Şocul de miercuri seara

Şoc şi groază în bucătăria subsemnatului! Am trăit miercuri seara una dintre cele mai teribile întâmplări din ultimii ani. Alături de primul 4 luat la şcoală, de imaginea bancnotei de 100 de lei cu care am făcut focul pe când aveam vreo 5 ani, de durerea de cap după prima beţie din facultate şi de şocul transformării mele în latifundiar de Oradea prin achiziţionarea garsonierei proprii şi personale, lovitura primită acum două zile m-a marcat profund. 😀 Despre ce e vorba?

MI S-A TERMINAT BUTELIA!!!!!!!!!!!!!! DUPĂ 2 (DOI!!!!!) ANI ŞI JUMĂTATE DE FUNCŢIONARE!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Ceva din mine s-a rupt în momentul în care am văzut cum flacăra aragazului devine din ce în ce mai plăpândă şi cum seva vieţii se scurge din ea în neant. 😉 Era ora 18:56 a zilei de miercuri, 25 martie 2009…

Teribil! Tragic! Şocant!

Tocmai îmi pusesem la încălzit nişte mazăre cu carne…când, şocantă şi tragică întâmplare, s-a produs inevitabilul. Ştiam că această clipă va veni, dar…of, speram să fie cât mai târziu. La o adică, fiecare butelie îşi dă la un moment dat ultima sufl… ăsta, scăpare de gaz. Ştiam…dar… Era a mea, o aveam încă de la începuturile stăpânirii mele în garsonieră. Ţineam la ea atât de mult încât nu o foloseam decât de cîteva ori pe săptămână: 3-4-5 ori. Şi atunci doar câteva minute.

M-a însoţit prin timp şi a fost martoră tăcută a încercărilor mele nereuşite de a găti. O singură dată s-a bucurat, când în cuptorul aragazului se desfătau nişte pulpe de pui cu mere. 🙂

Acum…nu mai e. Butelia mea e doar o amintire. O voi schimba, aşa cum cere tradiţia locatarului de la bloc, astăzi, vineri, la o benzinărie de pe Borşului, de unde am şi luat-o în urmă cu doi ani. 😀

Doamne, mai dă-mi nişte pulpe de pui cu mere la cuptor…

Iur hat en iur colt

Am găsit clipul ăsta pe Hotnews şi merită ascultat. Nişte ucrainieni care bagă în stilul propriu, cu tobă şi acordeon, o variantă absolut excepţională 😀 a melodiei lui Katy Perry – Hot and cold. Accentul e de mare anvergură, numătoarea în germană nemaipomenită.

Mai e încă o melodie care are „posibiliti” să ajungă mare hit. 😀 Aici zic băieţii ceva de „căm tu mai buduar”…

Începi să-mi placi, nebunule!…

E noul meu motto. L-am pus acolo, sus, lângă denumirea blogului. Şi am schimbat şi pozele, cu alte mai…vesele. Că tot vine primăvara. 😀 Chiar încep să mă plac eu pe mine.

Nu e vorba de o prea mare iubire de sine. Nici vorbă. Îmi place despre mine pentru că zâmbesc, că ascult muzică dance la maxim (în maşină, domnu’ şef de scară, doar în maşină 😉 ), că vorbesc cu cineva drag mie în fiecare seară, că „Furia albă”, după ce a terminat cu nenea mecanicu’, merge încântător de bine şi arată ca o gagică proaspăt ieşită de la cosmetică după ce i-am făcut hatârul şi am dus-o sâmbătă la spălătorie, că bebe al lui fratelo mă ţine de mână când mergem să vedem grădina lui taică-său.

Pentru că jurnalul de ştiri arată bine, că, în sfârşit, nu mai trăiesc din fisele plasate într-o fostă scrumieră şi îmi permit şi eu să beau o bere cu prietenii, că mai pot să dau un leu sau doi cerşetorului de la brutăria de lângă pompieri, că mă citesc oameni dragi mie – puţini, dar importanţi (apropo, aici îi mulţumesc lui Ticu, fostul meu coleg de la TTV şi fost şi actual vecin de curte de bloc – mi-a zis în seara asta când ne-am întâlnit: „să scrii, că eu te citesc şi-mi pare rău când dimineaţa deschid blogul şi nu ai scris nimic nou. Mă uit de pe casa scărilor şi dacă te văd la calculator, înseamnă că ai ceva de zis, deci şi eu de citit!” Recunosc, m-a făcut să înroşesc, deşi nu-s deloc alb la ten 😀 Mulţumiri, Ticu!). Pentru că îmi vin în minte tot soiul de nebunii, faine, pe care vreau o dată şi odată să le pun în aplicare.

