Cronica unei crize „pe sticlă”

„Bihoreanul” publică luni un articol-radiografie a presei locale, despre mărirea şi decăderea unei televiziuni, despre problemele celorlalte ziare şi televiziuni locale. Recunosc, e foarte succint, se referă mai mult la TTV şi, aşa cum îi spuneam şi autoarei, pentru a scrie despre presa locală îţi trebuie un întreg număr de ziar. Iar pentru comentarii, cel puţin 5 suplimente. 😀

Articolul îl puteţi citi aici.

Cât despre prima zi a subsemnatului la TVS, nu pot încă să spun ceva. Trebuie să se sedimenteze nişte impresii, nişte observaţii. E de lucru, dar nimeni nu se fereşte de muncă.

Fir-ar să fie, rămân un sentimental incurabil!

Optimism la timpul viitor

Încep să realizez cum e chestia aia cu „prăbuşitul tuturor în jurul tău”. Mda, aş spune că am realizat-o de ceva timp, dar nu am vrut să o recunosc.

Ce naiba nu înţeleg este de ce sînt optimist. Nu am nici un motiv, ba chiar simt nişte goluri în suflet şi în stomac. În cel din urmă caz e de înţeles, că nu fac din a mânca un scop în sine. Dar sînt optimist. O amică, una dintre acelea care nu mă cunosc decât din presă, observa ea ceva.

– Eşti schimbat, mă!

– Adică? În bine, în rău?

– Nu-mi pot da seama… Aş zice că te-ai înrăit… dar şi că te-ai umanizat…

– 😀

Pur şi simplu am ajuns să-mi repet, ca o mantră, faptul că „O SĂ FIE BINE!” Cred în asta. În fond, e o chestiune de credinţă. Problema e că totul se raportează la timpul viitor… Binele ăsta poate veni peste o oră, un an, 10 ani… la pensie 😉 Şi uite aşa trece viaţa, în aşteptarea fericirii.

Din toate astea s-ar zice că-s în budă complet. Şi totuşi, sînt optimist. 🙂 Şi n-am habar de ce.

Mărturia lui Flavius Bunoiu

Da, am ales calea elegantă, să nu fac public nimic din ceea ce am văzut şi am auzit că s-a întâmplat în neregulă la deja fostul meu loc de muncă. Niciodată nu mi-am spălat rufele în public. Dacă am considerat necesar, le-am spus în faţă celor care nu mi-au plăcut ce mă deranja. Dar şi asta s-a întâmplat când nu am mai suportat mizeria, de orice fel. (Apropo, colegii din presă care vor să afle despre mine diverse îmi ştiu numărul de telefon. Nu-s ca un şef de regie care nu răspunde la telefon că nu mai poate de important ce e. Eu apăs pe tasta verde de răspuns indiferent de numărul de telefon pe care îl văd afişat pe ecran. Că nu spun chiar tot ce vor ei să audă, e o altă mâncare de peşte.)

E drept, cu mine nu s-au comportat atât de nasol ca şi cu Flavius Bunoiu. De aceea îl înţeleg pe oltean că şi-a vărsat oful – la modul decent şi cu bun simţ – pe blogul lui. Detalii, aici.

Ce e interesant – imediat după ce Flavius a postat pe blogul său mărturia lui, au început să răsară pe tot ecranul calculatorului meu ferestre de mess, prin care eram anunţat de apariţia postării. Un fost coleg îmi zicea că a trimis tuturor celor din messengerul lui linkul către blogul lui Bunoiu. Şi are vreo 500 de persoane în listă. 😉 Sînt curios câte accesări va avea saitul lui Flavius…

Despre Transilvania TV de altădată, scrie, la modul memorialistic 😉 , şi Vlad Sturz.

UPDATE: Ai dreptate, Happy Cook. „Jucăria asta”, TTV, care mi-a fost atât de dragă încât după ultimul jurnal… în fine… jucăria asta nu s-a stricat din cauza noastră. Ce părinţi şi-ar ucide copilul? Sună patetic, dar ce simţim noi acum…

Ultimul stinge lumina

Când e să se ducă naibii un lucru, apoi totul trebuie făcut cu simţ de răspundere. Dacă se distruge ceva, măcar să se distrugă matematic, să se poată lăuda autorul/autorii că au dus lucrul la bun sfârşit.

