Chinurile facerii

– Ai mai moşit o televiziune! Ţi s-a mai născut un copil!

Fostei mele colege de la TTV, Loredana Roxin, îi tremura vocea în seara asta când m-a sunat să ne zică nouă, „concurenţilor” de la TVS, de fapt celor alături de care a lucrat mult timp, că îi place ce se întâmplă la noi. I-au dat şi lacrimile… Bine, Lore e o fire mai sensibilă, mai…lirică. 😉

O clipă am rămas cu ochii în tavanul plin de neoane al redacţiei şi i-am dat dreptate. Am văzut cum vine pe lume o televiziune! A treia oară! 😀 Asta se cheamă că sînt tată! Nu? 😀

Am făcut parte din prima echipă de la Antena 1 Oradea. De fapt, am venit la două săptămâni de la lansarea postului, dar mi-a fost tare drag. Apoi a venit Transilvania TV. Am numărat clipele dinaintea naşterii televiziunii ăsteia, am stat zile şi nopţi lângă ea, am trăit cu ea. Un fel de amantă, „femeia” care mă însoţea până şi în familie. 😉

Apoi TVS. Noul TVS. Sigur că fiecare schimbare din cea mai veche şi mai vizionată televiziune locală a însemnat un „nou TVS„. Acum, însă, e altceva, pentru că am trăit alături de colegii mei chinurile, la propriu şi la figurat, ale facerii ei. De fapt, ale renaşterii ei…

Am vrut să scriu ieri despre ce ni s-a întâmplat în prima zi de emisie, dar, îmi dau cuvântul de onoare, mi se închideau ochii de somn.  Plus că prea au fost multe… Nu le voi povesti aici, ţin de bucătăria internă a unei televiziuni. Dar trebuia să mi se aşeze bine în cap, să se limpezească. N-am prea dormit în ultimele zile, dar promit că o s-o fac. Încă n-am stabilit când. O veni vremea. 😀

Oricum, meritul pentru ce a ieşit le aparţine tuturor celor de acolo. Nedormiţi, nervoşi, încruntaţi, cu ţigara în colţul gurii, cu 3-4 cafele băute pe zi, alergând de colo colo, pe teren sau între birouri, lipind fire, cărând camere, microfoane sau trepiede, înjurând printre dinţi un calculator care dădea rateuri, îndurând căldura din studiouri, strângând cu furie telefoanele, încercând să le explice celor dragi că „mai stau puţin, dar vin cu siguranţă, să nu închizi uşa„. Colegii mei.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=uWZIamo9E_M [/tube]

Sîntem la început. Mergem de-a buşilea. Ne împiedicăm, ne lovim, ne ridicăm, ne enervăm că „noul TVS” nu merge chiar cum am vrea noi, dar ne trântim un „Va fi bine!” şi mergem înainte.

Însă, am eu o problemă, majoră: AM ÎNCREDERE ÎN OAMENII CARE-MI DOVEDESC CĂ MERITĂ, DAR NU CRED ÎN APARATE, NICI DACĂ AR SCRIE NASA PE ELE!!!! Că am dreptate mi-a dovedit-o şi Tricasterul, scula aia meseriaşă, de jde mii de euro, care continuă să ne dea bătăi de cap. Dar… oamenii au creat-o, oamenii o s-o îmblânzească. 😀

Le mulţumesc celor care ne-au felicitat, deşi încă mai avem multe de pus la punct. Le mulţumesc şi celor care, deşi nu ne suportă, au preferat să tacă sau să ne bârfească mai „cu amortizor„. Nu o zic din complezenţă. O fac din bun simţ şi pentru că mi se pare normal.

Nu fac promisiuni! Nu-mi plac. De multe ori nu mă pot ţine de ele şi atunci risc să rănesc sau să-i fac pe oameni să-şi piardă încrederea în mine. Am învăţat demult lecţia asta. Şi am tras învăţămintele de rigoare. Dar îmi doresc să facem în aşa fel ca atunci când orădenii şi bihorenii vor să ştie ceva despre ce s-a întâmplat lângă ei, să mute pe TVS.

Şi nu o vom face din pasiune. Adică, nu DOAR din pasiune. Ci pentru că avem pretenţia că sîntem oameni de televiziune, profesionişti adevăraţi!

