„Furia Albă” a plecat spre alte zări

Furia albă” şi-a făcut datoria, aşa că, potrivit unei ziceri intrate deja în folclor, a putut să plece.

Au trecut aproape 6 ani de când a apărut în viaţa mea. 🙂 Pe 27 iunie 2004, Alin Bele-Gomboş, fostul meu coleg cameraman de la Transilvania TV, îmi preda cheile maşinii lui, un Opel Vectra 2.0, pe care, după nevasta lui, îi ziceam „Betty„. N-a fost nici ieftină, dar nici scumpă. Potrivit, pentru acele vremuri.

Am trecut împreună prin bune şi rele (sună a limbaj de lemn, ştiu, dar chiar aşa a fost). M-a scos din multe situaţii, mi-a fost şi casă timp de o noapte, undeva pe munte, când am dormit, cu dureri de spate, pe scaunele ei. Bebe al lui fratelo o iubea; pentru el bătrâna „Furie” a fost „cea mai făinoacă maşină din lume” 😀 şi ar fi dormit în ea dacă ar fi putut.

M-a scos din minţi când se strica din senin, când nu mai voia să pornească, atunci când se oprea pe drum şi fierbea apa în borcan ori când i se descărca brusc bateria.  Colegul meu, Emil, ştie cum înduram împreună frigul de afară ca să îi pornim motorul. 😀

Însă, am înţeles-o mereu, doar e „născută” la doi ani după Revoluţie şi e bătrână, în termeni automobilistici. Şi m-am înţeles şi pe mine, evident 😉 , doar eram începător într-ale condusului.

După cinci ani în care am convieţuit cu ea, şi-a luat o pauză şi a stat o vreme prin parcări. Cam nasol pentru o maşină de 2.000 de cmc, obişnuită să zburde pe drumuri. Aşa că eu şi Neia mea am decis să lăsăm şi pe altcineva să se bucure de forţa „Furiei„. Mai are multe de spus, chiar dacă e bătrânică.

Aşa că şi-a găsit, după luni de încercări, un nou stăpân. Mă bucur că omul pare ok, de bun simţ şi o va pune să alerge şi pe şosele muuuuuuult mai bune, dincolo de frontierele unui judeţ bombardat pe toate şoselele.

Între timp, noua maşină – pe care deja o conduc de un an 😉 şi care îi aparţine, de 3 ani,  fetei mele iubite – ţine la mine. Evident, şi eu ţin la ea. Chestie de reciprocitate şi de înţelegere. Mamă, ce zbârnâie când mă simte la volan! Am făcut împreună peste 20.000 de kilometri şi, până când vom decide să o „mărităm„, vom mai face câteva mii.

Heaven can wait

Luna îşi aruncă razele palide prin geamul maşinii, dar nu am timp să o admir. Conduc şi-s atent la drum. Nu de alta, dar e plin de gropi, 🙁 pe care abia le descoperi ziua, darmite când e noapte. Am fost în satul fetei mele şi acum mă întorc acasă, la Oradea. Arunc ochii spre ceasul maşinii. Nu mi se pare ciudat că e trecut de miezul nopţii şi eu sînt pe drum.

Dar mi se pare ciudat că pe locul din dreapta nu e nimeni. Nu-s obişnuit aşa şi nici nu-mi place. Sînt obişnuit să o ştiu lângă mine. Oriunde sînt eu, e şi EA. Oriunde e EA, sînt şi eu. Prima dată când am plecat la un drum mai lung, ne-am ţinut de mână vreo 500 de kilometri. Pe bune!

Ne-am promis că nu o să stăm nicio noapte unul fără altul. Şi uite, se fac două nopţi de când nu pot să adorm singur în pat. E atât de rece totul fără ea… N-am vrut noi să fie aşa, dar s-a întâmplat. Mă doare să intru în casa goală şi, Doamne, cât îmi doresc să vină acasă. S-o văd lângă mine, s-o ştiu în braţele mele, să îi simt căldura – e sobiţa ideală 😀

E drept, ne vedem în timpul zilei… Dar vreau tot timpul!

Se întoarce ea, Neia mea, şi nu o mai las să plece! Nici măcar pentru o noapte!