După un cameraman, un reporter, un producător, azi şi-au mai dat demisia doi oameni vechi ai TTV-ului. Nu trebuie acuzaţi şi făcuţi şobolani care părăsesc corabia. Sînt nişte oameni care s-au săturat.

Flavius Bunoiu, tipul după care femeile erau topite pe când apărea pe sticlă 🙂 şi nu numai,  a dat frigul din studio pe căldura de acasă… momentan. Motivele demisiei o să le spună el, când o să creadă de cuviinţă.

Vlad Sturz n-a avut posibilitatea să renunţe singur la locul de muncă. Când a mers cu cererea de mărire de salariu – apropo, acelaşi ca acum 2 ani – i s-a cerut foaia cu demisia. Că prima, cea cu mărirea, oricum nu avea cum să primească un răspuns pozitiv.

În ritmul ăsta, cine mai rămâne în clădirea de pe Moşoiu? Întreb asta pentru că, deşi pare că răspunsul nu interesează pe nimeni, mă doare să văd ce se întâmplă.

Cred că ar trebui ca unii să se intereseze unde se află întrerupătorul…

Povestea lui Tudor şi a Antoniei

„Timp de 2 ani nu a dormit o noapte întreagă. Erau nopţi când nu dormea deloc sau săptămâni în şir când dormea doar 4 ore pe noapte în frânturi. Tot timpul trebuia să-l leagăn în balansoar şi la un moment dat cu zgomotul uscătorului de păr în fundal, altfel urla înfiorător şi trezea tot blocul.”

„Când am hotărât să avem al doilea copil nu ştiam de diagnosticul lui Tudor, erau mici bănuieli că nu e ceva în regulă, dar nici pe departe nu ne gândeam la autism. Nu caut să mă justific în faţa nimănui. Chiar de aş fi ştiut de diagnosticul primului copil, nu poate nimeni să mă judece că mi-am dorit şi al doilea copil.”

„Prietenii s-au cernut încet. Îi înteleg, că nu e prea plăcut ca de câte ori mă întreabă ce fac copiii, eu să le vorbesc de diagnostice, terapii, evoluţii sau eşecuri.”

Sînt câteva fragmente din viaţa unei mame, obligată să înfrunte un întreg sistem pentru a-şi creşte băieţelul de aproape 4 ani şi fetiţa de un an, grav bolnavi.

Povestea ei, a lor, o puteţi citi pe david.gamara.ro.

Atenţie! Taie… eşti!

Azi, 15 ianuarie 2009,  am dat ultimul meu jurnal la TTV.

A venit şi momentul ăsta. Trebuie să se întâmple odată şi odată. Nu ştiam însă când. Sînt momente în care şi cei mai puternici bărbaţi simt nevoia să privească în urmă şi să-şi oprească lacrimile în gât. După 5 ani pe „Moşoiu” şi după 3 ani în care am dat nenumărate „play-uri” şi zeci de pixuri în pereţii emisiei (colegii de la regie ştiu mai bine) mi-am acordat singur dreptul de a avea un imens gol în stomac.

Nu-s eu cel mai puternic, dar am strâns din dinţi şi mi-am înecat tremurul în mine înainte de a apuca să fie observat. M-am comportat absolut normal, am dat comenzi ca într-o zi obişnuită, m-am enervat că a mai sunat un telefon în timpul emisiei ori că nişte imagini nu s-au văzut bine. Când totul s-a terminat, m-am ridicat de pe scaunul de lângă VTR, am dat mâna cu toţi şi le-am urat baftă.

Cu câteva minute în urmă, la montaj, Mirei i s-a întunecat faţa şi ochii i s-au umezit. Am văzut când a spus că e ultimul meu jurnal. Am rămas prieteni şi ştim să tratăm totul ca între prieteni. Sau, cu voia superiorilor, ca între producător şi prezentatoare.

Azi am dat ultimul meu jurnal la TTV. Nu s-a întâmplat nimic deosebit. A fost totul aproape ok. N-a murit nimeni 🙂 şi noi mergem mai departe.

