Cronica de lângă fotoliu: Un scuipat

Un meci bun mai mult pentru nişte preliminarii de campionat european, decât pentru nişte optimi de Cupă Mondială, Spania – Portugalia a avut ca final un scuipat. Nu ştiu câţi dintre telespectatori l-au văzut – spectatorii erau mai preocupaţi cu vuvuzelele – dar imediat după finalul partidei, când camera mobilă îl urmărea pe Cristiano Ronaldo, omul cel mai mediatizat din lotul lusitan a adunat saliva pe care o mai avea în gură şi a trimis-o într-un scuipat în direcţia operatorului. Imediat, regizorul a mutat pe alt cadru.

Nu era vorba de un paparazzi, atunci înţelegeam, pe sfert, gestul. La Cupa Mondială te vede o lume întreagă şi îţi analizează nu doar pasa şi driblingul (cam inexistente la Ronaldo în meciul de aseară), ci şi gesturile nervoase.

Din păcate, în memoria fotbalului rămân şi astfel de întâmplări. Nu cred că gestul lui Cristiano Ronaldo va intra în Pantheonul sportului rege  (e nesemnificativ faţă de valoarea lui), în schimb a rămas capul lui Zidane în pieptul unui italian.

Îi înţeleg dezamăgirea, dar preferam să-l văd pe portughez jucând, la fel cum se lăuda într-o reclamă, pe orice fel de vreme. Aşa o sa-l ţin minte o perioadă prin ceea ce a făcut la finalul meciului cu Spania. Asta pentru că pentru mine contează bunul simţ. Chiar şi în situaţii stresante, când cea mai bună reacţie nu e nici de departe un scuipat.

UPDATE: Au văzut şi alţii gestul şeptarului portughez. A apărut pe yahoo, dar şi pe youtube.

Cronica de lângă fotoliu: Video-fotbalul

Jucătorii de FIFA 2009, 2010 sau alte 2000-uri ştiu că atunci când mingea intră în poartă, iese afară sau stă pe loc,  ea chiar intră în poartă, iese afară sau stă pe loc. Tehnologia nu poate fi trişată – evident, cu excepţia blatiştilor, care în limbaj „computeristic” se numesc hackeri. 😀

În schimb, în fotbalul jucat pe tăpşanul din sat sau în urlet de vuvuzele, mingea poate să intre în poartă, dar să nu intre, să iasă afară, dar să fie în teren. Mişto paradoxul, nu? Totul e să ai un arbitru care nu vede, nu aude sau n-a jucat în viaţa lui FIFA pe calculator, deşi la ultima chestiune aş avea ceva obiecţii. Totuşi, e păcat ca unul din defectele astea să strice munca de patru ani a unei echipe naţionale ori să devieze pe alte cursuri cariera unor jucători.

După mondialul asurzitor din sudul continentului negru, zic că se impune mai mult decât oricând proba video. Deocamdată doar la marile competiţii: cupa mondială, campionatul european, liga campionilor ori Liga Europa. Cei care joacă aici au bani şi e normal să poată investiţii, asigurând, până la urmă, o corectitudine maximă pentru afacerile lor.

Apoi, cine ştie? Cum ar arăta o cronică de meci din 2120, de la Beiuş, de exemplu 😉 : „După consultarea prin e-mail şi e-nergie a înregistrării video, arbitrul a constatat că mingea a intrat în poartă şi a dat gol valabil pentru Bihorul Beiuş (desigur 😉 ).”

P.S. Toată lumea dă drept sigură o finală Brazilia – Argentina. Ce ar fi dacă s-ar întâlni Germania şi Spania?! S-ar prăbuşi lumea? Ar exploda Butoiaşul atomic? S-ar îndrepta Dunga?

Oraşele-cod galben

Când plouă, pe străzile Oradei prind viaţă băltoacele . Mai mari sau mai mici, depinde de durata şi intensitatea ploii, de denivelările de pe şosea sau de gropile uitate sau lăsate neasfaltate. Când norii se forţează şi se mai rup… în figuri 🙂 , situaţia devine cam… nautică. Nu uită niciun orădean ce a fost anul trecut, când puteai să te dai cu barca prin oraş.

Aşa cum nici timişorenii nu pot să uite ce s-a întâmplat pe 21 iunie, când au simţit cum apa le intră în maşini – asta dacă nu le-a şi acoperit complet – ori au plutit cu barca pe străzile transformate în afluenţi ale noilor cursuri de apă ce s-au născut pe bulevardele oraşului.

