Mare-i grădina Ta, Doamne!…

Zilele trecute, colegul Vlad Tătaru de la emisiunea de dimineaţă a fost agresat în plină stradă de un individ supărat că nu a fost lăsat să le întrebe în direct pe nişte fete – minore! – dacă au văzut până atunci un bărbat dezbrăcat. Omu’ era nervos că nu s-a putut destrăbăla verbal pe post. I-a promis lui Vlad că „ştiu eu unde e teveseu’ şi vin până acolo„.

Şi s-a ţinut de cuvânt. A venit, i-a prins pe Vlad şi pe producătoare afară şi a sărit pe ei. Dacă mie îmi sucea mâna cum i-a făcut colegului meu, jur că se lăsa cu mai mult decât o discuţie aprinsă. Noroc, pentru individ 😉 , cu nişte poliţişti care patrulau în zonă, lângă colegiul „Traian Vuia”, că era bacalaureat.

Cred că nu este jurnalist să nu fi fost măcar o dată agresat ori înjurat. Dar să faci emisiuni de divertisment şi să vină unu’ cu stoluri pe creier şi să te facă pe Gigi Duru’  că nu e lăsat să debiteze tâmpenii pe post, asta nu am auzit.

Probabil că, în curând, o să ne trezim cu demonstranţi la poarta televiziunii, nemulţumiţi că am anunţat la meteo că va ploua şi uite, al naibii, e soare. 😀

Simt că îmbătrânesc

Vorba băieţilor de la Radio Zu: „Ştiţi de ce mă întristează când aud că a mai murit unul dintre cântăreţii şi actorii copilăriei şi tinereţii mele? Pentru că simt că îmbătrânesc!

Poate că sună ciudat ca un tip de 33 de ani să spună asta, dar aşa simt.  Mor pe rând toţi cei care, din ecranul televizorului ori de pe cearşaful alb al cinematografului sau din difuzoarele casetofonului stereo spaţial ori Internaţional, mi-au marcat copilărîa şi adolescenţa. Azi-noapte a murit şi Michael Jackson. La doar 50 de ani…

Nu sînt dintre cei care acum, la moartea lui, îşi dau seama cât de mari fani sînt şi cât „oh, my God” îl iubeau şi, mai ales, îl iubesc acum. Recunosc, mi-a plăcut înainte de ’89, când mai prindeam pe la „Album duminical” 🙂 un „Thriller” sau „Billie Jean„. Pe la începutul anilor ’90 mi-am luat albumul „Dangerous” şi mă minunam ce efecte folosea în „Black and white” şi „Remember the time„.

Concertul din 1992 mi l-am înregistrat cu un microfon naşpa de pe televizor pe casetofonul Internaţional. 😀 Apoi nu m-a mai atras cu nimic. Decât, poate, acel clip – „Scream” –  cu sora lui, Janet. În rest, în jurul lui au fost doar scandaluri.

Mor cei care ne-au marcat generaţia. Mult prea tineri… Şi când ei mor, parcă nu mai contează decât lucrurile bune. „Despre morţi numai de bine„, zice românul.

Şi pe cuvânt de nu, simt că îmbătrânesc.

P.S. Dimineaţă, băieţii de la radio Zu le cereau celor care erau în trafic să aprindă avariile în memoria lui Michael Jackson. Eu am pus avariile. Din tot bulevardul „Decebal” am fost singurul. Dacă sucomba Guţă, pâlpâiau toate şoselele din ţară. România, te ţuc!

Contravenţii şi intervenţii

Recunosc: nu-s mironosiţă şi îmi recunosc şuturile pe care le trag în bară cu simţ de răspundere. Dacă am recunoscut chestia cu bucuria pe care i-am lăsat-o mamei în poşetă pe când aveam vreo 4-5 ani 😀 nu văd ce altceva nu aş putea recunoaşte.

