Ce vor femeile

Stimaţi domni, hai să vă fac o destăinuire. După studii de ani şi ani, am aflat, mai bine mai târziu decât niciodată, ce vor femeile: bani, tati! Bani, bani, bani!

Sentimente? Aiurea! Alea-s pentru fraieri! Femeile vor siguranţă financiară. Între suflet şi bani, aleg clar banii. Când nu ştiu sigur ce să creadă, dacă li se pare că nu le asiguraţi stabilitatea financiară, hai, pa! Sufletul mai poate aştepta.

Degeaba le spui cât le iubeşti; degeaba obţii bani, nu foarte mulţi, dar o sumă decentă, pentru a putea trăi normal. Neeee, ele vor mai mult.

Nu-i nimic! Totul are un preţ. Siguranţa materială se plăteşte. Aleg banii, rămân fără altceva. Sufletul, în schimb, nu-l cumpără nimeni. Ideal e să le vrea pe amândouă. Dar nu, ele vor bani, bani, bani şi, eventual, dacă mai încape, şi ceva dragoste. Dacă nu e, asta e… Măcar sînt banii!

NU-S MISOGIN! CI REALIST!

Am impresia că, în idioţenia noastră, a bărbaţilor, ţintim prea sus. Vrem ce nu putem avea. Nu-i timpul pierdut. Ce-i al nostru-i pus deoparte!

Mă contrazice cineva? Oricum mi-e paralel… Am propria mea convingere.

P.S. Sînt şi excepţii. Care întăresc al naibii de bine regula!

Oraşul îngerilor

El e un înger. Nu din ăla bucălat, cu aripioare, ca în cărţile copilăriei. Ci un altfel de înger, că de aia îi zic „el”. Are grijă de ea, care e medic. Şi face greşeala – aşa cum facem mulţi – să se îndrăgostească nebuneşte. De ea. Aşa cum facem toţi. 🙂 Şi alege să renunţe la viaţa eternă pentru o frântură de timp alături de ea. Ce altceva decât o clipită poa’ să fie o viaţă de om faţă de infinitul vieţii unui înger…

E sfătuit de ceilalţi înaripaţi să-şi revină.

„Nebunule, îi zice unu cu alură de baschetbalist în NBA, ea e muritoare, merită să renunţi la viaţa eternă pentru a muri după nişte ani petrecuţi pe pământ?”

Doar că ambii îngeri ştiau că pentru ea, indiferent cum ar fi chemat-o, merita să renunţi la viaţa veşnică.

„Ce ar însemna viaţa fără ea? Aş da orice să mai o simt o dată şi apoi o veşnicie fără ea..”

Nicholas Cage şi Meg Ryan sînt doi dintre actorii mei preferaţi, iar de „City of Angel” mi-am amintit ieri. L-am văzut demult, dar mi-a revenit în minte luni seara, când am dat absolut întâmplător peste coloana sonoră a filmului din 1998. Cage e îngerul, iar Meg Ryan e cea pentru care el renunţă la aripi. Ciudată alăturare de personaje, situaţii şi idei. Super reuşită faza în care el se aruncă de pe un zgârâie-nori, ca să-şi piardă viaţa de înger şi să rămână simplu om.

Apropo, care dintre noi mai ştie vorbi cu propriul înger, câţi mai ştim că e mereu undeva în preajma noastră, gata să ne ajute?… Am ales să-l ignorăm, să nu ne mai pese de el. Sigur, îngerul fiecăruia nu seamănă cu Cage… Ar fi ciudat, chiar groaznic 😀 Neeee, îngerul fiecăruia e altfel; un lucru au toţi în comun: felul drag în care au grijă de noi, dacă ştim să-i băgăm în seamă…

Cât despre episodul 2 din ce am văzut la carnavalul de la Gyula – n-am uitat de el. O să scriu mâine, îmi promit în primul rând mie şi apoi lui Robi, care mi-a atras deja atenţia că „nu puteai să uiţi de tipaaaa 😉 de la wellness!!!” Iartă-mă, Roberto, m-au trăznit aducerile aminte ascultând muzica din „City of Angel”. Deşi nu pare, am şi eu sensibilităţile mele! 😀 Îmi trece până marţi.