Cu sau fără coduri de atenţionare, e recomandabil pentru fiecare din locuitorii marilor oraşe să-şi cumpere şi să ţină în debare câte o barcă gonflabilă. Niciodată nu ştii când ai nevoie de ea. 😉 Uneori o poţi folosi în propria casă.

Imaginile ne-au fost trimise de Cristi Axinte, corespondentul TVS la Timişoara.

Cronica de lângă fotoliu: Fotbalist adjectiv

Cine ar fi crezut la începutul Campionatului Mondial din Africa de Sud că la finalul grupelor se va ridica un praf gros rezultat din prăbuşirea cu zgomot a giganţilor fotbalului? Evident, avem de-a face cu fotbalişti-adjectiv, pentru că „giganţi” e doar un atribut rămas din istoria sportului rege lipit pe fruntea unor naţionale care nu mai joacă nimic. Franţa a plecat acasă cu o zestre de un punct, Italia a adunat două, dar, la fel ca surata ei latină, tot pe ultimul loc s-a clasat. Grecii, care oricum am lua-o, tot foşti campioni europeni rămân, îşi pot întreba zeii „de ce Olimpul lor nu i-au ajutat să meargă mai departe?” 🙂 Sârbii au aflat ce înseamnă ambiţia cangurilor – mă întreb cu cât o încasau de la australieni Chivu şi restul „bergenbirilor” -, englezii au tremurat serios, olandezii mai puţin, dar tot au avut un tensiune uşor crescută, danezii nu vor mai vedea Valhalla fotbalului de dincolo de grupe, iar Spania – hmmmmm, rămâne de văzut ce face azi.

În schimb, s-au ridicat „piticii„, care au căpătat acum înălţime de pivot. Altădată uşor de bătut şi previzibile în tot ceea ce făceau, echipele considerate outsideri – în termeni fotbalistici „varză” ori „luzări” – şi-au luat revanşa. Cei doi „dragoni” asiatici – Japonia şi Coreea de Sud – , Statele Unite – deşi americanii îşi construiesc încet, dar sigur, statutul de putere mondială şi în fotbal – şi Slovacia. Japonia le-a dat ippon danezilor şi zău dacă nu mă bucură! Slovacia, ah, daaaaaaaaa, ce i-a făcut-o Italiei campioane!!!! 😀

Alături de vuvuzele, echipele mici sînt revelaţiile Campionatului mondial. Cum ar arăta o finală Slovacia – Argentina? 😉 Exagerez? Nu cred. Italienii sînt acasă, alţii cu pretenţii la fel.

P.S. Am aţipit de câteva ori la meciul nemţilor cu Ghana, atât de interesant a fost. Comentariul m-ar fi adâncit şi mai mult în somn dacă nu aş fi avut voinţa de fier să rezist până la finalul meciului. Nici dimineaţă nu m-am trezit la timp ca să scriu cronica de lângă fotoliu. TVR-ul e îmbătrânit, depăşit. Aseară, am avut curiozitatea de a vedea cum transmite RTL meciul Olandei cu camerunezii. Alături de comentatorul lor se afla Klinsmann, fosta vedetă a campioanei mondiale din 1990, au făcut transmisiuni înainte de meci de pe stadion şi de la Aachen, unde au amenajat o scenă într-o piaţă publică – cu macarale, stady-cam-uri, plasme, vedete, au avut o grafică şi idei de invidiat, comentariul a fost plăcut – din ce am reuşit să înţeleg – iar scorul era AFIŞAT!!!!!!!!! în dreapta, alături de cel din meciul paralel, dintre Danemarca şi Japonia. Altă civilizaţie.

Cronica de lângă fotoliu: Campionatul mondial, la privat

De când transmite meciurile de la cupa mondială, televiziunea publică a făcut-o singură. A dat toate partidele pe cele două canale mari şi late pe care le are din 1990, când TVR2 a fost resuscitat. Din câte îmi amintesc, când se jucau două întâlniri în acelaşi timp, una era transmisă pe TVR1, cealaltă pe canalul frate şi toată lumea era mulţumită că putea să le vadă.

Acum, însă, cum să le vadă toată lumea, când opt dintre meciurile din grupe vor fi transmise de Telesport, pe care nu ştiu dacă îl văd 20% dintre microbiştii români. Nu ştiu ce idee a stat la baza luării acestei decizii, dar arată că pe televiziunea publică o cam doare undeva de telespectatorii ei. Care o întreţin din buzunarele lor, fie că o urmăresc, fie ca sînt fani Pro TV sau Antena1.