Poate să-mi fie şi mie dor un pic, până la următoarea ştire?

„Ştii, nu eşti ce-mi doream să fii!”

Mă mândresc că, în 99% dintre cazuri – excepţiile întăresc regula 😉 -, citesc doar bloguri inteligente. Opinii clare, bine scrise, cu un farmec aparte. Câteva dintre saituri le-am pus la mine, pe blog-roll. Altele le caut din timp în timp şi le citesc cu un soi de foame nebună de lucruri faine.

Azi l-am citit pe Huidu. Printre bălăcărelile cu Badea (mă lasă rece confruntarea…), am găsit un post despre „dematurizare”. Am scris şi eu unul mai pe la început de lună… Dar ăsta al cârcotaşului e mult mai reuşit…

Hai să vă citez ceva din el, cu rugămintea ca autorul să mă scuze că nu l-am întrebat de sănătate:

.. macar 3 minute, cat tine melodia de la voltaj, inchideti ochii si regasiti-va in pustanii din urma cu ani si ani. S-ar putea ca inocentul de atunci sa se rusineze de adultul de azi, ca vorba lui Ombladon: “daca pozele ar vorbi/ amintirile ar fi vii/ am sti iar ce gandeam cand eram copii/ din rama poza ta spre tine ar sopti: stii, nu esti ce-mi doream sa fii!”

S-a mai dus o etapă…

Sună sec, dar şi oficial: azi mi-am dat demisia.

După mai bine de 5 ani – asta pentru că m-am angajat în septembrie 2003 la ceea ce se voia atunci Naţional TV Oradea, devenită Transilvania TV şi apoi TTV – am luat o decizie pe care o consider corectă.

Am mai zis eu că plec, dar niciodată nu am fost atât de ferm. Motivele acestei decizii nu le voi spune. Nu arunc cu noroi în nimeni, nu bârfesc şi nu dezvălui amănunte pe care alţii le cunosc mai bine sau, dacă nu le cunosc, vor, cu poftă, să le afle.

A fost o perioadă extrem de frumoasă din viaţa mea, în prima ei parte. Nu voi cădea în melancolie. Pur şi simplu mă simt ciudat. Ştiu că părăsesc ceva la construirea căreia am contribuit – foarte, foarte puţin – şi eu, dar ştiu că trebuia să fac pasul ăsta. O să vină altă experienţă, poate mai frumoasă, poate mai grea…cine ştie. Eu sînt optimist şi merg mai departe! Urmează preavizul, acomodarea cu noii colegi… colegi despre care voi vorbi mai încolo.

Apropo, e plin cimitirul de oameni de neînlocuit! Aşa m-a învăţat un tip muuuuuult mai deştept decât mine. De aceea, zău de nu-i apreciez pe cei care nu afişează o faţă tristă când văd că se goleşte televiziunea.

Fraţilor, în cele din urmă, serviciul e doar un loc de unde ne câştigăm banii. Îl putem schimba mereu, chiar dacă la final ne doare că lăsăm în urmă nişte experienţe şi oameni cu care ne-am înţeles. Ceea ce contează, însă, cu adevărat e FAMILIA, FERICIREA, SĂNĂTATEA ŞI IUBIREA celor dragi. 🙂 Aşa-i că v-am dat o doză babană de optimism? 😉

Maşina care face frigul să dispară

De gerul de afară fiecare se apără cum poate: un vin fiert, un hot action cu partenerul/a 😉 in intimitatea căminului propriu ori refugierea într-un birou încălzit. Asta în cazul în care respectiva încăpere/clădire are în dotare respectivul adjectiv. Dacă nu, chiar că există o problemă. Şi atunci mintea angajaţilor care tremură mai mult decât îşi fac treaba începe să caute metode de a scăpa de frigul dintre ziduri.

Cea mai ciudată, dar şi mai modernă, tare şi ecologică (euro3 sau 4, funcţie de dotările avute) rezolvare a problemei este… plimbatul cu maşina. Nu glumesc. 🙂 E şi practică, şi eficientă.