E, tocmai asta e problema. Obişnuiesc să-mi recunosc greşelile, chiar dacă nu le regret. NICIODATĂ nu am intervenit să fiu iertat de pedeapsă. Am fost prins în 2007 cu 72 km/h în oraş, mi-am încasat punctele de penalizare fără să trăncănesc. E exemplul care îmi vine acu în minte. Evident, m-am simţit ca naiba, dar, na, asta e. Şi muuuulte altele. Nu tac atunci când ştiu că am dreptate, cu riscul să-i enervez pe toţi cu încăpăţânarea mea.

Dar mi se pare cam gros obrazul unora care intervin să nu apară pe post când au făcut o tâmpenie. Pe bune, îi înţeleg pe infractori că ameninţă că „îţi sparg camera, măi p…„. Aşa-s ei, ce să le cer? În schimb, mă enervez când nişte poliţişti de frontieră încearcă, prin intermediari, să convingă un coleg de-al meu să nu dea pe post faptul că au fost prinşi traversând pe culoarea roşie a semaforului de la trecerea peste calea ferată.

Asta era marea lor problemă?! Că sînt daţi pe post? Nu că puteau să moară dacă, întâmplător, forţau trecerea chiar când se apropia un tren. Adevărul e că „şansa” de a fi surprinşi de o garnitură era mai mică decât a fi daţi la tv, nu? 😉

În locul lor, mă ofuscam şi îi luam la întrebări pe „colegii” de la Rutieră:

„De ce ne amendaţi, mă? Pentru că am trecut pe roşu, la care voi aţi dat drumu’ când aţi văzut că ne apropiem? Pentru că voiaţi să amendaţi pe cineva şi ne-aţi găsit pe noi de fraieri? Hai să vedem dacă acum chiar venea vreun tren. Că dacă aţi făcut-o numai ca să ne-o trageţi, v-o tragem noi de nu vă vedeţi. Apropo, ceau, băieţii de la TVS! Dacă am greşit, daţi-ne la ştiri. De 10 ori pe zi. Că merităm! OK? Vă pupăm!”

Evident, asta nu are nicio legătură cu realitatea… 🙁

Când plouă

Când plouă, dar nu numai (evident, ploaia e doar un motiv, aş spune ce cred şi dacă soarele ar băga în termometre temperaturi de Sahara 😉 ), observ chestii interesante.

Doi adolescenţi care urmau să dea bacalaureatul în aceste zile au murit în nişte evenimente teribile. Primul, un puşti de 18 ani, a murit trăznit, sâmbătă, pe când se întorcea acasă de la pregătirea la matematică pentru bac. Luni, o altă absolventă, de aceeaşi vârstă, n-a mai ajuns să-şi susţină examenul de maturitate. A murit stupid, într-un accident produs la ieşire din Vaşcău. Fusese până în oraş să vadă ce au făcut colegii ei; ea trebuia să intre în tura a doua, marţi, la examenul oral la limba română. A murit când maşina în care se afla a ieşit de pe drum şi s-a izbit de o casă. Colegii mei au discutat cu martorii care spuneau că vitezometrul s-a blocat la 160 km/h. Asta pe o şosea umedă, cu un şofer pe al cărui permis abia se uscase cerneala. 🙁

Cât de drepte sînt aceste morţi? Doar Dumnezeu ştie… Mie, cu mintea mea de om, nu mi se par a se încadra într-o logică normală. Dar cine sînt eu ca să judec?

Aud ieri un promo la radio despre o jurnalistă. Dacă a poza prin reviste şi a râde pe la emisiuni înseamnă jurnalism, daţi-mi voie să nu mă consider ca făcând parte din breasla asta, ci un simplu băgător de seamă, cârcotaş prin definiţie şi muncitor cu mintea, tastatura, imaginea şi sunetul (asta de la final am scos-o după o îndelungată gândire 😀 ). Parcă sună mai bine aşa. Cât despre marile şcoli europene şi americane de presă nici nu îndrăznesc să vorbesc.