E ilogic să dai drepturi de difuzare unei televiziuni care e prea puţin văzută. Nu cred că banii au fost motivul, ci, încă o dată spun, dezinteresul faţă de telespectatori şi audienţă. TVR are 5 canale, daca le punem la socoteală pe TRV Info sau Culturalul, şi cred că se găsea un loc unde să transmită două meciuri în acelaşi timp. Eu, de exemplu, îmi doream să văd un Mexic – Uruguay, plictisit de jocul „claponilor” francezi, sau cele patru goluri de la Nigeria – Coreea de Sud, după ce am văzut că viitoarea campioană mondială Argentina 😀 a rezolvat conturile cu Grecia.

Dar ce te poţi aştepta de la o televiziune care se încăpăţânează să trimită la un astfel de eveniment cum e Cupa Mondială la fotbal nişte comentatori ciudaţi, care, în marea lor majoritate, îţi induc somnul sau chiar nervozitatea. În loc să „închirieze” nişte specialişti într-ale microfonului şi fotbalului, aşa cum se întâmplă în cazul colegilor din străinătate, teveriştii au trimis nişte comentatori care fac pauze după pauze ori remarci plictisitoare. Sorin Hobana ce mai face faţă.

Hai să ne imaginăm cum ar arăta Campionatul Mondial din Africa de Sud comentat, printre vuvuzele, de Emil Grădinescu – cel mai bun comentator dintotdeauna -, Sorin Băleanu, Felix Drăghici, Costi Mocanu ori Mihai Mironică. Din păcate, faptul că au legitimaţii de GSP sau Pro TV îi lasă în afara vederilor şefilor televiziunii publice.

Cronica de lângă fotoliu: Ziua latinilor

În mod clar, luni a fost ziua latinilor. Portughezii i-au făcut varză pe coreenii din nord (săracii ăştia, vor fi tăiaţi de la raţia de coajă de copac timp de o juma’ de an 😀 ), chilienii i-au „ciocolătit” pe elveţienii care jucaseră rolul de toreadori în prima etapă cu Spania, iar supuşii regelui Juan Carlos au încheiat repede conturile cu hondurienii în faţa cărora şi naţionala lui Lucescu junior a reuşit să ia trei guri de oxigen. La ăst din urmă meci recunosc că mi-a venit somnul, semn că Hondurasul e un somnifer mai bun decât cele vândute la farmacie.

Interesant este că aproape toate echipele sud-americane, latine adică, sînt aproape de a ieşi din grupe. E un punct în plus în favoarea fotbalului-spectacol de acolo, dominat, zic eu, într-o măsură mult mai mică, de  superinteresele financiare care macină fotbalul european.

După astfel de consideraţii tehnico-tactice de nivel superior 😉 , mai am loc de una (doar e blogul meu, nu?): există şi la campionatul ăsta mondial tendinţa arbitrilor, mai ales cei din zone exotice, dar nu numai, de a favoriza echipele mari. A păţit-o Brazilia – dublul henţ nesancţionat al lui Luis Fabiano, văzut clar la excelentele reluări de faze -, a păţit-o şi Argentina. Repet, e doar o părere, uşor de combătut prin amintirea cartonaşului roşu primit de Kaka, simplu de enervat ca orice atacant.

Apropo de echipe mari: le spuneam ieri colegilor de redacţie că mi-ar plăcea o finală Brazilia – Argentina, în care băieţii lui Maradona să bată cu 4-2, cu 2-2 după 90 de minute, cu un gol în pas de tango în minutul 110 şi cu un capac pus brazilienilor în ultimele minute, ca să le iasă aerele de campioni din cap. Nici nu vreau mult, nu? 😉 Şi cum nimeni nu e profet în ţara lui, să vezi de nu se întâmplă aşa!

Cronica de lângă fotoliu: După chipul şi asemănarea antrenorului

Nu am apucat să văd un meci de la Campionatul Mondial de la cap la coadă. Pur şi simplu nu am timp şi, câteodată, nici nervii necesari să rămân în faţa televizorului până la capătul unei partide. Oricât de interesant ar fi, tot găsesc eu ceva de făcut.

La redacţie, clar!, nu am timp să stau cu ochii în televizor din motive de corectare a ştirilor şi de alergat între montaj, emisie şi redacţie. Dar mai prind fragmente de vuvuzele condimentate cu cometariu (sau invers 😉 ), iar în regie mai arunc ochii spre monitorul pe care merge, din 11 iunie, numai TVR1.  Acasă, deşi Neia mă înţelege perfect, ba chiar stă cu mine la meciuri, găsim mereu ceva de făcut, de cumpărat, dus, adus, reparat. Îmi place şi zău că nu-mi pare rău că nu văd mare lucru din meciurile de la 21:30.