P.S. În timp ce unii dau abia acum, seara, ştirea că CSM Oradea a învins pe Rapid – sâmbătă, azi e marţi -, Ştirile TVS au anunţat încă de la ora 16 că bucureştenii nu mai vin la Oradea pentru al treilea meci. E doar un infim exemplu despre ce înseamnă optica nouă la nivel de televiziune şi felul în care se fac ştirile la TVS.  Da, am o echipă foarte bună! 🙂

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=7YzsqrKBvMQ [/tube]

P.S. Mă duc să dorm puţin… Mâine o luăm de la capăt.

Noaptea de Înviere

Eu, fratelo şi Danu, prietenul nostru încă de când era în scutece. Asta înseamnă pentru mine noaptea de Înviere. Nici nu mai ştiu de când mergem în formula asta la slujba din noaptea de Paşte. Cu o întrerupere de câţiva ani, când căsnicia a făcut să fie altfel.

Anul ăsta, ca de fiecare dată, după ce am stabilit încă de la amiază, pornim de acasă spre biserică pe la 11 jumate noaptea. Ştim că o să ajungem la timp. Avem pasul mare şi străzile Binşului nu mai au secrete pentru noi. Ştim scurtături 😉 dar nu le folosim.

– Pe aici am mers 8 ani la „Generală„…

Frate-meu îşi aminteşte întâmplări din copilărie. Râdem şi nu simţim frigul de afară. Danu rămâne câteva secunde în spate, să-şi aprindă o ţigară.

– Mă, tu nu te laşi o dată de dohănit?

– N-am voinţă…

A recunoscut direct. Are dreptate, îl ştiu. Ne zice apoi de mâncare şi de vinul pe care îl băuse dimineaţă.

– Găseşte-ţi o femeie, mă. Măcar o să-ţi facă ordine în viaţă.

– Îhî…

„Îhî”-ul ăsta n-are nicio noimă. 😀 Dar nu-l bat la cap. E treaba lui, chiar dacă ne ştim de-o viaţă.

– Aici jucam fotbal, la poarta asta. Aici era „C”-ul, aici noi şi cine ajungea primu’, putea să joace fotbal în pauze, îşi aminteşte fratelo, uitându-se la clădirea şcolii generale.

– Mă, eu am stat aici un an, restul am migrat pe la Medie2, pe Vlaicu. Da’ nu-mi pare rău, am ajuns apoi la „Samuil„, din clasa a cincea. Jucam handbal şi baschet pe baza sportivă în pauze ori fugeam în piaţă…

I-am reamintit asta ca să înţeleagă că nimic nu se compară cu „Samuilul” 😉 .

De doi ani mergem la biserica de la spital. Mică, de lemn, dar frumoasă. Anul ăsta nu a fost multă lume, poate pentru că mulţi s-au dus la biserica din centrul oraşului. Va fi dată greco-catolicilor, aşa că oamenii voiau, poate, să facă Paştele acolo.

Nici n-am stat la toată slujba. Am mers în cimitir, la tata. E primul Paşte fără el. Nu am vrut să-l lăsăm singur. Am pretextat că mergem să vedem dacă se face un foc în cimitir, să ardem crucea de lemn de pe mormânt. Nu ştiam de un asemenea obicei, nu văzusem niciodată vreun foc în cimitir în noaptea de Paşte, dar am mers. I-am pus lumânări la mormânt… Ciudat, anul ăsta nu mi s-a stins lumânarea cu care am înconjurat biserica. A ars până la capăt.

– Dacă nu aţi fi împreună, nu aş şti care eşti tu şi care e frate-tău.

Tânărul preot de la biserica de la spital se uita oarecum mirat la mine şi la fratelo. Poate semănăm, eu nu-mi dau seama. 😉 Mi-am luat paharul cu „paşti” şi am plecat. Pe jos, prin centru, discutând despre amintirile din noi. 😀

– Da’ ştiu că părintele n-a fost zgârcit deloc cu vinu’! 😉

Un răspuns

Nu ştiu dacă li se întâmplă tuturor, deşi tind să cred că aşa se petrece. Cert e că eu primesc răspunsuri la tot felul de întrebări, la tot soiul de stări, exact când nu mă aştept. Răspunsurile vin de unde nici nu ai crede, iar când le primesc rămân pe gânduri.

„Ca să vezi… Asta era!”

Sînt, însă, un om prea legat de lumea din jurul meu şi poate că uit prea repede ceea ce ar trebui să ţin minte. Mă iau cu alte treburi şi devin prozaic atunci când sentimentele ar trebui să mă domine.

