Joga bonito a la Robi si Vlad

E greu sa comentezi un meci pe care noi, cei de la TVS, îl jucăm joi de joi, la Arena Antonio Alexe. Bine, aş putea să încep prin a spune că intrăm pe teren aproape 😉 la o oră de Liga Campionilor. Şi aş putea continua cu faptul că numărul driblingurilor, şuturilor ori degajărilor aproape că îl egalează pe cel al urletelor, gâfâiturilor ori – mda – al înjurăturilor revărsate pe teren. Şi că ultima dată Cristi Popa a adus un tip care ne-a făcut dejecţiile nazale cravată prin ce ştia. Şi chiar le avea cu mingea.

De fapt, ne interesează doar să stoarcem cât mai mult din stratul de grăsime de pe burtă – cei care o avem, burta 😉 – şi să udăm tricourile. Apropo, la finalul meciului, putem face liniştiţi concursuri de tricouri ude. Ştiu că nu ne-ar băga nimeni în seamă, dar premiul pentru noi este că mai dăm jos câteva su… zeci de grame. 😀

Dar toate astea sînt doar vorbe. Imaginile sînt muuuuult mai elocvente. Le avem de la prietena lui Adi Ciucuriţă, iar unele dintre ele prind o fază demnă de youtube. Uitaţi-vă cu atenţie de la secunda 30 încolo. Veţi vedea o schemă de mare fineţe, făcută la derută, evident, de Robi. El cade artistic în faţa lui Vlad, face o rotire specială ca să-l facă să rateze şi… REUŞEŞTE!!! 😀 Vlad trage pe lângă poartă.

Un adevărat JOGA BONITO!


Vine primăvara!

Printre fulgi de zăpadă, printre puţinele grade celsius din termometre, în grădina casei natale a fetei mele a venit primăvara. 🙂 Sufletul ei drag şi iubit i-a chemat vestitorii mai devreme. Şi ei nu au întârziat să apară. Uite dovada!

Rabinu’ imaginii

L-am întâlnit cu câţiva ani – buni – în urmă şi zău că m-a enervat. Se băgase în faţa cameramanului meu şi ne cam stricase cadrul. I-am zis câteva în gând, că bunul simţ nu mă lăsa să articulez ceea ce voiam să-i spun. Mai târziu i-am dat dreptate: a luat imaginile cele mai bune, chiar dacă ne-a cam incomodat.

Numai că, faţă de alţi „deştepţi” care se băgau în faţă doar ca să se bage în seamă şi să ne strice, cu răutate, unele imagini, el are bun simţ. Am constatat-o curând după acea întâmplare, când mi-a devenit coleg la Transilvania TV. Venea imediat după plecarea lui Ede Ardelean şi l-am preferat imediat, din cauza implicării în munca pe care o făcea. Aveam imagini bune şi un cameraman excelent, care, în timp, s-a transformat în amic tare bun şi apoi în prieten.

Ca om, jos pălăria. Are o familie frumoasă, pe care o iubeşte cel mai mult din lume. Are o cabană super 🙂 undeva, dincolo de Huedin, şi are credinţa lui, pe care i-o respect.

După atâţia ani de când ne ştim, după zeci de beri băute împreună, după ce s-a făcut varză cu o sticlă de Angelli 😉 , după ce s-a dezbrăcat pe masă în club 😀 😀 şi după ce ne-am petrecut până şi revelioanele pe la filmări, descopăr că Robi mai are încă unele mici secrete ale lui, ca orice om. A ales să dezvăluie câteva dintre ele, momente pe care le trăieşte zi de zi, pe noul lui blog – rezmuvesrobert.wordpress.com.

Şi a început, aşa cum îi stă bine unui blog, cu „Începutul”. Citiţi-l! Merită! Cu greşeli gramaticale sau nu, Robi e un om deosebit, cu trăiri deosebite. Sper să nu se supere nimeni daca îl numesc, fără să săvârşesc o blasfemie, „rabinu’ imaginii„.

Din goana gipies-ului

Medicul român şi-a format o imagine de bizon, de om plictisit, care te ignoră dacă nu ai buzunarul umflat şi care ştie că  pronumele de politeţe este „!” sau „!”, vorbind mereu la per tu sau cel mult aruncând un „dumneata„. Ăia care se cheamă „specialişti” – medici cu mulţi ani de muncă în spate, dar şi cu burtă şi ceafă groasă – rar te bagă în seamă. Ajungi greu, tare greu la ei şi te tratează nu cu medicamente, ci cu superioritate.

