Burţile lor nu suportă gratiile

N-aţi observat ce efect are arestul asupra oamenilor de afaceri şi, mai ales, a politicienilor? Nu’ş cum se face, dar niciunul nu suportă – citez – „condiţiile de după gratii„. A naibii treabă, dar toţi suportă să facă şi să desfacă tot felul de afaceri, politice sau aiurea. Niciunuia nu îi e rău în momentul în care pune la cale planuri de cucerire a puterii, de eliminare a adversarilor, de mituire a judecătorilor ori poliţiştilor pentru a scăpa de vreun dosar penal.

Când li se înfundă şi sînt arestaţi, li se înfundă şi arterele ori altă componentă anatomică şi, brusc, nu suportă condiţiile din închisoare. Vezi, Doamne, au nevoie de tratament, care nu poate fi administrat – citez din nou – „în sistemul penitenciar”. Acu’, e drept că whyskanele şi mâncarea scumpă nu pot fi „administrate” în celulă şi – o, zei ai halelii – apare un grav pericol de scădere a burdihanului. Ăla în care s-a investit serios în anii în care distinsul fund a fost purtat prin Parlament ori prin restaurantele de lux ale Capitalei.

Totuşi, moda s-a schimbat puţin. Nu se mai poartă mersul la audieri sau la arest cu gaşca de colegi de partid după tine. S-ar cam uita lung Europa la noi şi ar zice că iar susţinem corupţia. Acum, propriii colegi se spală pe mâini, iar la ieşirea din sala de judecată politicianul este aşteptat de o rudă care nu-şi dă numele – să trăiţi, domnu’ maior! 😉 – şi, evident, de cohorta de jurnalişti. Căreia, evident, politicianul le mai lansează o invitaţie duioasă de deplasare în origini, dar mai elegant formulată: „Dumneavoastră de ce respiraţi şi nu muriţi?”

Şi mai au o apucătură aberanţii care, dacă li se întâmplă ceva rău înainte de Paşte, declară, sus şi tare, că îndură şi ei o săptămână a patimilor. Nenorociţi, NIMENI nu poate face o asemenea comparaţie cu Fiul lui Dumnezeu! E o blasfemie fără seamăn!

Acu’, vorba manelistului, „la toţi cei care MERITĂ să ajungă după gratii şi nu suportă regimul 🙁 „ le fac o dedicaţie fără număr 😀

„Privesc prin Doftana prin gratii de fier…” 😀 😀 😀

Un jurnalist

Cred că asta e natura umană: ne amintim de oamenii cu adevărat importanţi doar în momentul în care aceştia mor. Fie ei părinţi sau frati, scriitori, militari, politicieni ori jurnalişti. Şi abia atunci când nu mai sînt, ne dăm seama cât de importanţi au fost pentru noi. Încercăm să le acordăm tot fel de onoruri post-mortem, fără să realizăm că asta nu-i va aduce înapoi şi nu va şterge faptul că i-am ignorat până acum.

Mile Cărpenişan a fost un jurnalist. Punct. Unul care ar putea servi ca model oricărei persoane care ar vrea să trăiască în lumea presei. Celor care chiar vor să fie jurnalişti. Nu care cred că a fi reporter înseamnă doar a merge la conferinţe de presă şi a refuza să meargă pe teren, de teamă ca un strop de noroi să nu îi taie din valoarea sacoului impecabil. Celor care îşi iubesc meseria, care o fac cu suflet şi cu profesionalism, pentru că altceva nu-şi doresc să facă. Celor care îşi respectă munca, principiile, colegii, oamenii cu care vorbesc.

N-am auzit o vreme de Mile. După ce a transmis din zone de război ori afectate de calamităţi naturale, părea că s-a retras. Mai citeam pe bloguri că se implica în acţiuni sociale. În ţara asta, dacă îţi faci treaba cu onestitate şi profesionalism, lumea tinde să nu te bage în seamă. Să te îngroape sub un strat de uitare. În schimb, sînt urmăriţi până la saturaţie cei care-şi dau cu părerea despre politică ori lumea mondenă.