Pentru că încep să cred că devin cel care, în copilărie, îmi doream să fiu. Aşadar, pot zice despre mine „Ştii, începi să fii ceea ce-mi doream să fii!”… O fi primăvara de vină.

Doar eu o simt în aer? 🙂

My story – în sfârşit

După un an şi ceva de existenţă a blogului, fără vreo legătură cu echinocţiul de primăvară, care a venit fix la ora 12:43 a zilei de vineri, 20 martie 2009, m-am decis să scriu şi eu ceva despre my life. Nu că până acum aş fi făcut altceva. 😉 Acum însă am trecut în revistă toate etapele vieţii subsemnatului.

Ce a ieşit – vedeţi la „Nothing sweet about me”. Răbdare multă, dacă vreţi să citiţi. Dacă nu, scăpaţi de 10 minute de lectură. Enjoy!

Bluză la bluză

– Uită-te la ăia! Cum au ajuns unu lângă alta 😉 , cum… poc, îi pune mâna pe fund! Nimic, frate! Direct la interes!

– Păi ce să piardă timpul cu vrăjeli? Ţac, pac la orizontală!

– Altă generaţie, alte figuri şi chestii!

– Mă, Bogdan! Tu nu ţii minte, când eram juniori şi mergeam la discotecă – şi aia făcută în clasă sau în sala de sport, că de unde pana mea cluburi – dansam cu fetele cu o mână în jurul lor şi în cealaltă, în dreapta, le ţineam stânga lor… Pfuuu şi ce mare pas pentru băieţi era să danseze sentimental 😉 , cu ambele mâini în jurul taliei tipei…

– Ăla era supremu’ gest şi locul cel mai de jos unde puteai ajunge în public. 😀 Amu’, ăştia-s direct cu mâna la cur la ele şi pac, cu mozolu’!

Asta-i o discuţie purtată azi între subsemnatul şi colegul Bogdan Costea. Interesantă şi cu reminiscenţe clare din adolescenţa participanţilor la convorbire. Tocmai treceam pe lângă o şcoală din Oradea şi prin faţa „Furiei” au ţâşnit un tânăr mlădios, nu mai mult de 16 ani cu TVA cu tot, şi o tânără diafană de o vârstă incertă – oricum cam ca partenerul alături de care făcea sprintul. Ajunşi pe trotuar, cei doi s-au oprit şi, într-un tandru joc al iubirii, el a luat-o de fesa dreaptă şi, vorba lui Bogdan, „s-a băgat pe interes, trăgându-i un mozol”. 😀 M-am exprimat bine, nu? Suficient de modern? Ok.

A nu se înţelege că-s un conservator de ăla idiot, care nu acceptă evoluţia societăţii şi eliberarea umană de sub imperiul limajului de lemn şi al gesturilor calculate până la extrem (asta ca să mă citez 😉 ). Din contră, am şi eu nebuniile mele – fără subînţelesuri -, admir ce e frumos în lumea asta, ascult Paraziţii şi chiar mai alunec din când în când, căutând ceva de văzut la tv când nu pot să dorm, pe programul ăla de gimnastică ritmică şi artistică nocturnă 😀 .

Dar nu mă pot abţine să mă gândesc cât de normali eram noi, ăştia ajunşi la treimea vieţii, în timiditatea vârstei de liceeni, la început de ani ’90. Abia dădusem de gustul muzicii străine, iar MTV-ul era postul ăla „super” (că „beton” ori „bestial” nu se născuseră încă) pe care îl vedeam doar la parabolica vecinului ori acasă la Răzvan, primul din clasă care şi-a tras farfurie de prins sateliţi din balcon. 😉 Făceam discoteci în sala de clasă ori în cea de sport din liceu, pe muzica lui Lulu Cremeneanu ori Tavi Marian.

