Mea culpa

Am făcut acum ceea ce nu am făcut niciodată. Dar merită ENORM. Am şters o postare. Pentru că aşa am simţit, pentru că acum chiar am de ce să merg acasă. Pentru că acum există cineva pentru care merită nu doar să şterg o postare în care nu am crezut niciodată după ce am cunoscut-o pe acea cineva, ci merită TOTUL.

Un bărbat greşeşte, iar eu nu am făcut-o intenţionat. Dar e bărbat adevărat cel care are curajul să-şi recunoască greşeala şi să spună, tot acolo unde a făcut tâmpenia, „Da, am greşit!”

Am pentru cine să merg acasă, am de ce să simt că munca e doar un lucru în viaţă, pe când omul de lângă mine este TOTUL.

Poate mă iartă, poate nu va uita….dar am simţit nevoia să scriu acest post aici.

Acum fug la dentist, nu mai am timp să stau… 😉 Dar am o viaţă întreagă în faţă să-i demonstrez că mi-e dragă, ENORM, şi chiar mai mult decât atât.

P.S. Cât despre scrisul pe blog… nu mai vreau. O s-o fac foarte rar. Nu mai sînt un om singur, am cu cine să discut ABSOLUT ORICE. 😀 Şi poate mă apuc de romanul pe care îl plănuim împreună. Chiar că va fi interesant.

Băgatul piciorului şi presa de pe la noi

Dacă am trăi într-o societate mult mai evoluată decât cea în care ne ducem zilele, treaba asta cu presa care poate schimba preşedinţi de state şi poate face dreptate (cazul Watergate e edificator) ar funcţiona cum nu se poate mai bine.

Doar că noi trăim într-o ţară în care degeaba un ministru e prins că a cheltuit aiurea sute de mii de euro din banii statului, că tot nu-şi dă demisia. Se mai întâmplă, e drept, ca atunci când apare în presă cum, în loc să-şi reprezinte ţara, un diplomat îşi prezintă ce are el mai scump (tehnic vorbind, că doar e bărbat, nu? 😉 ) în faţa unei angajate, omul să renunţe la post. Dar dacă nu apărea prin ziare, bărbatul se bucura în continuare 😀 de plăcerile oferite de „vecinuţa de pisti Prut„.

Oricum, dacă am trăi într-o societate ideală, presa nici nu ar mai avea ce să investigheze pentru că, nu-i aşa, până şi politicienii ar fi ideali, iar infractorii ar fi doar subiecte de bancuri.

Hai s-o recunoaştem. De cele mai multe ori, nu întotdeauna, presa nu urmăreşte ceea ce obligă codul deontologic al jurnalistului – informarea corectă şi prezentarea echitabilă a unei ştiri. De multe ori, ziarele şi televiziunile joacă aşa cum le cântă patronii. Se vede clar în marile ţări democratice – observaţi ironia 🙁 – unde trusturile sau organele 😀 de presă au orientări politice sau economice clar stabilite.

Sintagma „interesul poartă fesul” are acolo, dar şi la noi, în România, o aplicabilitate cum nu se poate mai vizibilă. Banul şi dorinţa de a promova sau de a lichida pe cineva dictează.

Nu laud pe cineva anume, dar până acum, la TVS nimeni nu mi-a cerut să joc într-un fel. Ştiri politice nu dăm decât dacă sînt cu adevărat importante (asta am decis-o eu şi îmi asum decizia), presiuni economice nu resimţim (dar nici nu facem publicitate), aşa că ne putem face meseria.

Totuşi, două lucruri nu înţeleg eu:

1. Dacă tot eşti plătit -suplimentar – să-ţi faci treaba, de ce îţi bagi piciorul şi îţi baţi joc de colegi şi de telespectatori?

2. De ce oamenii nu înţeleg că unele cazuri nu interesează televiziunea? Sau nu putem să-i ajutăm din motive obiective. Nu că nu am vrea, ci pentru că nu putem tehnic. Exemplu: un bărbat din Sânmartin m-a tot căutat la redacţie, cu un caz în care zice că a fost bătut fără vină. I-am cerut un număr de telefon, să-l sun, să nu-l pun pe drumuri. N-are telefon. A revenit azi. Eu i-am zis să treacă pe aici. Nu i-am promis că fac material cu el, am zis doar că o să văd dacă o să fie un reporter liber să stea de vorbă cu el. Cum e perioadă de concedii şi cum evenimentele nu aşteaptă, n-a putut nimen i să stea de vorbă cu el. Mi-a zis că revine, că are timp, dar să-i zic exact când. Nu merge cu exactul, mai ales la ştiri, când evenimentele vin de unde nu te aştepţi. N-a mai aşteptat explicaţii: „Nu vreţi să mă ajutaţi, ceva nu-i în regulă!”

Ce să-i mai zic? Cazul lui e important pentru el (doar zicea că va ajunge şi la televiziunile din Bucureşti), îl înţeleg, e interesant într-o oarecare măsură şi pentru noi. Recunosc, făceam un material cu el. Dar când se putea. Că nu „frigea”. Pentru mine primează evenimentele şi ştirile cu impact la oameni – scumpiri, şomaj, chestii sociale şi economice.