Apropo, azi la meciul Angliei cu Algeria am aspirat prin casă, că nişte furnici microbiste au vrut să-i facă galerie Albionului şi ne-au făcut o vizită prin podele. Le-am cântat prohodul la o vuvuzea de aspirator, că înainte au dat ochii cu mama Nelei, care le-a blagoslovit cu un spray letal de au sucombat definitiv. 😀

Îmi place şi fotbalul, dar nu-s căzut după el. Mă uit la meciurile pe care le consider bune – puţine din liga întâi, multe de la capătul Africii. În ciuda semiprofanului din mine, m-am decis să scriu ce simte un om obişnuit, ca mine, privitor de lângă fotoliu la meciurile din Africa de Sud.

Aşa că mi-am spus că ar fi bine să încep „Cronica de lângă fotoliu”.


Echipele de la Campionatul Mondial se comportă după chipul şi asemănarea antrenorilor. Anglia s-a „italienizat” de la peninsularul Capello – numai egaluri şi egaluri, ghanezii sârbului Rajevac s-au bătut ca nişte… sârbi cu adevăraţii plavi, neamţul Rehhagel a cuplat nebunia grecilor la organizarea tipic teutonă, iar francezii lui Domenech au în cap aceleaşi fiţe ca şi „monsierul” de pe banca tehnică. Să nu-l uit pe Dunga, care, după un periplu prin Italia şi Germania, ca jucător, a imprimat naţionalei braziliene un stil mai european, pigmentat, evident, cu fantezia sambei. Să nu credeţi că-i ştiu pe toţi antrenorii, dar mare-i serverul de informaţii de la google. 😀

Clar, nu am descoperit gaura la macaroană 😀 , dar acum, parcă mai mult ca niciodată, omul de pe bancă îşi imprimă stilul puternic echipei pe care o antrenează. Se văd tehnicile germane, disciplinate, cele italieneşti, de apărare betonată ori cele europene faţă în faţă cu cele sud-americane. Din păcate, în România, nu prea ştiu nişte stiluri clar definite de antrenor – aici vorbeşte în mod sigur profanul din mine.

Astăzi am asistat la o nebunie de fotbal. Sârbii mei – am pariat, ca între colegi, pe naţionala lui Antic – au demonstrat că spiritul de luptător al plavului nu moare şi au gripat „panzerele„. (GERMANIA – SERBIA 0-1)

– O victorie cu noroc, mi-a transmis Adi Ciucuriţă, „neamţul de vineri” de la TVS. 🙂

– Marş acasă cu nemţii, mi-a scăpat mie urarea – scuze,  Adi!!!!! SCUZE, GOGU!!!!!!

Slovenilor le-au trecut pe lângă ureche glonţul plecat din pistolul yankeilor (SLOVENIA – SUA 2-2), iar englezii rămân doar cu statutul de inventatori ai fotbalului. Restul e Algerie! (ANGLIA – ALGERIA 0-0)

Sincer, până acum singura echipă care merge ceas, vorba lui Bogdan Costea, este Argentina. Pe care, alături de Serbia, am pariat, aşa, ca între colegi! Dau o bere dacă voi câştiga! Dacă nu câştig, asta e. Oricum, sînt un norocos fantastic în dragoste, unde o am pe Neia mea. 🙂

Cronica (pilot) de lângă fotoliu: Mexico, OLE!

De când „fraţii” galici ne-au făcut „ţigani„, simpatia pe care o aveam faţă de ei a scăzut undeva spre deloc. Când au câştigat în ’98 Campionatul Mondial şi în 2000 „Europenele„, m-au exasperat aerele lor de mari vedete. Singurul care mi-a plăcut a fost omul cu cicatricea, Franck Ribery.

Au venit şi în Africa de Sud cu un Domenech care s-a înconjurat de figurile unui zeu suprem al fotbalului. A primit o lecţie aseară de la un Mexic organizat, meticulos, care a speculat orice fază şi care s-a folosit la maximum de debandada din echipa „cocoşilor„. Dacă primul gol a fost dat dintr-un offsaid mai mult sau mai puţin vizibil – fundaşii francezi au fost, oricum, pe nicăieri – faza care a dus la penaltyul de la golul doi a arătat cât de anoşti şi fără idei au fost foştii camioni mondiali şi europeni. Băieţii din ţara lui Hugo Sanchez – primul fotbalist mexican de care am auzit în copilărie – au fost cu două clase peste fiţoşii din Franţa.