D’ale carnavalului de la Gyula (1)

E ciudat. De câte ori mi-am dorit să merg în Ungaria, a apărut mereu, fără excepţie, o ocazie şi am avut posibilitatea să plec. Dacă aş câştiga la loto în ritmul în care mi se împlineşte dorinţa de a pleca prin ţara vecină, mi-aş saluta prietenii de pe undeva din Tunisia ori de pe vreo plajă din Seychelles! 😉

La fel s-a petrecut şi sâmbătă, când am plecat spre Gyula, la carnavalul renascentist, împreună cu Robi şi cu soţia lui. Asta după ce vreo două săptămâni, din motive care-mi scapă, dar pe care nu le cercetez, am tot comentat că m-aş duce dincolo de graniţă. În scop profesional, of course.

Aşadar, potrivit principiului „ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să se împlinească”, sâmbătă dimineaţa mi-am dat deşteptarea la o oră criminală pentru week-end – 7 jumate – şi am pornit-o spre Gyula. Ningea, nu infernal, ci matinal, aşa că ne-am exprimat îndoiala că un carnaval de iarnă, fie el şi renascentist, ar putea să fie tocmai ok.

Am ieşit din ţară prin Salonta, motiv să constatăm că la graniţă controlul se face în funcţie de vama prin care treci. În vama maghiară am fost trecuţi în revistă de două ori, la două tarabe diferite. Prima dată de grănicerul maghiar, apoi de poliţistul român, pe care recunosc că era să-l ratăm; nu l-am văzut agitându-se în chicineta lui şi era să-i dau viteză maşinii. Noroc că Robi l-a prins în cătare la timp şi am dat în marşarier, să-l îmbucur cu feţele noastre serioase din buletine.

Sincer, nimic din atmosfera din Gyula nu indica faptul că acolo are loc un carnaval. Ningea la fel ca în Oradea şi doar doi nenea cu geci reflectorizante îndrumau maşinile să ocolească centrul oraşului. Noi am intrat că doar, na, sîntem români, ne descurcăm şi.. aveam maşină de „aaa, televizio?!” 😀 Conferinţa de presă de la primărie avea un aer… nu ştiu, să-i zic occidental… Sala era decorată în stilul sărbătorii, organizatorii, îmbrăcaţi în haine de epocă, iar primăriţa – o doamnă în etate, îmbrăcată într-o impecabilă rochie de ev mediu – avea un aer atât de degajat, dar atât de imperial. Ştiu, e paradoxală alăturarea, dar e reală.

Organizarea, ireproşabilă. Nu că am fi fost noi buricul carnavalului, dar organizatorii au avut grijă ca jurnaliştii să vadă totul şi să nu le lipsească nimic. Am avut la dispoziţie de la tradiţionalele cafele, apă minerală şi dosare doldora cu informaţii, în patru limbi printre care (happy me!) şi în română, până la acces in biroul primăriţei, sincroane cu oricine şi oricând, plus vizite în cetate şi la o ciocolaterie. Cele trei grupuri de jurnalişti – noi-românii, presa maghiară şi nişte presari sârbi din Voivodina – au avut fiecare propriul ghid. Trei fete de la biroul de informare al oraşului. Apropo, biroul respectiv era garnisit cu tot ce vrei în materie de informare turistică. Superbine pus la punct. Nu-i laud mai mult decât merită, dar cred că ungurii au învăţat că imaginea contează şi fac totul pentru a avea o imagine bună. Băieţi deştepţi, au învăţat că reclama e sufletul comerţului. Nu au probleme cu nicio naţionalitate, doar ştiu că şi banii nu au culoare!

Vali Buda, redactorul şef de la Jurnalul bihorean, îmi atrăgea atenţia că astfel de carnavaluri se organizează în toată lumea catolică, înainte de intrarea în Postul Paştelui. Nu ştiu cum e în alte locuri, că n-am apucat ÎNCĂ 😀 să merg altundeva, dar la Gyula a fost plin de culoare, muzică, dansuri, mâncăruri bune, spectacol. Superb!

Recunosc că eu râdeam cu întârziere faţă de restul populaţiei la glumele pe care le ziceau grupurile care participau la paradă. E normal, că până apuca Ramona, soţia lui Robi să-mi traducă, treceau câteva secunde bune. Am constatat că lumea nu se uită la mine ca la unul greu de cap şi asta pentru că mai erau câţiva „alienşi” care ştiau doar că maghiara e vorbită, în general, de nişte fete mişto. 😉 Spre uşurarea mea, Ibi, ghidul nostru, vorbea engleză şi n-am avut probleme. Pe lângă asta, am nimerit să vorbim cu o italiancă foarte… generoasă – dacă înţelegeţi ce vreau să zic – care parlare con noi molto gentile in inglese! 😀 La final, i-am adresat un „grazie”, încercând să o privesc în ochi.

