de oamenii care ne-au arătat că viaţa e minunată. Privim cu optimism înainte, ştiind că TOTUL VA FI BINE. Atât de bine, încât – câteodată – parcă se merită să suferi pentru aşa ceva.

Nu ştiu de ce sînt atât de optimist, că motive nu prea ar fi. Poate pentru că simt în mine un îndemn ciudat, neobişnuit – „O să vezi ce bine va fi…” Poate pentru că simt că în seara de Ajun, în liniştea „domeniului” meu orădean de 25 de metri patrati, Moş Crăciun îmi va aduce un dar atât de frumos încât… habar n-am ce voi face. Poate pentru că mă înfior de fiecare dată când prin suflet îmi trec imagini fericite despre care un resort din mine mă avertizează că e timpul să devină realitate.

Poate că îmi doresc prea mult… Şi asta e adevărat. Dar când un om devine PUTERNIC, ştie EXACT ce vrea, CUM şi DE CE, dorinţa vine să-i completeze logic şi normal viaţa.

Hai, că vin sărbătorile… Nimeni nu trebuie să fie singur! Staţi alături de cei ce vă iubesc, de cei dragi! Lăsaţi-vă sufletele să vorbească… Raţiunea mai are timp să aştepte.

Vine vremea minunilor! Şi să vă zic un secret: am început să cred în minuni. Şi sînt sigur că o să am parte de una de Crăciun. Toată lumea dragă mie o să primească o mică minune de la Moş Crăciun. Nu mă întrebaţi de unde ştiu. Pur şi simplu… ştiu.

Sînt optimist, nu v-am mai zis?! 😉

P.S. Apropo, după Crăciun, când sper să am timp să mai intru pe blog, o să-i rog pe cei care trec pe aici să-mi spună cum au trăit minunea lor… O să v-o povestesc şi eu pe a mea. Că aşa-i corect. 😀

P.S.2 Ca bonus, ceva fain, din tinereţile subsemnatului… Uuuuu, Roxette….


Am regăsit o… nălucă

Am recitit după mult timp mai multe posturi de pe propriul blog. O să decantez mai târziu ce am simţit la fiecare. „Povestea de viaţă” – care mi-e tare… dragă – e prea aproape ca să mai pot spune ceva. În schimb, am regăsit „Năluca”. Nu ştiu de ce am recitit-o. E tristă. Dar are în ea şi o parte fericită. Eu o ştiu şi poate că o identifică şi alţii. Când am scris-o, pe 2 septembrie, nu mai credeam că viaţa poate fi şi frumoasă. Am repus-o aici, ca să o pot citi din nou…


„Simţi că s-a făcut frig? Simţi că s-au dus zilele de vară?”

Bătrânul trase puternic aer în piept. O mireasmă de frunze şi iarbă tăiată proaspăt îl învălui şi un zâmbet i se iţi în colţul gurii. Era parcul lui. Era banca de pe care privea jocul copiilor, căderea frunzelor, pasul lin al îndrăgostiţilor pe alei…

Nici nu mai ţinea minte câte toamne l-au prins pe acea bancă. Îi devenise un fel de tovarăşă, martoră tăcută a gândurilor pe care nu a apucat sau nu a încercat niciodată să le cuprindă în vorbe. Parcă se ştiau de-o viaţă. Ea îl aştepta răbdătoare în fiecare zi din fiecare toamnă, iar el… Ei bine, el nu a întârziat niciodată. De ce ar fi făcut-o? Casa era prea goală ca să-l mai încapă, iar amintirile îl sfredeleau dureros din fotografiile aşezate pe mobila din dormitor şi din bibliotecă.

Simţea îmbrăţişarea soarelui şi închise încet ochii. Glasurile copiilor se auzeau parcă mai clare, iar vântul purta din când în când o perdea de stropi către el. Palma îi fu cuprinsă de o mână caldă, a cărei atingere nu putea să o uite. Inima lui tresări şi bătrânul îşi ţinu pentru o clipă respiraţia. Lângă el, pe bancă, EA îi zâmbea. Ochii ei, Doamne, acei ochi pe care i-a iubit din prima clipă, îl priveau cu atâta drag…

Şi era atât de tânără… Zecile de ani nu păreau că au lăsat vreo urmă pe chipul ei. Era aceeaşi ca în ziua în care el s-a făcut de râs pentru că nu ştia cum să-i spună că nu poate fără ea. Când, în loc să-i spună „Vreau să fii a mea pentru totdeauna!”, îngăimase un abia auzit „Te iubesc…” EA a început să râdă, i-a cuprins faţa în mâini şi l-a sărutat.