Am primit de câteva luni cartea fostei mele colege şi mereu bunei mele prietene Mariana Gavrilă – „Ispita episcopului”. Nu voi face aici o recenzie a cărţii. Din două motive: nu am citit-o încă (recunosc, mi-e ruşine, 🙁 dar voi îndrepta lucrurile) – şi nu sînt eu atât de înţelept încât să judec sentimentele extraordinare descrise în carte de Mariana. În noaptea asta însă, din nu ştiu ce motiv, am luat cartea din mica mea bibliotecă de garsonieră şi am deschis-o. Ca de obicei în ultimele săptămâni, e ora 1 şi nu pot să dorm.

Am deschis-o la pagina 61 şi ochii mi-au căzut, fără să vreau, pe următoarea afirmaţie:

… filosoful danez Kierkegaard spunea că viaţa interioară a fiecărui om este clădită pe contrarii ireconciliabile, aşa încât fiinţa umană se află sfăşiată în fiecare clipă de hăţişul alternativei ori-ori. Stările potrivnice, bipolare, ale eu-lui sunt indiciile unui incendiar potenţial sufletesc, ale unei vieţi interioare intense, traită pasional, incandescent şi care ridică fiinţa umană pe culmile sublimului. Aceste contrarii nu pot fi împăcate, raţiunea nu are niciun rol, pentru că ruptura dintre alternative nu se gândeşte, ci se trăieşte…

Mai trebuie explicat ceva? Răspunsul e evident, pentru cine vrea să-l înţeleagă. Şi nu mi-am mai pus întrebări de genul „De ce am citit EXACT acest pasaj şi de ce EXACT acum?” Fiecare lucru are rostul lui şi nimic nu e întâmplător.

Şi, când să închid cartea, coperta a refuzat parcă să se întoarcă şi a lăsat privirii ultima pagină.

…viu ţi-aş fi dat beţia fericirii, mort însă, am să te fac să cauţi Adevărul. Acum, iubirea mea, trebuie să te reîntorci în lumea ta. Lumea asta nu-i pentru tine… Nu încă, dragostea mea… Du-te, încearcă să fii fericită şi nu mă uita!

Cine crede că am dat în „bîlbâială melancolică” se înşeală. Sînt un om perfect normal… sau cel puţin aşa îmi place să cred. 😉 Şi nici nu am dat un citat din Kierkegaard ca să mă prezint mare deştept. Câteodată, însă, iese la iveală acea parte a sufletului pentru care merită să trăim, să suferim, să mergem înainte. Şi noi, ăştia care vorbim toată ziua despre politică, accidente, crime, scandaluri, cei care înjurăm şi ne stresăm dublu decât un om obişnuit – nu că am fi mai cu moţ -, aşadar, noi, ăştia, avem un suflet. Şi, mamă, mamă, cum ne aminteşte că trebuie să avem grijă şi de el!

P.S. Am ce citi acasă, de Paşte…

„OZN” şi „anarhişti”

Despre ştirişti se spune că sînt nişte oameni serioşi, care, pe lângă faptul că crapă piatra-n patru (exerciţiu de dicţie, ştiu 😉 ), nu prea ştiu să râdă.

Afirmaţia e pe jumătate falsă. E adevărat, oamenii din redacţia de ştiri sînt, prin natura lor, nişte tipe sau tipe care se încruntă când îşi analizează ştirile, care fac totul cu seriozitate, care nu-şi permit greşeli, pentru că, în afara patronului, îi poate penaliza şi justiţia. Ştiriştii fac totul documentat, adună probe cu meticulozitatea unor angajaţi de la criminalistică. Vorbesc despre cei care au meseria în sânge şi nu o fac doar ca să se laude că apar pe sticlă şi lucrează în televiziune.

Dar nu-s defel nişte indivizi cu paru-n cur, scuzată-mi fie utilizarea cuvântului „par” 😀 . Ştim, şi aici trec la persoana întâi plural, să spunem bancuri, să râdem, să bârfim (mda, ştim bine), să ne simţim bine şi să transmitem starea asta şi dincolo de ecran. Mai rar, că situaţia-i mai mult maro decât roz în ţara asta. Dar o facem. Mărturie stau ai mei colegi şi ştirile pe care, din când în când, îi fac pe cei care ne privesc să zâmbească.

