No, că-s citat în tabloid!

Na, că îmi explodă traficul pe blog. De la 25-30 de accesări pe zi, ajunse pagina de net a subsemnatului la 132 miercuri, 80 ieri şi cu ceva peste 90 azi. Cuvântul-cheie la „căutări” – Loredana Lascu.  Nu am mai intrat demult pe blog – sînt în concediu şi am lucruri mult mai interesante, plăcute şi utile de făcut 🙂 – şi nici nu aş fi intrat dacă nu aş fi citit astăzi „Libertatea„.

Recunosc că aseară, la „Naşul„, am auzit că ziarul publică astăzi fotografii de la dezgroparea Ceauşeştilor. L-am cumpărat doar pentru asta, că de obicei îmi iau „Evenimentul” şi „Gazeta„. Şi când l-am răsfoit, la una dintre paginile interioare am găsit un articol despre „viitoarea probabilă soţie” a lui Cristi Tabără: fosta mea colegă de la Transilvania TV, Loredana Lascu. Erau citate la greu dintr-un post referitor (şi) la Lore, publicat mai demult pe blogul meu.

Nu m-a întrebat nimeni dacă se poate sau nu prelua vreo propoziţie, dar, na, e libertate pe net şi, să nu fiu răutăcios, cei din „Libertatea” şi-au precizat sursa. 😉

Cât despre Loredana, îi doresc fericire maximă! Iar lui Cristi Tabără, un om de mult bun simţ din câte am apucat eu să-mi dau în cele 3-4 ocazii în care l-am întâlnit şi am vorbit, îi doresc linişte şi credinţă doar în Dumnezeu! Oamenii lovesc mereu unii în alţii, dar Cel de Sus are grijă de fiecare!

Senzaţional: J.R. Ewing renunţă la petrol! :)

Vi-l mai amintiţi pe J.R. Ewing, băiatu’ rău din Dallas? Noi, ăştia mai bătrâni 😉 , cu siguranţă ne amintim rânjetu’ lui şi felul în care se uita la cameră când îşi turna din sticloanţa de uischi. Prin anii ’80 trăgea la greu ţiţei de sub Texas. Acum, a îmbătrânit şi a trecut pe ceva mai soft şi nepoluant, că tot e corect politic.

Săracu’, ce tâmple albe are!

Materialul despre clipul publicitar e pe Hotnews.

Neliniştea unei morţi

Nu pot să spun că mi-a plăcut în mod deosebit. Era o femeie plăcută, frumoasă după standardele multora, dar nu m-am dat niciodată în vânt după ea ori muzica ei. Nu eram un fan, cum s-ar zice, al Mădălinei Manole. În schimb, toate fetele din clasa mea de liceu erau pasionate de „Fată dragă, nu fi tristă” , „Ei, şi ce” ori „Te-am văzut, mi-ai plăcut” – după cum le zic, parcă le-aş ştii de când lumea, dar, pe cuvânt 🙂 , le-am auzit de atâtea ori în adolescenţă, fredonate de toate fetele din liceu, încât mi s-au tatuat pe memorie.

– Uite-o pe Mădălina Manole!

O colegă din clasa a IX-a a văzut-o prin ’91 sau ’92, de la geamul clasei aflată la etajul întâi al liceului „Samuil Vulcan” din Beiuş şi a ţâşnit – la propriu – spre microbuzul din care coborâse cântăreaţa. Imediat, Mădălina a fost înconjurată de adolescente admiratoare şi le-a dat tuturor autografe. Dacă venea Depeche Mode, ţâşneam şi eu cu aceiaşi viteză, dar nu am avut niciodată prilejul să-mi testez reacţia la acel mod.

Mădălina Manole nu putea fi încadrată, totuşi, în rândul vedetelor care îşi expun şi organele interne în presă doar pentru a se face cunoscute. A trăit decent – cel puţin nu am auzit de scandaluri în care să fie implicată ca starletele penibile din zilele noastre -, s-a bucurat şi a suferit ca orice om. Mare lucru în ziua de azi.

Recunosc, însă, că m-a mirat şi chiar m-a neliniştit moartea ei. Da, m-a neliniştit pentru că eu, cu mintea mea – normală, îmi place să cred – nu pot să pricep şi nu voi înţelege niciodată ce îl face pe un om, oricare ar fi acesta, să îşi ia viaţa. La 43 de ani să decizi că ai trăit suficient…

Atenţie! Nu judec pe nimeni! Fiecare are valorile în care crede. Dar, deasupra tuturor există VIAŢA, de care nu avem voie să ne batem joc. Nimeni nu ne-o poate lua, nici chiar noi înşine. Doar Dumnezeu are acest drept suprem. Cred, mai presus de orice, că toţi oamenii trebuie să respecte viaţa şi să lupte pentru a o face frumoasă. E OBLIGATORIU.


Sinucigaşii au pierdut bătălia, în primul rând, cu ei înşişi. Repet, nu o judec pe Mădălina Manole. A lăsat în urmă melodii fredonate de milioane de oameni. A avut un copil pe care şi l-a dorit atât şi îşi refăcuse viaţa. Nu ştim, noi, cei din afara familiei, ce a fost cu adevărat în viaţa ei. Doar Cel de Sus o poate mângâia, înţelege şi ierta.