Pe Mile nu l-am văzut să-şi dea cu părerea şi să se excite vizual la vreo şuetă TV despre ce mai fac vedetele de fiţe din România mori confraţii lor din politică. E plină media autohtonă de astfel de „specialişti mondeni ori politici„, de o prostie crasă, imbecili şi plini de ei – marii comentatori ai invitaţilor de o micime grotescă de la show-urile TV penibile.

Acum, când Mile a murit, brusc şi-au amintit toţi politicienii de el şi toate posturile TV vuiesc de materiale montate pe muzică tristă. Ba, preşedintele Băsescu i-a acordat şi ordinul „Serviciul credincios„. Politicienii scriu pe bloguri despre el. Acum se înscriu şi ei în trend. Dă bine să te araţi afectat, deşi poate te doare în şapcă. După aceea, jurnaliştii redevin, pentru ei şi alţi „dăştepţi„, nişte tâmpiţi, care trebuie trimişi în origini ori jigniţi, cărora nu li se dau interviuri pentru că „nu mi-am aranjat părul„, care sînt chemaţi la conferinţe de presă idioate, fără subiect, care sînt insuportabili şi… aşa mai departe.

Sîntem un rău necesar, cum spune o vorbă tâmpită. Cei care îşi iubesc meseria o vor face mereu, fără să-şi dorească o diplomă sau nişte materiale frumos montate. Şi nici măcar discuţii stupide la OTV despre ceva misterios din existenţa lor. Ăştia sînt adevăraţii jurnalişti… Pace, ţie, Mile!

Bă, care ai şutit asfaltu’?

Mă sună un prieten ieri după-amiază:

„Mă, zi-mi şi mie, nu e mai bună varianta prin Holod spre Hidişel, ca să ajung de la Beiuş la Oradea? Pe drumul direct sînt porţiuni unde pur şi simplu lipseşte asfaltul.”

Am făcut pe GPS-ul şi i-am zis să o ia din Pocola spre Şoimi, apoi Belfir, Tinca şi Leş. Bombardamentul pe acolo a durat mai puţin decât pe DN 76, mă gândeam eu. Prietenul meu nu a întors din drum să-mi urmeze sfatul şi a strâns din dinţi, continuându-şi drumul pe ceea ce altădată se numea „şosea„, iar acum e botezat în glumă „drum european„.

Nu am vrut să mă gândesc prin ce trece, dar am avut prilejul câteva ore mai târziu – aseară – când i-am urmat eu. Nici nu mai ştiu de câte ori am înjurat şi am căscat ochii, când, încercând să evit un crater, cădeam în altul apărut, probabil, din solidaritate cu celălalt. M-a durut spatele, pe cuvânt de şofer, de la cât m-am aplecat în faţă, pentru că gropile aveau şmecheria lor: apăreau de unde nici nu te aşteptai. Ca şi partizanii, în filmele de război. Că aşa arăta şoseaua de la Beiuş la Oradea.

Vorba colegului Vlad Tătaru: dacă ar vedea cineva din avion cum se circulă pe DN 76, ar zice ori că şoferii sînt beţi morţi, ori că fac jaloane.

Spre exemplificare, am făcut şi nişte poze. Din maşină,  că n-am îndrăznit să cobor. Dacă picam într-una şi mă căutau apoi ca pe Elodia? 😀

asta e chiar din Beiuş, pe şoseaua efectiv nenorocită de gropi

Spital prieten al copilului. Daaaaa, sigur!

Ţin minte că prima dată când ne-a refuzat – şi pe noi, şi pe alţii – a fost pentru că nu avea părul aranjat. Deh, imaginea contează când părinţii unui copil declarat mort şi „reînviat” după câteva săptămâni vin să ceară explicaţii.

Nu a vrut să vorbească cu jurnaliştii şi i-a pasat Direcţiei de Sănătate Publică.

Tâmpiţii” care se încăpăţânează să scrie şi să relateze despre ce vor ei şi dezvăluie tot felul de situaţii care nu le convin multora, dar ne amărăsc nouă viaţa, au mai vrut să o contacteze când o mamă a murit după o operaţie. Am aflat o variantă – despre o neînţelegere între medicul care a făcut operaţia şi anestezist, despre felul absurd în care a fost tratată femeia de pe masa de operaţie – şi voiam să obţinem opiniile tuturor părţilor. Că aşa ştim noi că e corect.