Pe atunci, cele mai căutate erau momentele de blues. Dansul ăla care, potrivit unei definiţii din epocă, se dansa bluză la bluză. De ce? Pentru că în timpul dansului aveai posibilitatea să îţi alegi partenera şi să te lipeşti la maxim de ea, pe motiv de ritm muzical şi hormoni. Dacă puneai ambele mâini în jurul taliei tipei, era un semn clar: ea te place şi ai toate şansele să ieşi cu ea afară din clasă, la o ţigară ori o discuţie în penumbra coridorului.

Acum, altfel stau treburile şi altfel discută elevu’ îndrăgostit. Vorba Andreşancăi: „În gură ştii că-mi place dur, ţine palmele pe cur!”

Evident, exagerez. 😀 Pusul mâinilor pe dorsalul partenerei, cu patimă, în mijlocul trotuarului, nu-i decât o formă de manifestare a afecţiunii. Cine nu o practică, până la urmă? 😀

Apropo, astea erau nişte melodii care făceau bluzele să se lipească la începutul carierei mele de licean. George Michael – Father figure, Roxette – It must have been love, Richard Marx – Hazard, Bryan Adams – I do it for you..  etc (unde etc nu-i o melodie)

Clipurile le-am pus în coloana din dreapta, că tot am făcut o mică modificare blogului. L-am mai împrospătat. :D

Smile, smile

Am auzit-o prima dată nu la radio21 cum scrie pe videoclipul de pe youtube, ci de la un coleg – szia, Jozsi. 😀 Oceana – Cry, cry E mişto, nu-i fac promo doar aşa. Dacă daţi pe la mine prin „curtea blogului”, ascultaţi-o. Şi să nu vă pună nu ştiu cine să cădeţi în visare ori melancolie.

Am tradus-o cu Smile, smile 😀

Zâmbiţi, speraţi…viaţa e faină. Tot înainte, ca pionerii! 😉

Mesajul „Furiei” către stăpânul ei

De câteva zile, „Furia albă” nu-şi prea mai merită numele. Nu că nu ar merge ea bine, ferească sfântu’! Mai ales că tocmai a fost în convalescenţă 😉 şi a dat ochii cu doctoru’… adică cu mecanicul.

Doar că de când a stat câteva zile la Beiuş s-a transformat într-un fel de maşină de familie. Cum între mine şi ea există o comunicare caldă şi naturală 😀 bănuiesc că vrea să-mi transmită ceva. Altfel nu-mi explic de ce a acceptat ca pe bancheta din spate să găzduiască nişte maşinuţe de-ale lui Vlăduţ, asezonate cu nişte fărâmituri de pâine şi ciocolată. (Recunosc, bebe e un copil normal, mănâncă bine şi mi-e tare drag.) Ca tacâmul să fie complet, azi dimineaţă am descoperit pe scaunul din faţă o bomboană M&M, bine ascunsă sub tapiţerie. 😉

Înţeleg că bebe e pasionat de Opelul lui unchiu-său, pe care îl consideră „o maşină făinoacă”. Acum încerc să pricep ce fel de mesaj subliminal încearcă „Furia” mea să-mi transmită, luându-şi la Oradea maşinuţele lui Vlăduţ. Ea, care nu a făcut aşa ceva până acum şi care visa doar herghelii de cai putere şi cum să întreacă vreun BMW sau Laguna lui Vlad Sturz! 😀

P.S. Ştiu că nu e geloasă că am fost la Geneva, unde am dat ochii şi am atins nişte „top modele” din lumea auto. Ştie cât ţin la ea. Aşa că, sincer, chiar sînt curios ce vrea să-mi zică cu figurile astea… Auzi, maşinuţe şi ciocolată! Pfaaaaa….

Ploaia din noaptea asta

Stau şi mă uit la spaţiul alb de pe ecranul calculatorului şi parcă aştept o invitaţie să scriu. Adică, un şut în partea dorsală. Aşa funcţionez eu. Pe principiul ăla că respectiva lovitură de picior bine plasată 😉 mă aruncă înainte.