Am mai văzut cum arată saloanele din spitalul de recuperare din Băile Felix. N-am cuvinte. Dacă asta e ideea românească despre ce înseamnă recuperarea fizică a unor pacienţi, înseamnă că m-am născut prea devreme şi sîntem undeva prin 1950, primăvara. Nu neg calităţile apei termale din staţiune, dar modul în care sînt cazaţi pacienţii m-ar face să mă îmbolnăvesc de nervi şi să am accese de paranoia după o săptămână de stat într-o astfel de cameră.

Îmi fac mea culpa: am fost un mare nesimţit şi trebuie să o spun, că-mi stă pe suflet. Am făcut-o ciuciulete pe o femeie care circula ieri, pe la 8 şi ceva seara, pe marginea drumului, în apropiere de primăria din Sânmartin. Am vrut să depăşesc pe stânga 🙁 o altă maşină şi am dat într-o ditamai balta. Biata femeie, nu a mai avut nicio şansă. Merit înjurăturile, doamnă! Mare tâmpit! Şi eu îi băgam undeva pe dobitocii care procedau ca mine.

Normal şi ANORMAL

E normal să te simţi nedreptăţit când îţi sînt luate aiurea nişte puncte câştigate pe bune în teren. E normal să te simţi nedreptăţit de un arbitru. E normal să ceri sprijinul tuturor în lupta împotriva unor laşi şi mincinoşi.

Dar e ANORMAL să le dai dreptate unor cretini care nu au altă poftă decât să dea cu scaune şi cu pari în jandarmi, să intre pe teren sau să-şi facă dreptate cu pumnul. Avem exemplul ălora de la Piteşti şi a celor de la Târgu-Jiu. Nu le zic timişoreni sau dinamovişti şi, mai ales, nu le zic suporteri. Ăştia sînt nişte vandali, glume sinistre ale naturii, nişte transformări grobiene incredibile ale omului în animal. Adevăraţii suporteri îi vedem la Eurosport sau la alte posturi care transmit meciuri de afară.

În ritmul în care jegurile vor să-şi facă dreptate şi marii şefi din fotbalul românesc le întărâtă şi le sponsorizează, folosindu-i pe bovini ca masă de manevră şi presiune, nu-i exclus, vorba doctorului Mureşan de la Cluj, să avem şi crime în fotbalul românesc.

Iar jandarmii ar fi cazul să-şi fac datoria. Nu au auzit de expresia „te bat ca maşina de cusut„? Să nu-mi zică nimeni că băieţii în uniforme nu ştiu că-i calmeze pe cretini cu un pumn în figură? Hai, că animalele numai aşa pot fi calmate! Drepturile omului nu funcţionează în totalitate cu astfel de specimene, aşa-zişii suporteri, care ar fi în stare să nenorocească în bătaie pe oricine nu are aceeaşi opinie cu ei.

P.S. Nu sînt fan stelist, ba din contră. Dar nu pot să nu remarc atitudinea galeriei, care îşi poartă cu – zic eu demnitate – războiul cu Becali. Nu se tem şi îşi spun dorinţele în faţă. Au şi ei bubele lor, dar măcar ştiu ce vor şi nu se lasă manevraţi de un patron-europarlamentar.

Asociaţia amatorilor de „capră”

Am eu o întrebare. Superfluă, ar zice unii. Normală, spun eu. Pentru că ţine de o normalitate de care, cred, din ce în ce în ce mai puţini ţin cont.

Mă, de ce trebuie eu să accept „indicaţiili” de la centru – adică de prin Europa, de aiurea – că tre’ să accept legăturile în homosexuali? Mă refer la căsătorii. Asta e o instituţie sfântă, nu trebuie pângărită de nişte băieţaşi care se regulează în dorsal. Nu intru în discuţii de ordin medical, religios şi filosofic. Remarc o chestie. „Veselii„, când fac o manifestare, cică-şi cer drepturile. Că sunt o minoritate sexuală asuprită şi că trebuie acceptaţi.

Din partea mea, ce fac ei în casă, în spaţiul privat îi priveşte. Dar nu înţeleg de ce fac acele parade de prost gust, care stârnesc reacţii mai ales de dezgust.