„Plictisiţi, obraznici, visează numai bani şi stau cu ochii după posterioru’ asistentelor!” – aşa îi caracteriza un prieten bun pe nişte „doftori” cu care avusese de-a face în urmă cu câţiva ani.

Evident, nu-s toţi aşa. Cunosc eu câţiva la Ambulanţă, SMURD şi la Spitalul Judeţean pentru care am tot respectul. Dar, Doamne, mulţi sunt cei care nu văd în pacienţi decât nişte cecuri bune de stors de bani. Şi, deşi încep să aibă aparatură bună şi se laudă cu tot felul de şcoli şi diplome, nu fac nimic în schimbul bancnotelor strecurate în buzunare de bieţii bolnavi!

În Ungaria situaţia este diferită. La o clinică vizitată ieri era lumină, mirosea a curat, plăcut, nu a urină şi transpiraţie ca în multe spitale româneşti. E drept, e privată, dar respectul faţă de pacient nu ţine de faptul că medicul lucrează la stat sau la o clinică particulară. Dai un ban, dar ştii că e legal şi că primeşti ceva în schimb! Doctorul a examinat calm toate actele, a răspuns la toate întrebările. La biroul de primire era un du-te-vino continuu, dar nu am auzit o voce ridicată ori nemulţumită şi nici urme de bocanci pe gresia impecabilă. Fiecare solitant era preluat imediat, i se dădea un formular, după care era programat. Plus, în curte erau suficiente locuri de parcare.

Dincolo de toate astea, am mai constatat ceva: şi „Marcel” – GPS-ul din maşină – mai dă rateuri. Ieri s-a blocat când mi-era lumea mai dragă. Noroc că există oameni faini şi telefon mobil prin care te pot îndruma. Apropo, am un sfat: când porniţi la drum, nu-i cereţi lui „Marcel” să vă ducă pe drumuri speciale. 🙂 Am făcut-o noi şi aşa am descoperit o altă faţă a Ungariei, unde există şi gropi pe şosele – e drept, nu ca în România, dar există. Am scurtat bine de tot drumul spre casă, dar am fost scuturaţi serios.

La graniţă, grănicerii noştri şi cei maghiari te salută fiecare în limba ţării lui. Corect! Mi-a plăcut atitudinea maghiarului care m-a salutat şi în română. Nu era necesar, dar e frumos.

Ce-i ăla salam? Noi mâncăm cârnaţi!

„E” a încetat de mult timp să mai fie doar o literă din alfabet. Cred că nu există vreo persoană care să nu ştie că mănâncă în fiecare zi câteva sute de grame din litera asta. Vorbesc, evident, de substanţele chimice băgate în mai toate produsele alimentare. „Sînt dăunătoare„, zic medicii şi nu am motive să nu-i cred.

Aşa că, după ani şi ani în care salamul, parizerul şi Pepsiul cumpărate din ABC-ul de la colţul străzii ori din marketurile sufocate de shopingari făceau parte din dieta subsemnatului, am schimbat foaia. Am trecut pe apă minerală, ocazional bere, vin de casă 😀 ori o licoare de prună – buuuuună de tot, medicament de-a dreptul, dacă bei un deţ din când în când.

Şi, mai ales, am renunţat la mezelurile din magazine. Eu şi fata mea devenim, încet, încet, experţi în făcutul cârnaţilor. Parol! De aproape 5 luni cumpărăm carne tocată şi ne facem metri întregi de cârnaţi pe gustul nostru. Homemade! 😉 Ne-a ieşit bun din prima – evident, norocul începătorului, pentru că era prima dată când făceam noi doi singuri, singurei aşa ceva. O parte o uscăm, o parte o congelăm. E excelent. Sâmbătă am mai făcut o tură. Iar a ieşit buuuuuuun de tot. Aşa cum ne place.

Vom uita iar şi iar de E-uri, de magazin, de tot felul de produse aiurea. Apropo, eu zic că doar salamul de Sibiu mai merită cumpărat din comerţ. Restul… ciment, vorba cârcotaşilor! Noi mâncăm natural şi nu e chestie de fiţe, ci de sănătate!

(înainte de transformarea definitivă)

(un design atractiv 😀 )

(garsoniera unde cârnaţii stau în chirie câteva zile 😉 )

(un pahar de vin de casă e obligatoriu când faci bunătăţile de mai sus)

Ultimele două fotografii sînt şi ele „fără E-uri” 😀 Faţă de drumul distrus care trece pe lângă ea, pădurea e superbă. Nu puteam să trec  fără să-i fac nişte poze.