Mă uit şi-mi zic că n-are rost să bat la tastatură într-un ritm de secretară blondă, dacă tot n-am nimic de zis. Grrrrrr! Fals! Eu am mereu ceva de zis. Ăsta sînt eu, mai nou. Nu mai tac. Cu riscul de a supăra, de a fi catalogat dus de acasă. Spun tot ce simt şi jur că mă simt normal. Măcar nu înec în mine nimic. Ce-o fi apoi, Dumnezeu ştie. De fapt, n-are cum să fie rău. Ştiu ce vreau şi mă simt stăpân pe mine.

Mă uit la ecranul care nu mai e gol, că doar tot am născocit eu ceva de scris. Zâmbesc! De ce? Doar n-o să plâng! 🙂 Afară plouă… Încrâncenat, ar zice un amic. Ciudat, ploaia mă linişteşte. Deşi e cam frig până şi în casă. Nu-i bai, mă bag în pat. Şi visez. Că….

Apropo. Am văzut „The Notebook”. Şi acolo ploua. Şi se năştea ceva… După 365 de scrisori, pe care el i le-a trimis ei şi pe care mama ei i le-a ascuns… Hotărât tipu’. 😉

Continuarea…

Dacă n-aţi văzut filmul, vă dau temă de gândire. După cearta asta, ce face ea? Rămâne cu logodnicul pe care crede că-l iubeşte sau cu omul care i-a dat tot sufletul într-o vară? 🙂 Ia să vă văd. Răspunsuri argumentate, pliz!

Copilu’ de ţăran din Binş prin Europa – ultimele zile :(

Gata cu drumurile prin bătrâna Europă! Am ajuns acasă de vreo 2 ore şi nu pot decât să am un vag sentiment de părere de rău. Sînt sigur că voi face zile sau săptămâni în şir comparaţii între „noi” şi „ei”. Că îmi va lipsi civilizaţia de acolo, calmul oamenilor, feţele lor zâmbitoare şi chiar cei câţiva euro – nu mulţi, că nu-mi permit – pe care i-am avut în portofel zilele astea.

Îmi vor lipsi, evident 😉 , „avioanele” de la salonul auto, clădirile îngrijite din Geneva, felul în care oamenii de acolo te ajutau şi îţi permiteau să faci manevre de întoarcere în trafic, dacă ai greşit cumva traseul. Apropo, timp de 4 zile, acolo am auzit mai puţin de 10 claxoane. Şi am umblat ceva prin oraş.

În ultima zi am dedicat-o Genevei. Ne-am plimbat pe marginea lacului, am filmat şi am făcut fotografii la greu, am speriat vreo două raţe. În schimb, lebedele nici nu ne-au băgat în seamă. Nu ştiau că venim din aceeaşi ţară ca duşmanii lor de la Viena. 😀 Am văzut cea mai înaltă fântână arteziană din Europa, care, culmea, s-a oprit în cele 10 minute cât am trecut de pe un mal pe celălalt, de nu mai ştiam pe unde s-o găsim.

picture-121picture-132

Am văzut sediul ONU de la Geneva şi câţiva negri care aveau ei ceva de spus în faţa instituţiei în legătură cu ceva probleme din Sri Lanka şi am filmat celebrele bijuterii şi magazine de ceasuri.

E, aici am avut o problemă. M-a văzut un poliţist că filmez din maşină aceste magazine şi ne-a oprit în mijlocul străzii. Niciun alt şofer nu s-a supărat, nimeni nu claxona, toţi ne ocoleau, că doar eram opriţi de poliţie fix pe banda din mijloc. Mi-au explicat că nu e voie să filmez magazinele de bijuterii – probabil că se tem de jafuri, deşi nu aveam noi moace de Ocean 13 – şi ne-au chestionat în legătură cu lipsa numărului din spatele maşinii lui Lorin. Nu ştiau că îl pierduse cu o seară înainte, în Franţa, dar Lorin le-a servit o scenă de zile mari, jucând rolul omului neplăcut surprins de pierderea suferită. 😉 I-a convins şi ne-au lăsat să plecăm.