Detalii: luni, Oradea, frig afară, oamenii rezistă. Cu greu, dar rezistă. Totuşi, nu e Siberia. Se mişcă, aleargă, îşi fac treburile. Aceeaşi zi, frig înăuntru, oamenii dârdâie. Stau cu hainele groase pe ei şi, chiar şi aşa, tremură la greu. Pufăie ca nişte locomotive. Nu pentru că ar trage din papiroase, ci pentru că frigul le transformă respiraţia în aburi.

Pleacă toţi pe teren, nu de alta, dar dacă ar sta pe loc ar simţi „răcoarea” şi mai tare. Cel puţin afară se mişcă.

În schimb, eu am rămas prizonier în clădire. După câteva ore de plimbat între birouri, alergat pe scări, împins maşini rămase fără baterie ori băut de cafele fierbinţi (toate cu scopul clar de ridicare a temperaturii interne), am luat măsuri radicale. De fapt, o măsură, trei colegi şi două maşini.

Împreună cu Cristi Popa şi cu Ticu, operatorii de la producţie, am luat maşina subsemnatului şi am plecat la… încălzire. 😀 Şi cum „Furia albă” bagă imediat temperaturi tropicale, nu am apucat să ajungem în Nufărul până când gecile au devenit un accesoriu prea gros pentru a le ţine pe noi. Muzica bubuia la maxim (mai nou ascult doar dance agresiv, cu boxele date pe cel mai de sus nivel 😀 ), încă un motiv să uităm de frig. Am dat o tură de Felix, cam goală staţiunea pe la ora 1 după-amiază, am revenit în oraş pe centură şi am trecut prin faţa Universităţii, să-i satisfacem o fantezie a lui Ticu: studentele 😉 . N-a avut noroc, că frigul îmbrăcase gros toate fetele pe care le-am fi putut admira. 🙁

La redacţie, am schimbat Opelul personal cu unul mai nou şi mai valabil, al lui Cristi Popa. Încă o tură de oraş, cu bubuială la maxim în maşină şi ne-am încălzit suficient de tare pentru a uita de frigul din clădire.

Per ansamblu, am consumat vreo 3 litri de benzină/motorină, dar a meritat. Ne-am plimbat la peste 25 de grade timp de peste o oră şi le-am făcut în ciudă celor care stăteau, fără voia lor, la sub 10 grade.

Da’, dacă stau să mă gandesc bine, şi ei au maşini. Pot aplica, la fel ca noi, schema de luni. Dai un ban pe benzină, da’ ştii că face! 😉 Te mai aliezi cu câţiva colegi şi atunci chiar merită.

Mai crunt va fi la vară. Că „Furia albă” nu ştie decât să încălzească. De răcoare nu a auzit decât iarna şi atunci condiţionată de deschiderea uşilor. Dar până atunci sper să-i schimb bătrâna doamnă cu o „madam” mai junioară. Tot nemţoaică, pen’ că m-am îndrăgostit iremediabil de „tipele din Jermania” 😀

Ca nişte copii…

Nu era fain când eram copii? Nu-mi răspundeţi. Ştiu ce-o să ziceţi. „Iar l-a apucat pe ăsta melancolia…” 😉 Nu neaparat ăsta e motivul întrebării. Pur şi simplu de câteva zile îmi umblă prin cap (da, ştiu, sînt subiect pentru psihiatrii 😀 răutăcioşilor) versurile celor de la Voltaj:

Aş vrea să mă dematurizez

Să stau în ploaie şi să visez.

Bine, asta în pauzele de la un proiect cât se poate de serios, care îmi aduce mereu aminte că, totuşi, sînt om în toată firea, cu responsabilităţi şi dorinţe absolut… mature.

Îmi place melodia asta, aşa cum mi-au plăcut multe altele ale celor de la Voltaj, pe care am sărit în sus la concerte (să sar în jos mi-era cam greu, într-adevăr 😀 ) şi pe care le am şi pe stick-ul din maşină, unde bubuie în boxe ori de câte ori pierd semnalul radio în afara Oradei.

Ascultaţi-i versurile, chiar sînt OK… Asta pe lângă ritm.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=fRn36wj3Orc&feature=related [/tube]

Precizare: ăsta nu-i un post publicitar, de promovare a melodiei. Pur şi simplu îmi place „Dematurizarea” 🙂