Nu a vrut să vorbească cu jurnaliştii şi i-a pasat Direcţiei de Sănătate Publică.

Colega mea Yvette Mîrza a vrut să facă un material, de această dată mai soft, despre nişte paturi cu care a fost dotată instituţia domniei sale prin intermediul unui program naţional. Ce a urmat? Cred că deja oricine ştie să răspundă la această întrebare:

Nu a vrut să vorbească cu Yvette şi nu, nu a pasat-o Direcţiei de Sănătate Publică, ci a întrebat-o: „Şi ce dacă am primit paturile?”

Doamna Liana Antal, directoarea Spitalului Clinic de Obstetrică şi Ginecologie Oradea, nu vrea să dea ochii cu presa. Ba, a făcut-o mai demult, vorba aia, când presa era bună să relateze despre realizări. Jurnaliştii, însă, au mai multe întrebări pentru domnia sa. Una dintre ele s-ar referi, cu siguranţă, la plecarea bihorencelor, în număr din ce în ce mai mare, în spitalele de afară, unde să nască. De ce nu rămân în spitalul care se autocategoriseşte pe saitul propriu Spital prieten al copilului (subtilă ironie, nu?)? Nu e vorba de fiţe; pur şi simplu dincolo sînt tratate UMAN şi pot avea  încredere în sistem.

Nu zic, sînt şi medici buni în ţară. Însă, prea puţini şi ţinuţi în anonimat de un sistem aflat aproape de faliment.

Comunicarea e una dintre calităţile esenţiale ale unui manager, oriunde ar fi el şef. Iar dacă nu ştie cum să o facă, îşi numeşte un purtător de cuvânt. Care, în cazul de faţă, e frumos, înalt, deştept, dar lipseşte cu desăvârşire.

P.S. Nu cer unui medic bun să vorbească cu presa. Să-şi facă treaba bine şi jur că nu-l deranjez. Dar nu pot să nu cer unui manager să explice ce se întâmplă în ograda lui. Că de aia e şef. Să şi dea cu subsemnatul. Da, chiar şi în faţa presei. Nu om fi buricul pământului, dar prin noi află oamenii ce se întâmplă. Şi chiar îmi doresc să dăm informaţia corect. Asta chiar dacă sînt înjurat şi făcut în fel şi chip.

Care primăvară? A, iarna asta?

Duminică, nişte „dăştepţi” de la televizor proclamau cu aerul unor cunoscători care nu suportă contraziceri: „A venit primăvara!” Recunosc că, sub influenţa vânticelului călduţ de afară, mi-am zis şi eu: „Moşule, chiar că vine primăvara…”

Oho, cât m-am înşelat! Aşa-mi trebuie dacă mă iau după nişte editori care nu aveau ştiri duminica şi le fabricau după ureche.

Mă trezesc acu’ dimineaţă, arunc ochii pe geam (apropo, ciudată expresia asta – cum să-mi arunc ochii pe geam? Ce-s ei, mingi? 😀 ) şi ce văd? Iarna de 16 martie 2010.

Aşa că voi renunţa să mai citesc în această dimineaţă saiturile de ştiri şi-mi beau repede cafeaua. Nu de alta, dar o să am ceva de lucru să curăţ maşina. 😀 Jingle bells, jingle bells, lalala lalala 😀 😀

Nu cerşeşte. Pur şi simplu nu mai poate

O familie: o mamă bolnavă de cancer, care trece prin chinurile chimioterapiei, şi şase copii, rămaşi fără tată. Cu toţii stau în chirie şi încearcă să supravieţuiască din munca uneia dintre fiice şi, probabil, din puţinii bani pe care mama îi ia pentru boala ei. Nu sînt deloc mulţi, mai ales că statul român simte o durere doar undeva mai jos de coloană când vine vorba despre cetăţenii lui.

Nu au cerut milă nimănui şi s-au descurcat aşa cum au putut. Dar într-o ţară în care contează doar binele şmecherului ajuns, printr-o ciudată glumă a sorţii, mai sus decât îl duce minte, omul de rând nu are nicio şansă. E plătit prost, iar din banii şi aşa puţini mai trebuie să plătească zeci de impozite. Măcar în străinătate taxele sînt folosite în folosul omului: protecţie socială, învăţământ, sănătate, drumuri – şi ce drumuri.