Mă bucur că World Cup a făcut dreptate echipelor muncitoare. Degeaba ai talent, dacă nu şi transpiri pe teren. Au demonstrat-o şi grecii, care au muncit şi au reuşit să întoarcă rezultatul în meciul cu nigerienii. Au demonstrat-o şi elveţienii care i-au „ciocolătit” pe spaniolii rămaşi fără inspiraţie.

Până acum, cea mai bună echipă rămâne Argentina. Sînt curios ce face azi Germania cu Serbia. 🙂 Ăsta meci!

Cronica (pilot) de lângă fotoliu: De ce nu e pus scorul pe TVR?

Nu pot să-i înţeleg pe cei de la TVR de ce se încăpăţânează în a nu a fişa scorul în timpul meciurilor. 🙁 Să nu vină cu tâmpenii de genul „nu avem voie, aşa e contractul cu organizatorii”, că nu ţine. Aseară am urmărit o parte din meciul Africa de Sud – Uruguay pe unguri, la M1 şi scorul era scris frumos, sus, cu precizarea minutului în care ne aflam. E o chestiune de respect faţă de telespectatori şi nu o formă de marketing, ca să-i ţii pe oameni în faţa televizorului.

Pasionaţii de fotbal se vor uita indiferent ce şi cum, nu mai trebuie atraşi cu neprecizarea scorului.

Tot la M1 am mai auzit ceva: vuietul vuvuzelelor – mult mai estompat decât pe TVR. În schimb, comentariul se auzea perfect. De ce la alţii se poate şi la noi nu? În fond, tehnica e aceeaşi peste tot.

Românii – bătaie de joc a politicienilor

În timp ce nişte indivizi care-şi spun politicieni – ce glumă – au transformat Parlamentul României într-o imensă bătaie de joc, câteva zeci de mineri din Băiţa mor, încet şi de nimeni băgaţi în seamă.

În timp ce politicienii romnâni, indiferent de culoare ar fi – toţi o apă şi-un pământ -, se cred deasupra tuturor şi se simt nişte mici dumnezei, câteva zeci de mineri din Băiţa s-au blocat la 250 de metri sub pământ.

În timp ce politicienii români găsesc că sînt mai deştepţi unii decât alţii dacă se ironizează reciproc şi nu-şi lasă interlocutorii să vorbească, urlând ca bezmeticii, câteva zeci de mineri nu vor să iasă la suprafaţă până nu li se rezolvă situaţia.

„Acasă mă aşteaptă nevasta şi copiii. Cum să mă duc la ei cu mâna goală? Doar eu aduc banii în casă…”

Înfometaţi, disperaţi, cu ochii plânşi – chiar şi acolo jos, sub pământ, bărbaţii ştiu să plângă -, cu gândul doar la familiile care îi aşteaptă acasă, minerii din Băiţa încearcă să-şi obţină banii pentru care AU MUNCIT. De mai bine de 4 luni protestează, dar statul român, ăla care se bate cu pumnul în piept că-şi protejează cetăţenii, nu dă doi bani pe ei. Pe româneşte, îl doare în cur de ei.

„Mina e a unor suedezi, să le dea ăia bani.”

Dar cu taxele şi impozitele plătite de mineri, cum rămâne? Cum rămâne cu alocaţiile pentru copii, pe care poştaşul nu le-a adus în Băiţa, după ce, zice-se, i s-a transmis că nu mai sînt bani?


Ce ţară îşi bate joc în felul ăsta de propriii cetăţeni, cei din interiorul graniţelor? Îmi imaginez că dacă te-ai nimerit să fii în străinătate, nici naiba de la ambasade ori consulate nu te bagă în seamă!

Politicienii preferă să se lupte între ei, să folosească populaţia ca argument doar când e în interesul lor. În rest, nu existăm! Clar!

De fapt, ei sînt oglinda noastră. Nu ştim să alegem grâul de neghină şi punem botul la toate promisiunile lor, pe care ştim că nu le vor îndeplini NICIODATĂ. Se scuipă, se îmbrâncesc, se înjură, mint? Să nu ne mirăm. Noi i-am ales: după chipul şi asemănarea noastră!

Mă doare să scriu asta, dar ştiu că e ceea ce simt. Însă, dincolo de asta, rămân cei care se sting încet. Lăsaţi să moară de un stat nepăsător.

„Mie dacă-mi taie din pensie 15%, îmi taie banii de pâine pe o lună.” O spune o bătrână de 83 de ani dintr-un sat din Bihor, „beneficiara” unei imense pensii de 350 de lei. Ca ea, sînt, poate, sute de mii în România.