Chiar dacă nu ştii maghiara, ca turist te poţi distra bine urmărind parada de la Gyula. Am văzut lupte medievale, prichindei de grădiniţă vopsiţi ca nişte saltimbanci, cavaleri medievali, muzică de ev mediu, vrăjitori arşi pe rug, cârnăţari, „astronauţi renascentişti” – ăştia au fost beton -, domni şi domniţe, artişti de circ, fiecare cu programul lui. Totul sub privirea primăriţei, a regelui şi reginei carnavalului şi prezentaţi de un „maestru de ceremonii” care merită tot respectul. Nu semăna deloc cu sclifosiţii de pe la noi, era natural. Îmi ziceau amicii că tipul prezintă varianta maghiară a „Megastarului”. O fi! E ok, în orice caz.

În timpul defilării au ieşit pe străzi mii de oameni. Mulţi le ofereau trecătorilor – gratuit – ceai şi vin fiert. Apropo de asta, organizarea carnavalului nu a costat primăria niciun forint. Totul s-a făcut – dragi patroni români – doar din donaţii şi sponsorizări. Ce ziceam de imagine… Şi chiar dacă a fost agitaţie, chiar dacă s-a aruncat cu confetti, chiar dacă s-au împărţi mii de pahare de plastic, în câteva ore oraşul era curat ca lacrima. Şi nici n-am văzut vreun pahar sau vreo hârtie aruncate aiurea.

Cred că am scris cam mult şi nu vreau să devin plictisitor. În episodul 2 voi povesti despre mâncarea excelentă de la hotelul de 4 stele din oraş, despre cum era Ibolya, ghidul nostru, să se înece cu mâncare din cauza lui Robi, despre…hmmmm, cum arăta fata 😉 de la wellnessul hotelului, despre camerele de tortură din cetatea Gyula, despre prăjitura GENIALĂ şi bomboanele BESTIALE de la o ciocolaterie veche de 170 de ani şi despre ceaţa de pe drum şi contactul cu zăpada de juma de metru de pe marginea drumurilor. 😀

Urăsc, iubesc

🙁 Urăsc gheaţa de pe şosele, care îmi pune la încercare îndemânarea de şofer. Merg ca pe ace şi am devenit un mic Schumi în derapaje controlate printre ogaşele îngheţate de pe străzile din cartier şi de lângă TVS.

🙂 Îmi place enorm iarna lui 2009, măcar pentru faptul că seamănă teribil cu cea a lui 1983, când seara, pe stradă, călare pe sanie, împreună cu fratele meu, îl aşteptam pe tata să-l vedem venind spre casă.

🙁 Urăsc faptul că munca a zeci de oameni poate fi distrusă de un aparat idiot şi cretin. Şi nici măcar nu pot să-i trag una, că mai avem nevoie de el. Deocamdată. Die, bastard!!!!

🙂 Îmi place să văd oamenii făcându-şi treaba, dar şi râzând de o bâlbă ori de nişte bancuri aiurea. E semn că există şi funcţionează o anumită normalitate necesară în orice loc.

🙁 Urăsc casa goală pe care o regăsesc la fel în fiecare seară.

🙂 Îmi place să cred că asta nu va dura prea mult. Inevitabil, după ploaie ori ninsoare se înseninează cerul şi apare soarele. Ne-o zice şi Romica Jurcă! Are experienţă femeia, de ce n-aş crede-o?

🙁 Urăsc să ştiu că nu-mi permit un Audi A4 pe care îl vânez aproape în fiecare seară pe saiturile de maşini de pe net.

🙂 Îmi place să cred că ÎNCĂ nu-mi permit acel Audi A4 pe care… aşa. Oricum, I love you, Furie Albă! Dar, înţelege-mă, nu pentru totdeauna. 😉

🙁 Urăsc să constat că nu am nimic de văzut la televizor nici înainte de miezul nopţii, nici după, până spre ora 2.