Niciodată nu a ştiut să-şi exprime trările, dar EA l-a înţeles mereu. Ştia că era iubită şi iubea la rândul ei, cu patos, cum el nu credea că îl va iubi cineva vreodată. Şi nu se ferea să o arate, pentru că aşa era EA. În ultima lor clipă, i-a strâns mâna cu o forţă de care nu o credea capabilă, s-a apropiat de urechea lui şi i-a şoptit:

„Şi eu te-am iubit… atât de mult…”

Cuvintele îi scăpară fără să-şi dea seama şi o lacrimă începu să-i brăzdeze obrazul. Şi-o şterse repede şi privi spre locul gol de lângă el.

„Ai îmbătrânit… Şi e toamnă….”

Sprijinindu-se de baston, bătrânul se ridică şi porni agale spre casă. Nu avea de ce să se grăbească.

Familia bunicilor

Ori de câte ori aud de violenţă în familie, divorţuri, scandaluri domestice (asta de parcă o păruială ca-n familie poate avea ceva „domestic” în ea) ori partaj, gândul mă poartă înapoi în timp, la familia bunicilor. Oameni simpli, pentru care viaţa însemna o luptă dusă în doi pentru copii şi pentru casă.

Trezitul înainte de răsăritul soarelui era regulă, cam ca acum trezirea pentru plecarea la schimbul 1 😉 . Cafeaua de dimineaţă nu se inventase încă în satul de lângă Beiuş, dar bun mai era laptele luat cu cana din găleata în care fusese muls cu o seară înainte.

Pe bunic îl vedeam rar pe acasă până la amiază. Avea treburile lui. În schimb, bunica – maica, aşa îi ziceam toţi – avea în grijă întreaga casă şi pe noi, copiii. Pe lângă asta, pământul se cerea lucrat şi pe atunci totul se făcea cu sapa şi furca. Muncă grea, de care nu i-am auzit niciodată plângându-se.

– Muiere, ce-om mânca azi?

Era întrebarea pe care bunicul o punea aproape invariabil când venea acasă, la prânz. Şi pe masă apăreau slănina – clisa -, roşiile, ardeii, pita coaptă pe vatră şi caşul.

Nu era totul atât de idilic pe cât aş vrea eu să-mi amintesc. Au trecut şi bunicii mei prin vremuri grele, cu lipsuri. Dar niciodată nu i-am auzit făcând scandal. Discuţii erau, dar erau tranşate ori de unul, ori de celălalt: „No, aşe om face!”

Or fi fost şi atunci bătăi în familii  şi scandaluri, nu zic. Dar eu vorbesc de familia bunicilor, acolo unde consilierea psihologică, divorţul, partajul, violenţa erau, vorba aia, „cuvinte de alţii inventate şi tot de alţii înţelese.”

Parcă erau alte vremuri, nu? Să mai zic cuiva cât de importantă e familia?

Desaga lui Miculaş

Aşa-l ştiam când eram mic, aşa mi-a rămas întipărit în minte: Miculaş. Într-o vreme când de Crăciun veneau Moş Gerilă – la grădiniţă şi la şcoală -, dar şi Moş Crăciun – acasă -, noi ştiam că înainte de el apare Moş Miculaş.