Apropo de poliţişti, din 5 ţări prin care am trecut, în 4 ne-au oprit gealaţii. În Franţa, Lorin a fost dat jos din maşină, care i-a fost percheziţionată. Eu şi Vlad eram la salon, filmam, dar nici Lorin nu înţelegea de ce au făcut „les flics” mişcarea asta. La venire am fost amendaţi în Austria, în Geneva ne-am cunoscut cu băieţii în uniformă de pe acolo, iar în Ungaria ne-a oprit un „gagiu” care nu vorbea decât limba ţărişoarei lui.  Pentru ce altceva dacă nu să ne întrebe de numărul lipsă?…

Mi-a plăcut şi Berna, oraş mic şi cochet, unde am ajuns din cauza unei devieri în trafic. În schimb, Viena e superbă. Minunată! Opera, Primăria, Praterul, muzeele, străzile, Dunărea, oraşul nou…merită văzute. Sper să apuc să mai trec pe acolo şi să nu plouă, ca azi, la venire, când nu am riscat să coborâm din maşină, să nu fim udaţi serios de aversa de afară.

picture-160

Aşa că, după 24 de ore pe drum, după dormit prin parcări şi mâncat senvişuri, am ajuns acasă. Şi nu mi-e jenă să spun că a fost o săptămână obositoare, dar superbă. EUROPA MERITĂ VĂZUTĂ! MĂCAR PENTRU A ÎNŢELEGE CĂ ACOLO E O ALTĂ LUME ŞI CA NOI, ROMÂNII, SĂ NE INJECTĂM ÎN VENĂ O DOZĂ BABANĂ DE CIVILIZAŢIE!

Copilu’ de ţăran din Binş prin Europa – ziua a 3-a

Grea a fost trezirea în prima zi de „muncă” la salonul auto din Geneva, dar parcă nu atât de dificilă ca în dimineaţa de miercuri. Să fi fost aerul bun de la munte, lipsa internetului din seara de dinainte ori sforăitul lui Vlad 😉  – nu ştiu. Cert e că abia am coborât din pat, cu ochii cârpiţi de somn. Am şi plecat mai târziu decât marţi şi afară era parcă un pic mai rece.

Piaza rea ne-a urmărit şi pe drum când, după ce eu am văzut o mâţă moartă în mijlocul drumului, iar Lorin a observat un cadavru de raton (?) în şanţ (dada, eram în Franţa, nu pe drumul de la Oradea la Beiuş), am ratat ieşirea de pe autostradă şi a fost nevoie de un ocol de peste 10 kilometri de 1,80 euro – taxă de autostradă – ca să ne revenim pe drumul spre Elveţia.

O dată ajunşi la Palexpo, toate gândurile negative au dispărut ca prin farmec. Ce mai, n-aveam probleme! Ştiam de ieri ce standuri sînt, unde, ce am filmat, ce mai avem de făcut. Aşa că totul a mers ca pe roate, până la ora 13, când am stabilit să ne întâlnim cu Lorin la standul celor de la Alfa Romeo. Rând pe rând, au trecut prin faţa camerei purtată de subsemnatul sau de Vlad maşinile de la Bugatti, Ferrari, Audi, Lamborghini, ceva tunneri cu nume imposibil, maşinile de Formula 1, Mitsubishiurile, Saab, Opel şi Infinitti. Şi, evident, hostessele, mereu amabile, zâmbitoare, gata să te ajute şi extrem de obosite şi de desculţe când prindeau un moment liber.

geneva-0215geneva-031

La un moment dat, nenea „I’ll be back!”, mister guvernatorul de California, ex-terminatorul Schwartzenegger şi-a făcut apariţia la standul Audi. E un sentiment ciudat să ştii că omul care a jucat în filmele adolescenţei tale se află la nici 10 metri de tine.

geneva-034

La o oră după miezul zilei, am trecut zâmbitori pe lângă ragazzele în roşu de la Alfa Romeo şi ne-am „recontrat”  cu Lorin, aşezat lejer la o masă, cu un suc în faţă. Descoperise marţi o şmecherie care ne-ar fi făcut pe mine şi pe Vlad să economisim 20 de euro. După o anumită oră, la toate standurile, presa şi invitaţii primesc mâncare pe gratis, în regim de autoservire. Eşti pe la ei pe la stand, poţi să mergi la amiază – orele 12 sau 13 – la un mic restaurant făcut de ei şi bagi la stomac. Free, of course! Marţi am mâncat la bar un senviş şi o cola ori o bere, care ne-au costat 10 euro pe persoană.