Ce-ar fi dacă s-ar trezi unul de ăsta hetero şi ar pune bazele unei asociaţii a masculilor cărora le place să le fie făcut un oral de către femeile brunete sau blonde? Şi, în virtutea faptului că reprezintă o minoritate 😉 – vorba vine – asuprită şi nerecunoscută oficial, să iasă în stradă şi să prezinte într-o defilare prin târgul lui Bucale tot soiul de chestii explicite. Că cică aşa ar atrage atenţia asupra discriminării la care sunt supuşi că nu se pot manifesta… mă înţelegeţi. Ori să vină un alt individ care să înfiinţeze el o comunitate a bărbaţilor heterosexuali nezoofili amatori de „capră” – şi aici mă refer la poziţie. 😀

În concluzie, sînt european vorbitor de limbă română, vorba unuia de la TVR, cu mintea deschisă la nou, dar închisă la tot ce mi se pare idiot, lipsit de bun simţ şi la tot ce mi se impune să accept doar pentru că aşa vor alţii.

Ziua alegerilor? Ce plictiseală…

A fost cald azi – vreo 30 şi ceva de grade afară. În redacţie, în schimb, a fost bine – am setat aerul condiţionat pe 19 grade, la care s-au mai adăugat, cu decenţă 😉 , câteva de pe coridor, că doar am lăsat uşa deschisă.

Da, am făcut şi noi, cei de la TVS, ceva mai „altfel” pentru ziua alegerilor. Dar am căzut şi noi în starea de plictis care caracterizează europarlamentarele în România. Nu am avut prea multe evenimente de relatat. Tradiţionalii votanţi matinali, deţinuţii de la puşcărie, fericiţii care se bălăcesc în ştranduri şi pe care îi doare în dorsal de vot – cam astea au fost.

Drept e că pe nimeni nu interesează alegerile astea. Nimeni nu a explicat ce e ăla Parlament European, ce face un eurodeputat în afară de a toca nişte bani. Recunosc, şi noi am făcut prea puţin pentru asta, dar măcar am adus la „Ediţia de seară” nişte specialişti care să explice „boborului” cum stă treaba cu spilcuiţii ăia de la Bruxelles, Luxemburg  şi Strasbourg.  Apropo, stupidă chestiune asta cu cele trei sedii ale europarlamentarilor; şi cheltuială inutilă de bani. 🙁

Nu ne-am agăţat de nimic, ca ştire. Şi nici nu am avut de ce şi nici nu voiam să facem din ţânţar armăsar, cum au încercat colegii noştri mai „profi” de la Bucureşti.

Poate că ar fi trebuit să nici nu ne pese din moment ce nemaipomeniţii de la Autoritatea Electorală au avut grijă să pună data limită pentru acreditări pe 23 mai, parcă. S-a ajuns astfel să nu avem acreditări şi ca noi alţi sute de colegi din toată ţara. O madamă de la Bucureşti îmi explica, tandru, la telefon că nu-mi poate rezolva cererea făcută luni sau marţi, pentru că „atunci ar trebui să le dăm tuturor întârziaţilor şi atunci ce ar ieşi?” Mda, ar ieşi că respectivii de la Autoritatea Electorală ar fi respectat dreptul la informare al tuturor.

Dar ne-am descurcat 😉 şi am făcut-o bine. Chiar dacă unii preşedinţi de comisie nu ne-au lăsat să intrăm în secţii, pe motiv că au avut control şi li s-a atras atenţia ca nu cumva să lase înăuntru picior de jurnalist neacreditat. Am fost singura televiziune locală care a difuzat imagini şi informaţii despre europarlamentarele din Bihor. Colegii mei au acoperit tot ce se putea acoperi prin materiale, transmisiuni în direct, prin telefon şi statistici date imediat după anunţarea lor. Au fost trei jurnale ok pentru un post local.