Cronica unui meci cu stop pe burtă şi şuturi în bară

„Lăsaţi-ne să ne pregătim pentru încă o victorie” – reacţia învingătorilor, după „nebunia” de aseară

„Orice şut în partea dorsală e fault!” – au constatat, extenuaţi, dar cu fruntea sus 😀 , învinşii.

„Bă, io nici nu m-am forţat!” – a explicat, pentru cine a vrut să ia aminte, surpriza serii, arma secretă Emil.

(mingea oficială a echipei TVS – un fel de Artex cu fiţe. Mingea, nu noi)

A fost o seară a fotbalului în Arena „Antonio Alexe„, unde până şi tribunele (goale!) şi-au oprit vuietul când şi-au făcut apariţia cele 10 legende ale tastaturii şi emisiei prin cablu şi platforma Digi. Unii au făcut obişnuitele mişcări de încălzire, asta în timp ce alţii, încălziţi de un deţ anterior de pălincă ori de o „gură de bere” – aşa se numesc mai nou „două beri” – s-au mulţumit să stea în tribune până la ora oficială de începere a partidei.

Suspansul a durat puţin, cât a fost testată noua minge de joc, o bijuterie a manufacturii pakistaneze. Tatonarea a fost repede dată uitării, după primul şut la poartă. A fost şi primul gol, după care a urmat un veritabil recital de ambele părţi.

Dacă şuturile ar putea vorbi…

Băăăă!” – a fost cuvântul preferat de ambele tabere, după ce torpilele au muşcat 😉 cu sete din plasele celor două porţi. Au fost verticalizări explozive, pase riscante şi cu efect, stop de burtă şi şut oriunde vezi cu ochii – şi, uneori întâmplător, alteori clar ochit – mingea a intrat în poartă.

învingătorii+ spionu’ Robi+Cristi

viitorii învingători, într-un moment de gândire tactică

Păianjenii au fost deranjaţi de şuturile lui Bogdan şi aici vorbim de păianjenii din tribune, în timp ce George a tăcut, a muncit mult şi cu folos. Pentu echipa lui… Asta pentru că şi Robi a avut acţiuni cu folos, dar pentru echipa lui George, adversarii lui. 😀 Apropo, autogolul nu se pune în clasamentul golgheterilor.

S-a ratat cât pentru zece meciuri. Pasată de molahu‘ Radu şi trasă de Vlad şi de Cristi din poziţii posibile şi probabile, mingea a refuzat de multe ori să intre în poarta lui Adi Ciucuriţă. Asta arată că un mare portar se naşte dintr-un jucător de câmp cu glezna umflată. În schimb, barele au suferit la greu, cât să le inducă învinşilor suspiciunea că s-a lucrat la porţi. Cu levierul sau cu ciocanul, încă nu ştim sigur.

Arma secretă

Cu siguranţă, alături de Jozsi, arma secretă a învingătorilor de circumstanţă a fost Emil. A verticalizat, a temporizat, a făcut stop pe burtă şi a şutat, total inexplicabil, direct pe cadrul porţii.

Obişnuiţi să-l vedem în poartă, redactorul-şef al montajului a studiat o întreagă săptămână articolele lui Vochin de pe GSP.ro şi sincroanele din Ungaria ale lui Buzărin şi a făcut un joc tactic şi tehnic de mare spectacol.

„Io nu m-am forţat. Am văzut că nu-i rost să fug, aşa că am stat sus şi am dat gol. Şi Vlad mai face aşa… Şi-i mai merge. Io de ce nu?” – declaraţia de după meci a lui Emil.

Iureşul de final al învinşilor a fost oprit în mod brutal de tabelă, care a decis ca revanşa să vină peste două săptămâni.

(şedinţa tehnică din vestiar 😀 )

Şedinţa tehnică de la finalul meciului a fost oprită dur de decizia autorităţilor, care nu mai lasă ABC-urile să se vândă bere în timpul nopţii. Fata de la non-stop ne-a servit cu suc, ca siropul de malţ era interzis la vânzare. Aşa că, aproape însetaţi, am plecat spre domicilii.


Drama unui dascăl

Vocea corespondentului e calmă. Ne-am obişnuit să vorbim aproape în fiecare dimineaţă, când îmi propune un subiect.