Azi n-am mai ratat prilejul. Am stat câteva minute la un rând multinaţional, format mai ales din jurnalişti, şi am construit pe o farfurie un adevărat edificiu gastronomic. Salate, brânzeturi (astea au fost senzaţionale 🙂 ), salam, şuncă, pizza, sosuri… şi, la final, apoteotic, un desert cremos din brânză dulce şi sirop de fructe. Magnifique! De două ori am stat la rând eu şi Vlad, dar ne-am săturat. 😉 Am remarcat că vorbitorii de franceză, fără excepţie, beau vin la masă. Obişnuinţa…

Deşi cu burta plină, nu am reuşit să facem ceea ce ne-am propus pentru a rupe gura târgului de pe Crişul Repede. În interiorul halei unde se ţine salonul, presa nu are acces la net, decât contra unei sume oarecare. Aşa scria pe un afiş. Organizatorii au zis, însă, altceva: nu mai dădeau carduri de acces la net în interiorul salonului, dar puteam să navigăm gratuit la centrul de presă. Acolo, liniştea era la ea acasă şi jurnaliştii vorbeau în şoaptă. Cum eu şi Vlad voiam să facem un live prin webcam, nu prea era locul. Deci, tehnic fiind imposibil, a căzut treaba, spre părerea de rău a tuturor. Chiar puteam produce o premieră pentru Oradea, transmiţând live din Elveţia. Nu-i bai, şi în 2010 se face Expo Auto la Geneva! 😉

În rest, maşini peste maşini. Pe lângă cele de dimineaţă, am mai trecut pe la standurile celor de la Volvo, Rolls-Royce, Porsche, Mercedes, BMW, Peugeot, Alpina BMW, Mini… Peste tot feţe zâmbitoare, oameni gata să te ajute, tot felul de şmecherii de promovare a produselor. Ne-am lovit din nou de lipsa cărţilor de vizită, pe care dacă le aveam ne alegeam cu zeci de materiale de promovare pe casete dv sau alte suporturi. Oricum, avem tolbele pline cu zeci de reviste, CD-uri, DVD-uri ori afişe.

geneva-081geneva-089geneva-053geneva-084

La vreo jumătate de oră după ora oficială de închidere a zilelor presei, după 6 casete şi jumătate de filmare, după mii de fotografii şi mii de oameni şi de maşini văzuţi şi văzute, după ce am încărcat bateriile timp de patru ore şi am colectat zeci de kilograme de materiale promoţionale, după ce am vorbit engleză ori franceză cât n-am vorbit până acum în viaţa mea (micul poliglot 😉 ), după aproape 2 mii de kilometri parcurşi, după ce am băut nenumărate sucuri, ape minerale, red-bull-uri şi 2 beri (eu), după ce am luat nişte mici cadouri (nu am eu banii pe care mi i-aş dori, dar cei dragi merită)… ei bine, după toate astea, am urcat în maşina lui Lorin şi am decis că merităm o plimbare prin Geneva. Am încercat să vizităm un mall, dar toate magazinele mari erau închise, aşa că am preferat să stăm la o bere locală într-o braserie simpatică foc, aproape de centrul oraşului. Nu foarte scumpă, dar cu un aer boem, cu vorbe în franceză care zburau partout 😉 în jurul nostru…Relaxant…

Iar la întoarcere am realizat de ce azi-dimineaţă mă distram văzând numele unui han aflat la marginea şoselei dintre Cruseilles şi graniţa francezo-elveţiană: „Le maison du Pere Noel” (Casa lui Moş Crăciun). Spre seară, când la Geneva ploua, în munţii din sudul Franţei a început să ningă. Cu fulgi mari, care s-au pus repede şi au acoperit totul cu zăpadă. Se vede că francezii nu au RER! 😀

Jingle bells, jingle bells, jingle all the way…

geneva-0983