Dar acum au ajuns la limită. Le e atât de greu… Nu ştiu sigur, dar probabil că fata cea mare a pus mâna pe pix şi a scris o scrisoare către semenii ei. Singurii capabili să o ajute, să îi ajute, într-o ţară în care politicienii se înjură la televizor şi oamenii ajung bătaia de joc a unor autorităţi nesătule.

– Mi-au dat lacrimile când părintele a citit-o în biserică, îmi zice mama, încă marcată de cele auzite.

A pus pe hârtie tot ce o durea, tot ce sufletul ei nu mai ştia să cuprindă. A cerut ajutor pentru că nimeni nu o ajuta. Cum să poţi trăi în chirie, cu o mamă bolnavă şi alte cinci guri care trebuie hrănite? Nu cerşeşte. Pur şi simplu a mers la biserică, să le spună oamenilor că nu mai poate de una singură.

– Nu şi-a ridicat ochii din pământ când preotul citea scrisoarea, zice mama.

Nu stă la colţ de stradă, deşi un timp, în Oradea, un bărbat stătea într-o intersecţie şi cerea, printr-un carton agăţat de gât, ajutor. Era bolnav de diabet şi NU AVEA BANI DE MEDICAMENTE. Nu întindea mâna şi ţinea capul în pământ. Cerşea pentru că un stat imbecil îl scosese cu de la sine putere din rândul celor care aveau dreptul la viaţă.

A mers în biserică, să ceară ajutor de la oamenii care îl au pe Dumnezeu alături. Şi n-a greşit. Biserica a primit-o şi nu a lăsat-o să plece fără ajutor. Citită de preot, scrisoarea fetei a impresionat sute de enoriaşi. Zic unii că asta nu e mare lucru. Ba este, pentru povestea ei a fost auzită de multă lume. Oamenii au ajutat-o cu ce au putut: unii cu haine, alţii cu bani. Şi, poate, va apărea cineva care îi va da mai mult: un loc de muncă mai bine plătit, ajutor material pentru mama bolnavă.

– Am dat cât am avut la mine şi mi-a părut rău că am avut atât de puţin, spune mama.

Poate ar mai trebui încă o revoluţie. Nu de aia ca-n ’89, ci una a mentalităţii. Într-o ţară în care bolnavii mor cu zile în spitale, în care se produc accidente din cauza gropilor din şosele, în care angajaţii de la stat te tratează cu dispreţ, iar în magazine avem preţuri mai mari ca-n Occident, nu ne putem aştepta să se schimbe ceva dacă nu ne schimbăm noi înşine. Poate pare absurd şi irealizabil ce spun, dar e unica şansă. Restul o să vină de la sine. Altfel…

Fata nu cerşeşte. Şi-a dat seama că doar Dumnezeu o mai poate ajuta. Prin semenii ei. Se întâmplă în Beiuş, în anul Domnului 2010.

„Liber de 8 martie? Asta e ştire?”

Nu ştim tot, nici nu avem pretenţia, dar punem întrebări. Şi nici nu sînt adeptul jurnaliştilor-procurori. Am zis-o şi o susţin mereu: cei care lucrează în presă – mai ales ştiriştii – TREBUIE să prezinte realitatea în mod corect, cu probe, fără să se supună presiunilor, de oriunde ar veni acestea.

Trebuie să întrebi oameni care îţi pot oferi informaţii, să dialoghezi cu ei şi, mai ales, să obţii date corecte. Când nu ţi le oferă, ai surse de la care oricum poţi afla ce se întâmplă. Iar cei puşi să-ţi ofere în mod oficial informaţii sînt prinşi cu ocaua mică şi reacţionează în fel şi chip.

Aşa s-a întâmplat de 8 martie, când am vrut să aflăm câte instituţii au dat liber angajatelor. „Ce întrebare e asta?” – am fost întrebat la rândul meu de unii dintre cei pe care colegii mei îi sunaseră în legătură cu acest subiect. Alţii au dat-o la întors, că nu ştiu, că femeile lucrează, „mă rog, unele… care au de lucru, că doar na…”, că „uite, mă interesez, dacă asta-i ştire” şi au sfârşit în ironii ieftine.