Repet, nu mi s-au părut nişte alegeri importante, pentru că toată lumea, de la politicieni până la alegători, şi-a cam băgat membru inferior în ele. A fost o campanie electorală în care politicienii nu au venit cu nicio idee nouă şi au preferat să ne îndoape cu slogane învechite, de care alegătorilor nici că le-a păsat. Au demonstrat-o şi materialele făcute de colegul meu, Bogdan Costea.

Apropo: nu am votat. Nu mă impresionează îndemnurile politicienilor de a merge la vot. Nu vreau să le dau acordul meu, pentru că ştiu că s-ar şterge cu el la capatul intestinului gros. Şi nici nu mă afectează criticile „apărătorilor democraţiei”, care îmi zic că nu-s un bun cetăţean, că nu mă duc să dau cu ştampila. N-am în cine. Nu aleg doar să fie ales. Dintre mai multe rele, nu-l aleg pe cel mai puţin rău. Să le fie de bine! Oricum, pe politicieni nu i-a interesat decât ca un simplu amănunt că unii le-au dat un vot de blam, în alb, la alegerile de anul trecut.

Hai să-i lăsăm să fie copii!

Să nu fiu înţeles greşit. Îmi sînt tare dragi copiii. Cei liniştiţi, cei şmecheri, cei blonzi, cei bruneţi, indiferent, vorba cuvântărilor din „epoca de aur” – indiferent de naţionalitate, sex, religie şi, aş zice eu, indiferent de faptul că salută cu „Săru’ mâna!” sau „Ceau!” 😀

Dar, iertare celor ce au altă părere, nu-i pot privi cu tare multă bucurie pe micuţii care se cred – măi, dragă – nişte staruri. În stadiu de protoformare, e adevărat, dar staruri. Fetiţe îmbrăcate cu fustiţe scurte, scurte şi cu ciorapi tip plasă – nu sînt bolnav, dar cred că trebuie să existe şi o decenţă a puştimii -, sau băieţei de 4-6 ani cu tricou mulat la care abia se ţin de microfon, dar vorbesc afectat şi umplu coridorul televiziunii cu propriul eu.

Astfel de minispecimene, viitoare şmecherii ambulante, apar aproape zilnic la emisiunea colegei mele Romana. De altfel o fată ok, cu mult bun simţ, Romana s-a văzut de multe ori pusă faţă în faţă cu – măi, dragă – vedetismul unor copii. Nu toţi sînt aşa şi, mai ales, nu-s ei de vină, zic eu. Părinţii poartă întreaga responsabilitate în transformarea lor din copii obişnuiţi în staruri, unele fără absolut nicio valoare. Multor copii li se spune de către mama sau tata cât de frumos ştiu să cânte sau să stea cu microfonul în mână. Evident, mulţi îşi visează fiicele viitoare Cleopatre Stratan şi le forţează să uite de copilărie şi le umplu viaţa de ruj, fond de ten şi lumini de reflectoare. Clar, sînt şi talente, dar haideţi să le lăsăm ca Dumnezeu să le descopere pe fiecare la vreme sa.

E păcat să le stricăm copilăria. Chiar dacă par desuet, aş prefera să văd copii jucându-se în parcuri, printre tobogane, şi nu în studiouri de televiziune, printre cameramani şi reflectoare. Să-i aud vorbind despre desene animate, nu despre noua linie vestimentară a nu ştiu cui sau despre vreo melodie stupidă, cântată de o semianalfabetă din străinătate.

Că tot e 1 iunie, le-aş dori tuturor copiilor să rămână copii! Să-şi spargă genunchii la fotbal, în faţa blocului, 😀 să se joace de-a hoţii şi vardiştii în parc, să înveţe să nu fie egoişti, să nu uite că şcoala te face să reuşeşti în viaţa, nu şmecheriile şi descurcăreala ieftină. Iar părinţilor le doresc să-şi aducă mereu aminte că au fost şi ei  copii. Şi să-şi lase fii şi fiicele să-şi trăiască în voie copilăria.