🙂 Îmi place să cred că o să termin cu insomniile şi că nu o să mă intereseze dacă o să fie ceva interesant de văzut la tv.

🙂 Îmi place să fiu optimist, să mă gândesc că TOTUL O SĂ FIE BINE, să îmi imaginez că politicienii vor lupta într-o bună zi şi pentru alegători, că tirajele ălora de la Libertatea şi Cancan vor ajunge în doi ani să fie subunitare, că în telenovelele cu ţigani vor juca doar arieni blonzi cu ochi albaştri, că salariul mediu în România va fi de 2500 de euro şi se va dubla anual şi că Vlăduţ, nepotul meu, va avea în cont vreo 20 de milioane de euro când va creşte şi va putea să meargă să vadă întreaga lume fără să aibă grija zilei de mâine.

Trăgând linie, rezultă că-mi plac mai multe decât cele pe care le urăsc. Încă vreo câteva ajustări şi o să-mi dau seama că duc o viaţă de vis. 😉 Cred c-ar trebui, totuşi, să fac odată şi o dată acele ajustări.

Apropo: Vlăduţ, nu uita de unchiu-tău, când mergi spre Hawaii! Peste vreo 20 de ani? Nu-i bai! Sînt acolo nişte plaje pe care sînt convins că le-am putea vizita împreună, cu ochii la băştinaşe. 😀

Omul de zăpadă fuma pe capota Furiei

IUBESC IARNA!!!!!!

Aia în care ninge cum o face acum, în care stratul de zăpadă depus pe maşini sau pe aiurea, prin oraş – nu la munte -, se măsoară în zeci de centimetri. (Cam falice dimensiuni, ştiu, dar ruşine obsedaţilor care se gândesc la altceva 😉 decât la mărimea stratului de zăpadă.) Iarna aia care-mi aminteşte de copilărie, când omul de zăpadă era mai mare decât mine. Evident, pe atunci nu aveam 1, 90 m… deşi nu-mi amintesc cum e să fii mai mic decât înălţimea asta. 😉

Cei cu tendinţe hawaiiene, amatori de temperaturi de vară, soare arzător şi nisip fierbinte, să mă lase puţin să-mi digerez iarna în pace. Mai ales că demult nu a mai nins atât. Promit că mă voi gândi şi la o baie în apele calde ale mărilor tropicale. Îmi place şi vara, recunosc, dar toate la timpul lor.

Acu’, seara, m-am distrat timp de câteva minute – cât am rezistat afară, în tricou – luând la ţintă Furia Albă. Mă plictiseam, înţelegeţi-mă… Cum pe marginea balconului propriu şi personal s-a pus ceva zăpadă, am făcut o rezervă strategică de bulgări şi am luat în cătare bătrâna mea maşină. „Fata” n-a comentat, că înţelege şi ea că are un stăpân educat, care nu poate să dea de disperat, cu bulgări, după alte maşini 😉 . N-au fost proiectilele prea mari, dar meşter a fost lunetistul. Doi bulgări, din vreo 5, au atins maşina pe o portieră şi pe farul din dreapta.

O dată rezolvată problema asta cu adânci resorturi psihice, m-am lămurit că mâine, la prima oră, pot să mă joc din nou cu zăpada. Daca mai ninge, şi aşa zic avertizările, că va mai ninge, am toate şansele să repet operaţiunea din dimineaţa de azi, când mi-am curăţat maşina parcată de vineri în faţa firmei. S-a depus pe ea vreo 20 de centimetri de nea, iar ca bonus am primit de la colegii de la RDS un om de zăpadă pe capotă, cu nişte ţigări înfipte în cap. Mai lipsea un afiş cu Răduleasca în desuuri, şoptind suav: „Asta e singura ta plăcere?” Biata Furie, numai soclu pentru oameni de zăpadă vicioşi nu-şi închipuia că va ajunge.

Mi-a părut rău de creaţia colegilor, dar a fost musai să o ucid cu o lovitură precisă de perie. Dacă Robi nu a şters imaginile pe care le-a filmat, promit să le postez mâine pe blog. Adică de ce să mă bucur doar eu de arta abstractă a colegilor IT-işti? 😀

P.S. Mâine promit că revin la lucruri serioase. Derapez, cât derapez, dar nu merge la nesfârşit.