Nu căutăm ştiri acolo unde nu sînt. Era vorba de o informaţie simplă, pe care trebuia să o inserăm într-un material mai amplu despre 8 martie – şi până la urmă am făcut-o. Dar mulţi dintre cei chestionaţi au părut intrigaţi de interesul nostru pentru această problemă care numai problemă nu e. Au fost morocănoşi, ironici, ne-au tratat cu superioritate – „Hai, mă! Ăsta-i subiect?” – „Da, e şi ăsta un subiect!” Jandarmii şi poliţiştii de frontieră au recunoscut franc: doamnele au primit liber. La Primărie s-a lucrat. Iar singurul purtător de cuvânt care, într-adevăr, şi-a făcut meseria a fost Mircea Jacan, cel care ţine legătura cu presa din partea Consiliului Judeţean. Jurnalist cu vechi state, Mircea a cerut timp să se informeze şi ne-a răspuns fără figuri: „Potrivit contractului colectiv de muncă, angajatele CJ au liber de 8 martie. Cele care au venit la muncă pentru a întocmi acte necesare desfăşurării activităţii instituţiei şi-au luat liber vineri.” Punct.

Ce era aşa de greu? Domnilor şi doamnelor, faptul că femeile din instituţii au primit liber de 8 martie sau au mers acasă mai repede nu a dus la căderea economiei naţionale. Pe undeva e normal să le faci un mic favor de acest gen doamnelor. Dar nu mi se pare normal să negi evidenţa şi să vrei să transmiţi altceva decât realitatea. Oricum aţi lua-o, asta se numeşte minciună. „Nu dă bine în faţa şefilor, ştii cum e!” Aşa o fi, dar parcă mai bine dă să-ţi asumi o decizie, fie ea atât de neimportantă cum e asta.

Cum o fi atunci în cazul altor hotărâri, mult mai importante?

Ce nume de manelist ai?

Haolio, pupa-v-aş cardu’ şi mânca-v-aş foa grasu’ şi felul doi de la catering! 😀 Vă transmite suma respectelor cumulate Norbert Eradicatoru’, individ dă secs masculin, tata cuvintelor din DEX şi şăfu’ ştirilor fără număr. 😉

Numele ăsta şukar l-am descoperit pe un sait dă jmecheri: www.manelist.eu

Acolo am descoperit că o iubesc pe Delia Pupinela, că sînt coleg cu Vlăduţ Pulisor (am scris fără diacritice al doilea nume, dar chiar aşa zice saitu’ că-l cheamă pe Vlad 😀 ), cu Bogdan de la Bistriţa, cu Robert Furtună, cu Adi Vivaldi, cu Dulcineea Hana – asta e Edina 😀 😀 – ori cu Tuareg Emilian sau cu Mario Ciordel – alias Laci.

Acum, într-o ţară al cărei preşedinte zice că locuitorii ei, în proporţie de 99% iubeşte manelele, poate va veni o vreme când astfel de nume vor fi şi în buletine. 😀

Pe lângă saitul de mai sus, vechi pe piaţă, din câte am înţeles, mai recomand unul interesant: www.trombon.ro Se numea înainte times.ro, dar prea mulţi credeau ştirile inventate postate acolo. „Mutu şi Chivu vor să facă o naţională alternativă” ori „Statul român vrea să cumpere insule greceşti” sînt numai două dintre informaţiile cu aer de ştire beton, dar, de fapt, fabricate 100%.

Baftalo la toată lumea!

Sănătatea din România e în moarte clinică

Bărbatul abia se poate ţine pe picioare. Răsuflă greu şi caută un loc unde să se aşeze. E atât de slăbit… şi simte cum cancerul îl macină pe dinăuntru. Din omul mândru şi bine făcut de altădată, o umbră se zbate să mai arate că încă mai trăieşte. Femeia de lângă el îl priveşte cu un amestec de drag şi milă. De unde să ştie nişte oamenii în halate care trec nepăsători pe lângă ei că omul care abia găseşte puterea să tragă aer în piept e cel pe care ea l-a iubit şi alături de care şi-a trăit viaţa. Cu bune şi cu rele… Dar nu concepe să-l piardă, deşi boala asta nu iartă.