Am două exemple de astfel de materiale.

Primul difuzat de TTV Oradea pe 1 aprilie 2008. O glumă care a prins inclusiv la câţiva colegi din presă, care s-au cam supărat că nu le-am spus de subiect sau că autorităţile „au încercat să muşamalizeze totul” 😉 . Amicul Gaz interpreta la mare artă rolul lui „Dietrich„, „anarhistul” prins în Borş, iar ofiţerul sub acoperire… rămâne sub acoperire. 😉

Al doilea dat de TVS Oradea în urmă cu câteva zile, tot de 1 aprilie. Recunosc, nu a fost atât de credibil ca ştirea din 2008, dar a avut susţinătorii lui.

Luna palidă…

Stau în balcon şi mă uit pe cer. Să nu zâmbească nimeni a compătimire! Nu-s nebun, deşi condiţiile date ar putea duce la concluzia asta. 😉

E aproape ora 2 şi jumătate. Mă bântuie insomniile. De fapt, de câteva săptămâni bune mă lupt cu ele. Nu-i a bună, dar, culmea, la redacţie nu am probleme. Creierul îmi operează normal şi nu mi-a dat încă niciun „error„. Am ieşit pe balcon pentru că simţeam nevoia să mă răcoresc puţin. La neuroni. Mda, în casă nu e cald, dar, după sute de clipuri de pe youtube cu generice, jingle, open şi close-uri de ştiri, mi-a venit aşa, să văd măcar curtea blocului. Plus că un ţânţar – sau toată familia lui, nu ştiu, că animalele astea care trăiesc din supt (alooooo, de sânge, a nu se gândi nimeni la perversiuni 😉 ) – nu mi-a/mi-au dat pace în ultimele minute şi le-am jurat răzbunare. Am pus în priză aparatul dedicat genocidului ţânţăresc şi am ieşit pe balcon.

Hmmmm, la ora asta toată lumea doarme. Sau face lucruri mai plăcute 😀 decât să belească ochii în tavan sau să navigheze pe youtube. Niciun bec nu era aprins… Ba, într-un singur apartament vibrau ceva imagini de la un televizor. Bag mâna în foc, însă, că îl uitase cineva aprins.

E linişte… ca niciodată. A tăcut până şi alarma de la magazinul din zonă, care porneşte cred ca să streseze cartierul, că de hoţi nu a fost vorba niciodată. Mă uit pe cer: nicio urmă de nori… senin. În schimb, luna era atât de palidă şi de… portocalie, cam ca portocaliu ăsta naşpa al tvs-ului. Nu-i bai, se schimbă. Portocaliul TVS-ului, nu al lunii…

Un halou ciudat învelea luna şi îi creea un aer mistic, de noapte a vrăjitoarelor. Pe mine m-a dus cu gândul la o noapte petrecută pe munte, la Padiş, în liceu, când pe o astfel de lună auzeam lupii urlând. Se vedea totul afară, ca-n palmă… şi noi, băieţii, ne gândeam la fetele care dormeau într-un fel de dormitor improvizat într-o fostă remorcă de tractor. 😉

Pfuuu… Cum de mi-am amintit asta? Şi ce, mă? Ăsta-i subiect de scris pe blog? Nu-s lunatic… Sper, adică. 😉 Mă uit la lună şi susţin că nu am probleme! Mda…

Când am reintrat în casă, ţânţarul şi tot neamul lui nu mai erau. Cred că au dat colţul ori au emigrat pe undeva. Se mai satură şi ei de garsoniera subsemnatului. În schimb, la Pro Cinema, mergea „Don Juan de Marco”.

Aha! Am priceput! Dacă şi televizorul îmi sugerează că nu-s cu toate, e clar. Du-te, mă, şi te culcă!

M-am uitat încă o dată la lună. Nu e plină. Are o parte lipsă… Pfaaaai, noapte bună! Altfel devin un fel de filosof, care scrie cuvinte fără de înţeles şi îl vede lumea drept nebun. 😀 Mai ales că mai îmi şi scriu pe blog ideile.

Hai, fericire eternă vă doresc!

Dacă…

Îi ţin minte mâinile… Mari, puternice, aspre. M-au fascinat întotdeauna. La fel cum mi-a rămas mereu în minte tatuajul de pe mâna stângă.

– Ce e ăla?

– Un tanc.

– Da’ de ce ţi-ai desenat un tanc acolo, pe mână?