Apropo de derapaje. Doar printr-o defecţiune îmi pot explica numărul neobişnuit de vizitatori de pe umilul meu blog. Dacă de obicei nu-mi trec pragul mai mult de 40-50 de vizitatori – pe care continui să nu-i înţeleg de ce se încăpăţânează să-mi citească fanteziile -, s-a ajuns în ultimele zile la sute de vizite. Azi a fost înregistrat vârful all-time, cu 409 accesări. Şi eu sînt şocat şi nu pot decât să bănuiesc că s-a defectat ceva pe la contorul wordpressului. Ori vreun vizitator se plictisea la maximum şi intra, ieşea, intra, ieşea, intra… Cam pervers. 😀

O-la-la, ce fain ningea!

Când mă plictisesc şi nu îmi vine să scriu despre lucruri serioase gen tv, criza economică ori propria-mi viaţă 😉 , mă uit în jur şi văd tot soiul de lucruri. Mai mult sau mai puţin interesante. În uichendu‘ ce tocmai se termină am trecut în revistă nu garda de onoare, ci câteva astfel de chestii.

1. Fetele de la magazinul de lângă mine, cele care-mi zâmbesc tot timpul şi mă întreabă la casă „Card aveţi?” (deşi le tot repet de un an că nu am) au transformat pauza de ţigară într-una constructivă. Ca atare, au adunat toată zăpada – şi nu e puţină, la cât a nins – pe care au măturat-o din faţa intrării în magazin şi au făcut într-un colţ un om de zăpadă. Ca pălărie, i-au pus o găleată. Arată mai fioros decât tanti care face pe agentul de pază înăuntru şi care are orice fel de figură, numai de bodyguard nu. Tot tanti asta stă cu ochii pe mine ca pe sfintele moaşte ori de câte ori mă plimb printre rafturi. Înţeleg că am moacă de infractor-debutant, mai ales dacă nu mă barbieresc două zile la rând, dar nu cred că aceeaşi figură o are o tanti de vreo 60 de ani după care se uita „bodyguarda” într-o zi. Ciudate gusturi mai are! 😉

2. Pfaiiiii, ce falseturi bagă ăia de la Pro TV, de la „O-la-la”!!! Îngrozitor!  Urlete, răgete, grohăituri, „dezacoarde”… Groaznic. Iar Andra, oricât de simpatică îmi era, lasă impresia că nu ştie ce să zică ori cum să se manifeste. E cam falsă şi ea. Propun ca emisiunea să se numească „O-bla-bla”. Exprimă cel mai corect ce se întâmplă pe acolo.

3. Am văzut „Liceenii” în dublu exemplar. Sâmbătă după-amiaza. Nu, nu eram ameţit de alcoale. Filmul tinereţii mele rula şi pe ProTV sau Pro Cinema (oricum, tot Pro) şi pe Naţional TV. Diferenţa era că pe postul fraţilor începuse cu vreo 15 minute mai devreme. Culorile erau mai bune pe televiziunea din Pache! De unde rezultă că la CNM aparatura, super altădată, se mai învecheşte şi ea…

4. Loganu’ MCV se mişcă relativ bine, doar că scaunele sînt prea sus. Am constatat asta de când conduc maşina de serviciu, alta decât Golful sau Skoda. Ori eu am o înălţime respectabilă 😉 aşa că prefer în continuare Opelul meu. Furie albă, ai lăv iu! 😀

5. După modelul lui Şerban Huidu, cred că voi face şi eu o preselecţie. Dacă el are o şoferiţă, eu mă gândesc să-mi iau o bucătăreasă. Nu de alta, dar de când nu mai mănânc la Transilvania, m-am săturat de senvişuri, salate de vinete şi papară de ouă. Mă gândesc acum la un regulament şi la premii. Oricum, gândesc modern. Chiar dacă vreau doar o bucătăreasă, tre’ să arate după mintea mea. 😉 Reţetele nu-s o problemă. Citesc zilnic saitul lui Adi Hădean, aşa că pot să-i arăt fetei şi poze cu ce vreau să mănânc.

6. La loto nu s-a câştigat nici săptămâna asta. Ştiu că potul mă aşteaptă pe mine. Bine, fie! Mă sacrific! 😀 Joc şi eu săptămâna viitoare. Acu’, câteva milioane de euro, acolo, or fi bune şi pentru mine. Îmi fac o casă, îmi iau un Audi RS8, că-s mai ţăran şi nu mă uit după Ferrari, şi plec să văd lumea. Aşa că duşmanii se pot ruga deja să câştig, să scape de mine. Promit că plec departe de ei, timp de câteva luni. 🙂

Iarna. În curtea blocului. Noaptea

Ora 1:23.  Noaptea.