Parcă ăia de la Infopro îmi ghicesc gândurile. La radio sună ceva melodii de prin timpul facultăţii şi chiar mai de demult.

Luna continuă să bată în geamul maşinii, dar cine o bagă în seamă? Conduc, sînt atent la gropile de pe drum – dacă le-oi vedea cumva – şi o învălui cu gândul pe fata mea. Abia aştept să o iau în braţe… Mi-e dor de Neia mea!

Umbre pe cer

De când am aparatul de fotografiat, „fotez” cam tot ce prind. Într-o zi, în oraş şi apoi în sat am prins în imagini nişte nori. Nu e aparatul atât de performant, dar şi-a făcut treaba. Mi-am amintit de nori acum, că tot e cod galben de furtuni. Apropo, stau pregătit, poate prind ceva 😉

Microbul fotografiei, oricum, m-a prins.

Şi că tot veni vorba de codul galben de furtuni; dacă aveţi imagini – foto sau video – cu ploile sau urmările acestora în Bihor, le puteţi trimite pe adresa adrianlabos@tvs.ro. Sigur le dăm la ştiri! 🙂

Sîntem „hădenişti” şi mâncăm bine!

Neia mea e o cititoare înfocată a blogului domnului Hădean. Şi nu deschide pagina de net a lui Happy Cook doar ca să admire pozele ori să zâmbească la descrierile şugubeţe ale lui Adi, ci are grijă şi de papilele noastre gustative şi pune în practică reţete de pe blog.

Şi fiindcă fata mea ştie să gătească – excepţional, credeţi-mă pe cuvânt – vine cu propriile idei şi „tuninghează” unele mâncăruri. Cum a fost şi cea căreia mister Hădean îi zicea „Recycle bin(coş de gunoi, pentru nevorbitorii de saxonă nouă 😉 ) Aşadar, la toate bunătăţile prescrise, Neia a adăugat nişte slănină – şi ea găsită prin frigiderul nostru – şi ceapă (uuuuuuu, da). Le-a pus pe toate într-o tavă şi, deşi eu doream una mai mare, recunosc că nu s-a înşelat.

Uite ce a ieşit. Ne-am săturat…. ohohohooooo. 😀

Şi pentru că tot ziceam mai sus că Neia mea ştie să gătească de-ţi vine s-o mănânci 😉 uite încă o dovadă. Ciuperci senzaţionale, usturoi, salată cu tot ce are primăvara mai bun şi o bucată zdravănă de caş, primită de la o vecină din sat.

Tot ce v-am arătat reprezintă doar unul dintre motivele pentru care o iubesc pe Neia mea! 🙂

Uliţa copilăriei

– Vă salut, domn’ profesor!

– Să trăieşti, domnu’ Laboş! Ai mai venit pe acasă?

De câte ori mergeam pe acasă, îl întâlneam pe domnul Balint. Fostul profesor de istorie trecea zilnic pe stradă, călare pe bicicleta-i veche. Vorbea molcom, iar în urmă cu câţiva ani, când trăia tata, nu refuza un pahar de vorbă, stropit cu unul mic de pălincă.

Acum, amândoi s-au dus. Tata acum doi ani, profesorul în urmă cu două zile. Şi între timp au mai plecat alţii.  Uliţa copilăriei se schimbă, iar vechea generaţie, cea care a ridicat strada,  se duce încet, lăsând în urmă noul val. 🙂

S-a schimbat uliţa copilăriei! Cea acoperită de praf – că nu era asfaltată -, plină de strigătele copiilor care jucau fotbal de o disperau pe tanti Nuţi, cu miros de tei vara şi adevărată pârtie de săniuş iarna. Acum e asfaltată, cu case care se schimbă în funcţie de dorinţele tinerilor proprietari, fără prea multe strigăte ale copiilor, care preferă internetul bătutului mingii. Mulţi dintre puştii de altădată au rămas acasă, alţii au plecat să-şi găsească fericirea şi implinirea în alte părţi de lume.

Doar tanti Nuţi, despre care nu ştiu să-şi amintească vreun vecin câţi ani are, a rămas peste drum de casa părinţilor mei, cel mai bătrân martor al vremurilor când pe strada copilăriei să ridicau nori de praf şi echipele de copii băteau mingea, urlând cât îi ţineau corzile vocale.