– În armată… Eram tânăr, mă prosteam…

Se bărbierea cu acelaşi vechi aparat în care schimba lama la câteva săptămâni. Altul s-ar fi tăiat la fiecare a doua mişcare. El avea barba ţepoasă şi ştia cum să o radă.

Zâmbea şi îşi ridica privirea într-un fel anume când citea ziarele, duminica. Îşi aranja ochelarii şi accepta repede un joc de table sau de cărţi.

Avea ochii verzi. Ciudat… Nici eu, nici frate-meu nu l-am moştenit. Şi-mi pare rău. Avea ochi frumoşi. Ce ravagii aş fi făcut eu cu ochii verzi! 😉

Se supăra repede, dar îi trecea la fel. Aici l-am moştenit. Şi nu-mi pare rău.

Mi-aş fi dorit să fie alături de mine şi eu alături de el. Bărbaţii au nevoie de tatăl lor. Chestiune de… bărbaţi. M-am dus acum, seara, până la Beiuş pentru asta. Dar nu era acasă, ci undeva, pe dealul de lângă oraş. Acolo e liniştit…

Sînt momente, multe, când mi-e tare dor de el. De îmbrăţişările lui. De vocea lui. Şi de marea lui dorinţă, pe care nu am băgat-o în seamă mult timp, ca fiii lui să fie fericiţi.

Pe 8 aprilie, tata ar fi împlinit  59 de ani….

Becali şi clisa friptă

Mă tot întrebam. Eu pe mine, evident… Chestie de gramatică 😉 Cum de nu mai scriu pe blog? De ce nu-mi vine? Pană de inspiraţie? Lipsă de subiecte?

Hmmmm…. Într-o lume în care subiectele lipsesc doar dacă esti mut şi surd – dar şi atunci poţi deveni un fin observator al vieţii politice -, ori în care Becali ocupă 99% din programele tv, că restul sînt jingle de post, pare absurd să spui că n-ai despre ce scrie. Şi totuşi… Nu m-am încăpăţânat, dar nu mi-a venit cheful a scrie…

Am preferat să-mi fac plinul de circ doar uitându-mă la tâmpeniile debitate la tv în legătură cu arestarea lui Becali. Apropo, am observat că ăia care până mai ieri urlau „cine şi când o să-l mai tempereze pe Jiji?” se dau acum mari apărători ai lui. Atât am de zis. Restul e spectacol penibil.

După cele două seri de circ pe care le-am urmărit, am trecut la chestiuni mai umane şi mai importante – grătarele, ceapa şi clisa prăjită. La foc de lemne, adevărat, în mijlocul lu’ mămica natură. Prima dată mi-a venit pofta vineri, pe când citeam blogul ăla de te lasă cu gura apă, a lui Adi Hădean. „Nebunul” ăsta – termenul e folosit cu mult drag 😉 – ştie să-ţi dinamiteze sentimentele culinare cele mai ascunse. Cum am văzut clisa aia picurândă 😀 pfaiiiiiii, direct la frigider m-am dus. Am luat una bucată slană, am tăiat-o în patru bucăţi potrivite şi jap cu ea in tigaie, pe aragaz. N-a avut ea gustul ăla turbat din natură, dar mi-a satisfăcut parţial pofta.

Satisfăcut total am fost abia duminică, atunci când am fost cu mama, fratelo şi familionul lui în renumita regiune a Pocioveliştii (da, da, Pocioveliştea chiar există – o spun pentru nebeiuşeni), după o curbă la stânga, cum treci un pod peste Valea Nimăieştiului, la grădina amenajată rustic a lui fratelo, cu o veche caroserie de dubiţă pe post de cabană. 😉  Ţinând cont de învăţăturile lui Happy Cook către cei ce binevoiesc a-i lectura saitul, m-am ocupat personal de pulpe (ale puilor), de mici şi de cartofii prăjiţi. Evident, nu am ratat ocazia de a prăji o bucată deloc mică de clisă în flăcări. Pfaiiii….ce miresme, ce arome… Şi totuşi, nu am băgat ca altădată, din motive că nu mai puteam. 😀

Dar mi-am satisfăcut poftele gastronomice, dacă pot fi numite aşa, şi am tras o concluzie. Oriunde în lume, ceapa, clisa şi pita îl bat pe Becali şi pe tot alaiul lui de susţinători şi contestatari.