Oamenii normali dorm. Eu nu. Dar sînt normal. Aşa cred. Scriu pe blog, că nu am somn. Ocupaţie de burlac. Uşa de la balcon, deschisă. Larg. Aerul curat intră în cameră. Brutal, că doar nu are maniere, să intre tiptil. Hmmmm! Cine a mai auzit aer să intre brutal sau tiptil?

Afară, zăpadă, nu glumă. A venit iarna. Din nou. A câta oară? Că de peste 30 de ani o tot văd. 🙂

Ninge… Încă. Normal, dacă e iarnă. Nu cu fulgi mari, ci de ăştia, mai „nehrăniţi”. 😀 Privesc în curtea blocului. Maşini acoperite cu un strat gros, alb. Fain. Idilic. Până îmi văd maşina. De firmă. Şi îmi dau seama că peria de curăţat zăpada a ramas în „Furia albă”. Parcată, evident, în faţa firmei.

Pfuuuuu, asta înseamnă că la dimineaţă lucrez. Fizic. La greu. Nu car beton cu roaba. O să curăţ maşina. De zăpadă, evident. Cu mâna. Că peria nu-i la mine. V-am spus. E în „Furia albă”. Şi ea… Exact. 😉

Prin deducţie, înseamnă că trebuie să mă trezesc mai repede. Cu cel puţin cu o oră. Deci, ar fi cazul să bag capul în pernă. Asta ca să nu fac mofturi dimineaţă. Când mă trezesc.

OK! Vă las! Mă duc în pat. Singur. Rectific. Cu telecomanda. Noapte bună!

E ora 1:33. Noaptea. Şi e iarnă. Ce fain! 🙂

Loco breaking-news

Astăzi s-a înregistrat o premieră în media orădeană. Cele două televiziuni locale au tratat în regim de breaking-news accidentul nenorocit de la Oradea Plaza. Bineînţeles, diferenţa a făcut-o dotarea tehnică, clar în favoarea TTV. Deocamdată.

Beneficiind de avantajul dotării cu DSNG (un fel de car de emisie), TTV a intrat cu imagini live transmise de la faţa locului. Are şi experienţă în astfel de legături în direct. A lipsit, însă, comentariul, care, după părerea mea, se impunea în acest caz.

TVS, neobişnuită cu sistemul de breaking-news, a reuşit să se descurce onorabil. Echipa postului a ajuns la faţa locului a doua, după PRO TV, al cărui sediu e la doi paşi de zona incidentului. Lipsită de un sistem de comunicare în timp real al imaginilor de la faţa locului şi neavând exerciţiul live-ului, TVS a intrat la ora 15:35 cu o ediţie specială a ştirilor, folosind imagini needitate de la accident. S-a intrat cu 30 de minute mai târziu decât se putea din cauza aparaturii, care oricum e în curs de schimbare cu una nouă. Faţă de concurentul direct, care, repet, a avut avantajul clar al transmisiunii live, TVS a tratat evenimentul intrând în legătură directă cu Emil Boţcău, medic la Ambulanţa Bihor, cu Alina Dinu, purtătoarea de cuvânt a Poliţiei, şi cu Liviu Lupea, şeful Inspectoratului Teritorial de Muncă. Au mai fost sincroanele cu martori de pe teren. Timp de o jumătate de oră, cât a durat ediţia specială a ştirilor, au fost adunate în direct toate datele despre acest caz.

Repet, e o premieră pe piaţa media orădeană şi un fel de premieră şi pentru TVS. E un început pentru ce va fi. Şi din bătălia dintre cele două televiziuni locale, au de câştigat numai orădenii.

În curând, TVS va oferi şi o premieră tehnică şi va egaliza, dacă nu chiar depăşi, TTV.

P.S. Sper ca neuronii singuratici să înţeleagă exact analiza pe care am făcut-o.  Şi să nu se mai streseze atât că astfel de materiale apar pe bloguri. Dacă nu înţeleg, e treaba lor. Eu, însă, îi înţeleg. Sînt singuri. Neuronii…