Mai sărac decât moşul principal 😉 , dar aşteptat cu înfrigurare. Mai ales că iarna era iarnă, nu ca acu’, şi Moş Miculaş venea pe zăpadă, cu sania. Îi lăsam ghetele în geam, că pe atunci nu purtam 44 la picior şi erau ferestre duble, între care încăpeau încălţările, nu termopan ca acum. Dimineaţa săream la geam, unde găseam cadourile lăsate de „Moş”. Ce sentimente, ce bucurie!!! 😀

Apropo de cadouri, ştiu că părinţii mei au încercat să ne facă să nu simţim lipsurile din acea perioadă. Ştiu că le-a fost greu, mai ales dupa ’89, când banii se împuţinaseră şi „democraţia” le-a adus şomaj şi griji peste griji. Acum câteva zile, mama îmi amintea de o întâmplare din anii imediat după aşa-zisa revoluţie, când de Paşte, abia avea bani să ia o pâine. Nici vorbă de mielul tradiţional. A plâns de supărare, dar a decis:  pentru ca Paştele să fie, totuşi, Paşte şi în casa ei, a luat o faţă de masă lucrată de ea şi a vândut-o în piaţă. Ce mai conta preţul… Principalul e că a făcut rost de bani şi sărbătoarea Învierii am făcut-o cu carne de miel pe masă.

Acum, însă, s-au mai schimbat vremurile. Mă bucur că pot aduce un zâmbet pe faţa celor dragi. Ăsta e cel mai mare cadou pe care vreau să-l primesc de sărbători. Fericirea celor dragi. Un zâmbet din partea celor pe care îi consider cei mai importanţi din viaţa mea.

Anul acesta, Moş Miculaş a fost înţelegător cu mine. Le-am făcut cadouri celor câtorva oameni dragi mie. L-am văzut pe Vlăduţ bucurându-se cu sinceritatea celor 3 anişori de jucăriile primite. Am văzut bucuria din ochii mamei. Am vorbit muuuuuult cu un puşti minunat, care m-a făcut să-mi amintesc cât de dor mi-era de el şi cât de frumoşi sînt copiii. Şi, poate cel mai frumos lucru, am zărit o urmă de surâs, care mi-a luminat seara de ajun.

Ziceam că Miculaş e un pic mai… sărac decât Moş Crăciun. Şi dacă ar fi aşa, nu vreau să-l supăr pe bătrânul vestitor al Naşterii şi să-i cer mai mult decât lui Moş Nicolae. Ba… un moment. I-aş cere. Fericire şi sănătate, cât cuprinde. 🙂

Mai trebuie doar să văd cum îi cer toate astea: prin mail sau prin sms? Că scrisorile nu mai ajung demult la timp la destinaţie… Dacă fac grevă spiriduşii? 😉 Glumesc!

P.S. Tot de Moş Miculaş am primit şi o veste superbă din partea unui prieten. Nu pot să spun, că nu am primit dezlegare. Dar mă bucur enorm pentru el. E cea mai frumoasă veste de sărbători. Credeţi-mă pe cuvânt!

„Debitaţii” şi elucubraţii

Că dacă tot nu mai merge saitul TTV, aflat în convalescenţă sau, cu voia „aitiştilor”, în stand-by 😉 , mă folosesc de spaţiul meu de pe net, ăla personal şi vizitat doar prietenii mei şi de câţiva cititori pe care nici chiar eu nu-i înţeleg de ce-mi citesc „debitaţiile” – aşadar, revin, mă folosesc de spaţiul ăsta să mai las biţilor de pe net o elucubraţie proprie.

C’mon… shoot!

Unforgettable

După mult timp, dimineaţa am fost la cafeneaua preferată de pe Alecsandri, la „Juice”. Mi-era dor de un ceai, doar că de data asta nu am mai comandat tradiţionalul „negru cu lapte” (că doar nu-s segregaţionist 😉 ), ci unul de mentă. Aveam chef de gustul ăla inconfundabil şi atât de… mmmmmm, buuuun.

Ce a fost faină în această dimineaţă a fost muzica… Nu că de obicei n-ar fi ambianţă plăcută. Dar acum am visat pe melodiile lui Nat King Cole, însoţit virtual, peste timp, de fiica lui, Nathalie. Ce mişto sună, după atâţia şi atâţia ani… „Unforgettable”… Să asculţi aşa ceva, la un ceai cald şi să visezi…

Păcat că visam singur. Sigur, nici Vlad, cu care stăteam la aceeaşi masă, nu era în toane mai bune, lipsit de chef. Doar că nu puteam visa împreună. 😀 Fiecare cu ale lui…