Noaptea de Înviere

Eu, fratelo şi Danu, prietenul nostru încă de când era în scutece. Asta înseamnă pentru mine noaptea de Înviere. Nici nu mai ştiu de când mergem în formula asta la slujba din noaptea de Paşte. Cu o întrerupere de câţiva ani, când căsnicia a făcut să fie altfel.

Anul ăsta, ca de fiecare dată, după ce am stabilit încă de la amiază, pornim de acasă spre biserică pe la 11 jumate noaptea. Ştim că o să ajungem la timp. Avem pasul mare şi străzile Binşului nu mai au secrete pentru noi. Ştim scurtături 😉 dar nu le folosim.

– Pe aici am mers 8 ani la „Generală„…

Frate-meu îşi aminteşte întâmplări din copilărie. Râdem şi nu simţim frigul de afară. Danu rămâne câteva secunde în spate, să-şi aprindă o ţigară.

– Mă, tu nu te laşi o dată de dohănit?

– N-am voinţă…

A recunoscut direct. Are dreptate, îl ştiu. Ne zice apoi de mâncare şi de vinul pe care îl băuse dimineaţă.

– Găseşte-ţi o femeie, mă. Măcar o să-ţi facă ordine în viaţă.

– Îhî…

„Îhî”-ul ăsta n-are nicio noimă. 😀 Dar nu-l bat la cap. E treaba lui, chiar dacă ne ştim de-o viaţă.

– Aici jucam fotbal, la poarta asta. Aici era „C”-ul, aici noi şi cine ajungea primu’, putea să joace fotbal în pauze, îşi aminteşte fratelo, uitându-se la clădirea şcolii generale.

– Mă, eu am stat aici un an, restul am migrat pe la Medie2, pe Vlaicu. Da’ nu-mi pare rău, am ajuns apoi la „Samuil„, din clasa a cincea. Jucam handbal şi baschet pe baza sportivă în pauze ori fugeam în piaţă…

I-am reamintit asta ca să înţeleagă că nimic nu se compară cu „Samuilul” 😉 .

De doi ani mergem la biserica de la spital. Mică, de lemn, dar frumoasă. Anul ăsta nu a fost multă lume, poate pentru că mulţi s-au dus la biserica din centrul oraşului. Va fi dată greco-catolicilor, aşa că oamenii voiau, poate, să facă Paştele acolo.

Nici n-am stat la toată slujba. Am mers în cimitir, la tata. E primul Paşte fără el. Nu am vrut să-l lăsăm singur. Am pretextat că mergem să vedem dacă se face un foc în cimitir, să ardem crucea de lemn de pe mormânt. Nu ştiam de un asemenea obicei, nu văzusem niciodată vreun foc în cimitir în noaptea de Paşte, dar am mers. I-am pus lumânări la mormânt… Ciudat, anul ăsta nu mi s-a stins lumânarea cu care am înconjurat biserica. A ars până la capăt.

– Dacă nu aţi fi împreună, nu aş şti care eşti tu şi care e frate-tău.

Tânărul preot de la biserica de la spital se uita oarecum mirat la mine şi la fratelo. Poate semănăm, eu nu-mi dau seama. 😉 Mi-am luat paharul cu „paşti” şi am plecat. Pe jos, prin centru, discutând despre amintirile din noi. 😀

– Da’ ştiu că părintele n-a fost zgârcit deloc cu vinu’! 😉

Comments

comments

Fără categorie

Lasă un răspuns