Şi sînt convins că mi-a tras o înjurătură când a plecat. Nu e singurul. Dar jurnalul nu-i aparţine doar lui. Şi nici mie. Doar că trebuie făcut, iar eu răspund de ceea ce află oamenii în fiecare seară de la noi.

Şi multe se mai pot zice.

„500, în numele lui Iisus!”

Câteva zeci de minute i-au trebuit colegului Vlad Tătaru, de la matinalul TVS, să demonstreze cât de ciudaţi sîntem noi, românii. Omul s-a îmbrăcat în cerşetor şi a patrulat pe Corso mai puţin de o oră. În intervalul ăsta putea liniştit să adune bani de pizza pentru toată redacţia, başca nişte beri la rece sau nişte sucuri pentru luptătorii anti-alcool (puţini, dar sînt 😉 ). Mai precis, Vlad a primit de la trecători vreo 600 de lei (adică 6 MILIOANE de lei vechi!!!!).

Unul dintre milostivii trecători i-a înmânat un „Eminescu” – pentru necunoscători o bancnotă de 500 de lei. Mi-am verificat toate bancnotele pe care le aveam la mine, dar pe cea mai mare era „Caragiale” – 100 de lei – şi aia primită de la firmă să plătesc nişte DVD-uri. 🙂 „În numele lui Isus”, motiva necunoscutul gestul de a-i da lui Vlad salariul pe o săptămână (cred, că nu ştiu cât câştigă el la „Cappuccino de dimineaţă”).

Noroc că al meu coleg nu a luat banii; nu că ar avea prea mulţi, ci din cauza bunului simţ şi a camerei care îl urmărea peste tot. Asta cu camera e o glumă, sper că nu se supără, ştie că mai am de astea în program. 😉

E adevărat, au fost unii care l-au ignorat, au fost altele care i-au recomandat „să ia viteză” şi au fost poliţişti care i-au cerut prietenia: „Vrei să fim prieteni?!” 😀 Au mai fost şi dispute teritoriale: „Mă, ce faci aci? Aici e locu’ mio!”, i-a zis lui Vlad un boschetar veritabil. 😉

Ştiu că milostenia şi omenia îi caracterizează pe mulţi dintre români, dar de aici până la a-l îmbogăţi pe un cerşetor cu un „Eminescu” e o cale oarecum lungă. Ori cel care a făcut gestul habar nu avea de valoarea banilor, ori poza într-un protector al sărmanilor. Că dacă banii chiar erau munciţi pe bune, ştia cât de greu i-a obţinut şi era mai chibzuit.

5 lei mai dau şi eu cui mi se face milă de el, iar 10 lei am dat unui copil desculţ care se agăţase de geamul maşinii într-o iarnă – pare-mi-se anul trecut, când ningea cu furie. Dar 500…

O colegă îmi zicea că „meseria” asta, de cerşetor, e mai profitabilă decât oricare alta. Şi nu trebuie decât să slobozi pe gură nişte rime împerecheata sau versuri albe. 😀

P.S. Într-o notă total diferită, vă informez pe această cale că am avut prilejul să conduc şi eu un Ferrari. Roşu, evident. Săptămâna trecută. N-am scris de asta pentru că trebuia să las să se sedimenteze impresiile. Nu m-a dat pe spate, că mă ţinea scaunul acoperit cu piele întoarsă. E o senzaţie imposibil de explicat. Condusul hergheliei de sub capota „căluţului” a avut o urmare nebănuită: nu mai vreau să-mi vând „Furia”. Am ajuns să conduc cea mai bună maşină din lume, aşa că acum sînt liniştit. Rămân la prima mea dragoste auto – e suficientă pentru mine. DEOCAMDATĂ!

Îndrăgosteală fără vorbe

Când doctorul meu preferat mi-a trimis filmuleţul ăsta credeam că va fi unul din cele care îţi smulg un zâmbet, cel mult un râs sănătos, după care îl voi uita ca pe multe altele.;)

Nu a fost aşa. E un clip tare simpatic despre sentimente, despre fior, despre… ce vreţi voi mai frumos. Când l-am primit, ne-am uitat mai mulţi din redacţie la el. Are 12 minute şi ceva, dar nu te plictiseşti.

Aşa-i că v-a plăcut? 😉 😀

Dorele, e greu târnăcopu’ ăla, mă?

Cum se munceşte pe şantierele de pe la noi o ştie oricine. A ajuns chiar şi subiect de reclamă. Reuşită, de altfel. Că veni vorba de reclamă, puteau s-o filmeze oriunde. Că actori aveau din plin! 😉

Chiar şi în Oradea, unde puteau să dea probe mulţi muncitori. Sînt naturali, nu se prefac. Găsesc pe unu’ fără „jacă” reflectorizantă pe el, îl înarmează cu un târnăcop şi îl admiră cum munceşte. Că doar n-or fi ei proşti să-l deranjeze. 😀

Imaginile au fost înregistrate la începutul lui mai, de către colegii mei de la TVS.