– Vezi că ţi-am urcat două materiale pe ftp. Un accident de azi-noapte şi unul despre spitalul judeţean, rămas în întuneric aseară, după o avarie.

– Ok, mă uit imediat. Astăzi se întâmplă ceva?

– Asta voiam să-ţi spun… Mă duc acum la un boschi. De fapt… nu e chiar un boschi.

Cristi Axinte e corespondent pe Timişoara de ani buni şi limbajul meseriei nu are taine pentru el. Ca mulţi reporteri specializaţi pe eveniment, a învăţat să-şi pună sentimentele după un zid greu de trecut, poate chiar şi pentru el. Asta se întâmplă pe teren, unde nu te poţi lăsa purtat de sentimentele generate de vederea unor drame… Nu te poţi implica, trebuie să relatezi cu obiectivitatea pe care trebuie să o ai. Deşi, Doamne, greu poate fi, mai ales când ai în faţă copii loviţi, în lacrimi, oameni disperaţi că o persoană dragă s-a dus!

Iar zidul pe care singur ţi-l ridici pe teren e doar un fum pe care ţi-l poate spulbera orice adiere din viaţa personală. Cristi ştie bine.

Revin, însă, la discuţia de ieri.

– E un fost profesor, un om cu două facultăţi. A fost găsit mort acum într-un canal… Rătăcea pe străzi de când i-a murit soţia…

Mâna se opreşte deasupra tastaturii şi nu mai vrea să atingă nimic. Mintea nu mai ştie ce să-i comunice să scrie pe sumarul unde trec lead-ul ştirii. Zidul işi pierde din stabilitate şi lasă să se vadă omul. Se întâmplă rar, drame sînt multe, dar unele trec peste obişnuitul zilelor comune. Şi atunci îţi aduci aminte că omul din tine face parte şi din reporterul ori producătorul care priveşte cu ochii profesionistului tot ce se întâmplă.

Trece repede, pentru că în televiziune ştirea trăieşte doar secundele cât merge pe ecran. Oamenii o mai discută câteva zile, asta dacă e un material important, apoi o uită. Totul merge înainte, peste noi adunându-se alte şi alte ştiri. Şi, poate, mâna o să mai zăbovească deasupra tastaturii, în timp ce producătorul redevine un simplu om, fără zid de apărare în faţa dramelor relatate în ştiri.

Observaţii de februarie

Acum nu mă mai întind cu monologul pe blog, ci o iau telegrafic, aşa cum e bine, câteodată, să o fac. Aşadar:

1. Drumurile din Bihor sînt INCREDIBIL DE PROASTE. Unde nu sînt gropi, sînt denivelări; unde nu sînt gropi, e gheaţă, e vreun şofer şmecher, e ceaţă, e… naiba mai ştie, dar sigur e ceva. Nu e nevoie de exemple, nu? 😉

2. E plină lumea de cretini. Iar unii se întâlnesc şi cu „Furia albă”, parcată pe marginea drumului. Din întâlnirea lor, „Furia” a scăpat – vorba vine – „doar” cu oglinda ruptă. Nu ştiu cine e jegul care n-a avut ce face, dar îi doresc să-l doară trei măsele pe zi, timp de un cincinal şi să nu poată mânca decât pâine unsă cu cuţitul… şi ăla să fie de plastic. Două vorbe pentru dobitoc!

3. Mai sînt pe lume şi lucruri bune şi ieftine. Cum ar fi mâncarea de la cateringul de la Select. Nu-i caterincă! 😀 Pentru 5,5 lei (cinci lei şi cincizeci de bani!!!) clientul primeşte felul 1 şi felul 2, bine gătite, niciodată aceleaşi. La TVS practicăm sportul ăsta şi sîntem mulţumiţi. Avem unanimitate, ca înainte de ’89. 😉

4. Greşeala e în firea omului şi nu e periculoasă. Perseverenţa în greşeli reprezintă o mare problemă, iar unii au făcut din asta un sport olimpic. Cunosc nişte „medaliaţi cu aur”, care, tind să cred, au o problemă la nivelul cerebelului.

5.  Pro TV a dat iama prin filmele de altădată, cu succes de public rin anii ’90. Aşa reapărură pe ecran „Comando„, „Speed„, „Air Force One„. Recunosc, însă, că m-am pironit în faţa televizorului la „Stăpânul inelelor” – da, ştiu, ăsta-i mai nou.