Nimeni nu-i bagă în seamă. Bunul simţ îi face să aştepte răbdători pe holul spitalului până când pot intra la medic. La un moment dat, bărbatul se înmoaie şi dă să cadă. Speriată, ea se repede să îl ţină. „Ajutaţi-ne, nu vedeţi că leşină?!” Abia atunci, halatele albe au prins a se mişca şi i-au văzut pe cei doi care aşteptau cuminţi pe coridor. I-au dat îngrijiri bărbatului şi, culmea, i-au şi găsit un loc într-un salon. Asta abia când, după o aşteptare de o oră, pe hol, mâna femeii a intrat, strângând în pumn o hârtie colorată, în buzunarul unui halat.

S-a întâmplat în urmă cu doi ani, pe holurile Institutului de Oncologie din Cluj-Napoca, iar bărbatul aflat în metastază a fost tatăl meu, iar femeia este mama mea.

EU NU MAI CRED ÎN SISTEMUL DE SĂNĂTATE DIN ROMÂNIA. Pentru că în saloane stau înghesuiţi chiar şi 10 bolnavi, pentru că în spitale miroase a urină şi transpiraţie, pentru că medicii şi asistentele îţi vorbesc incredibil de urât, pentru că niciodată ei nu sînt de vină, au aplicat procedurile, iar dacă pacientul a murit – mortul e de vină, că n-a răspuns la manevre. Pentru că şpaga pe care o dau românii în spitale e echivalentă cu plata LEGALĂ, PE CHITANŢĂ, DEDUCTIBILĂ FISCAL, făcută la spitalele din afară. Pentru că nu poţi fi sigur niciodată că tratamentul aplicat aici e cel bun. Pentru că nu poţi fi sigur că boala ta nu va servi ca mijloc de luptă politică – vezi cazul Tecuceanu. Pentru că sînt spitale în care rişti să-ţi cadă tavanul în cap. Pentru că mâncarea bolnavilor se mai serveşte, ca animalelor, din găleată. Pentru că dacă ridici glasul, rişti să fii înjurat şi să nu te mai bage nimeni în seamă. Pentru că totul e nejustificat de scump.

Sănătatea din România e în moarte clinică! Să dea Dumnezeu să nu ne îmbolnăvim! E singura şansă 100% sigură să nu murim cu zile!

Prea puţine „flori” sînt în sistem ca să se facă odată şi o dată primăvară în sănătatea românească. Îi voi respecta întotdeauna pe cei din serviciile de urgenţă – SMURD şi Ambulanţă – pentru că ştiu că majoritatea sînt OAMENI. Mă înclin în faţa doctorilor de orice fel care nu au uitat că a salva o viaţă e realizarea supremă a unui medic. Îi apreciez pe cei din sistem care nu au uitat de cei 7 ani de acasă, care nu se răstesc, care găsesc timp şi bunătate să stea de vorbă şi cu domnul din Bucureşti şi cu ţiganul din Vadu Crişului. Îi iubesc pe cei care varsă o lacrimă de neputinţă când, deşi au încercat tot ce e uman posibil, pacientul a ales să renunţe la luptă.

Şi, din punctul de vedere al jurnalistului mereu dornic să afle adevărul şi să-l dea mai departe oamenilor, le mulţumesc celor care îşi pot găsi câteva zeci de secunde să dea o declaraţie la microfon, fără să-şi facă griji că nu sînt machiaţi, fardaţi, aranjaţi la păr, fără să se teamă că denaturăm sensul spuselor, fără să ne acuze, fără să se certe cu ziariştii şi apoi să-i cheme când primesc cine ştie ce aparat cu care nu ştie nimeni să lucreze, fără să-şi apere colegii care au greşit şi fără să-i ascundă de ochii „idioţilor din presă„.

Dar, Doamne, câţi sînt de puţini astfel de OAMENI în sistemul de sănătate!

De lipsa banilor nici nu mai are rost să vorbim. Politica a invadat demult sistemul, numirile se fac pe bază de apartenenţă la un partid, managerii buni sînt puşi pe liber dacă nu se implică în tot felul de jocuri.