6. Înţeleg să o acuzi pe o femeie de „prostituţie (atenţie!) jurnalistică” şi că scrie la comandă – o fac mulţi ziarişti, de asta sînt convins – dar e normal să arunci cu astfel de cuvinte grele între patru ochi, nu în ditamai conferinţa de presă, unde te plângi în faţa jurnaliştilor cât de prigonit eşti tu de autorităţi. A făcut-o şeful firmei Selina, ieri, şi nu s-a lăsat până nu i s-a atras atenţia că răfuielile lui cu un ziar nu interesează cea mai mare parte a presei.

7. Iarna e ca iarna. Adică ninge, e frig, ninge din nou. Şi cum mă pasionează mai nou fotografia – amator, desigur – am imortalizat anotimpul seara trecută.

8. Zilele trecute am găsit un montaj pe care l-am făcut acum doi ani, pentru un concurs de dresaj canin – Eurodog Show.

Astăzi se împlineşte un an de când două inimi au început să-şi regleze bătăile una după alta. La început nu ştiau. Acum nu mai pot să existe separat… 😀 Şi vor bate una lângă alta pentru totdeauna!

P.S. Nu ştiu cum fac, că iar am scris ditamai postul pe blog. Numai telegrafic nu pot fi! 😀 😀

Amănunte are corespondentul nostru, agenţia de presă!

Nici nu ştiu cum să zic: nasol…penibil…jignitor… O spun cum îmi vine. E incredibil cum a ajuns să se facă presă în România.

Corespondentul televiziunii X este sunat să facă un material despre un anumit eveniment/despre o anumită situaţie. Omul merge, filmează, trimite imaginile şi nu i se mai cere şi o altă informaţie. Asta pentru că editorul de la Bucureşti a luat deja datele de pe vreo agenţie de presă şi are nevoie de la „trimisul în teritoriu” de doar câteva cadre şi sincroane.

Corespondentul îşi pierde una dintre principalele lui sarcini: aceea de a transmite INFORMAŢII. Aşa cum mai poate să-şi asume veridicitatea ştirii pe care, zice-se, el o face? Şi asta pentru că televiziunile centrale, unele,  înţeleg în acest  fel să facă reduceri de cheltuieli. Nu mai plătesc reporterul din corespondent, ci doar cameramanul. Se ajunge, astfel, la ştiri semnate Mediafax, NewsIn ori Hotnews.

Poate că omul din faţa ecranului nu va observa – atât de repede – diferenţa. Dar, noi, cei care ne asumăm decizia de a face jurnalism, o simţim deja. Ştirile nu mai redau atmosfera de la locul evenimentului, care e trecută prin filtrele agenţiei de presă şi ale editorului de la Bucureşti care, de multe ori, habar nu are şi nici nu-l interesează că prin Craiova nu curge şi nici nu cred că va curge vreodată Crişul Repede. 😀

Poate că viitorul este al agenţiilor de presă video, aşa cum e în Occident. Cele care îţi livrează la pachet imaginile şi informaţia, cu sincroane luate cu cuburi pe care sînt marcate siglele a 5 televiziuni. Iar posturile TV nu vor face decât să le monteze şi să pună burtiere.

Iertaţi-mă, dar am mai mare încredere în corespondentul sau reporterul meu, cu care discut zilnic, decât în agenţiile de presă. N-om fi mai deştepţi – asta până la proba contrarie – dar măcar îl/îi pot verifica oricând. Iar în meseria noastră, OMUL contează mai mult decât orice.

P.S. Discutam deunăzi cu un bun amic. Amândoi observam realitatea idioată a desfiinţării atâtor ziare şi reducerii atâtor studiouri ale marilor televiziuni. Pro TV-ul local mai are 2 oameni, Antena se zbate cu 2 echipe, TTV funcţionează ca fostele combinate -pe avarie, televiziunea publică are dintotdeauna un corespondent – dar TVR e plătit din bani publici, nu va cădea niciodată -, iar Realitatea şi Prima se bazează pe câte un om şi pe câte o ştire , plătită şi aia cu întârziere. Din fericire, TVS merge bine, cu 4 reporteri şi 2 pe sport şi, de câteva luni, 3 corespondenţi în afara judeţului.

Din păcate, au murit ziare, iar altele se transformă în oficioase ale vreunui partid. Singurele lucruri bune în presa scrisă mi se par rezistenţa Ghimpelui de Bihor şi renaşterea Bihoreanului. Să le dea Dumnezeu putere să meargă înainte, că minte şi peniţe au cât cuprinde!