P.S. E normal ca televiziunile să disece acest subiect. Oricât m-ar înjura unii, eu afirm că moartea Mădălinei Manole are acel iz de tabloid care vinde bine presa. Tavi Haragoş, colegul meu de la „Ediţia de seară”, ne-a reamintit că atunci când a murit David Ohanesian au fost câteva ştiri mici… şi atât. Nu s-a vândut bine, cu alte cuvinte. Dar parcă prea mult se toacă acest subiect. Cât despre mine, repet, mă nelinişteşte când aud că un om, indiferent cine ar fi el, ia decizia să-şi ia viaţa. Nu e normal. Atât!

Cronica de lângă fotoliu: Disciplina – campioană!!!

– Ţii cu Olanda, cu drogaţii ăia?

Întrebarea are ceva din idioţenia celor care îi consideră pe români un popor de ţigani ori de hoţi din cauza unor indivizi subunitari ca IQ ori caracter. Totuşi, i-am răspuns.

– Da, pentru că a crezut în ea, e o echipă disciplinată, care a demonstrat că poate ţine piept tehnicii altor forţe. Are o şcoală de fotbal extraordinară, jucători prin toate marile campionate ale Europei şi nişte suporteri foarte mişto.

Cu toate acestea, recunosc: Spania a meritat să câştige! Iar lacrimile lui Casillas rămân cel mai frumos moment al finalei Mondialului sud-african. Golul lui Iniesta a venit la timp; parcă nu-mi doream ca o finală să fie decisă la 11 metri, deşi poate era mai dramatic. În schimb, cei doi portari au făcut un meci mare! Au blocat porţile şi au scos nişte mingi pe care eu, de la 2 metri de televizor 😉 , le-am văzut în plasă.

(foto: Francefootball)

Interesantă a fost şi schema de karate aplicată lui Xavi Alonso.

Cu excepţia acelui meci de debut cu Elveţia, ibericii au mers ceas. Au îmbinat perfect disciplina (cât de importantă e în orice domeniu) cu tehnica unor jucători nemaipomeniţi. Doar Torres m-a dezamăgit, cred că nu trebuia să-şi tundă podoaba capilară. 😀 Oricum, Spania lui Des Bosque a arătat că nu degeaba este şi campioana în exerciţiu a Europei.

Ăsta e fotbalul actual, iar Spania e regină!

Cât despre finala mică, deşi îmi place tot ce e german – maşini, disciplină, curăţenie, stil de viaţă, rigurozitate – am ţinut cu Uruguay. Sud-americanii au pierdut pe mâna lor, la câte greşeli au făcut. Iar nemţii au profitat, deşi au părut că nu se prea bucură. În rest, vreme de toamnă, cu multă ploaie, un comentator nasol – nu înţeleg cum TVR trimite un singur comentator la o finală mică de Mondial; de aceea ar trebui, zic eu, ca o televiziune privată să transmită competiţiile importante, sigur nu o să-şi bată joc de telespectatori – şi imnul german care nu a fost cântat de jucătorii naturalizaţi 🙂 .

Una peste alta, o să-mi fie dor de campionatul ăsta mondial, mai ales când va începe liga întâi!

Cronica de lângă fotoliu: Şi eu cu cine să ţin?

E întrebarea pe care mi-am pus-o încă din minutul 92 🙂 al meciului de aseară. Spania şi Olanda sînt două dintre echipele cu care simpatizez de multă vreme şi nu o spun doar pentru că au ajuns în finala campionatului mondial. Mă rog, o să cântăresc cu atenţie – mai am trei zile şi ceva – şi o să văd ce şi cum.

Deocamdată, mă bucur că avem o finală ALTFEL. Nu ştiu cum sînt alţii, dar eu îmi doream alte echipe în finală în afară de tradiţionalele Germania, Italia, Brazilia ori Argentina.

Spania a demonstrat aseară că şi tancurile au punctele lor sensibile şi pot fi dereglate şi oprite. Şi nu oricum, ci cu capul. Cel al lui Puyol, senzaţionalul căpitan al Barcelonei, care le-a băgat bucuria în casă nemţilor chiar dintr-o fază fixă în care germanii cam ştiu cum să se apere. De fapt, m-au mirat Klose şi trupa lui, care nu au mai făcut jocul excelent din meciurile cu Anglia ori Argentina. Sau poate ca englezii sau „pumele” nu au ştiut să joace precum spaniolii. 😉  În forţă, cu o posesie ridicată, atacând şi atunci când alţii s-ar fi apărat sau schimbând un vârf cu un alt vârf. Tare Del Bosque! Are inimă tare la 60 de ani!

Imediat după meci am dat o raită pe net. Saiturile spaniole erau pline aseară, ca şi acum dimineaţă, de poze şi video-uri cu calificarea băieţilor lui Del Bosque.

(pozele sunt de pe rtve.es)

E superbă bucuria celor două naţii ajunse în finală, ale căror naţionale au demonstrat că marile forţe ale fotbalului pot fi învinse. TREBUIE SĂ VREI! Dacă „roşiii” lui Lucescu jr. ar învăţa asta, am trăi şi noi tremurând un meci de la „Europene” sau „Mondiale„.

P.S. 1 Nici nu am băgat de seamă dacă s-au auzit vuvuzelele. Au fost mai slabe decât de obicei? 😀

P.S. 2 Mai mulţi colegi de la TVS au intrat în finala pariului pus la începutul campionatului. Olanda şi Spania se regăsesc în majoritatea preferinţelor.

P.S. 3 Reuşit titlul de pe prosport.ro:  „PuyOle!”

Cronica de lângă fotoliu: Cu un Forlan nu storci portocala

Meciul stătea să înceapă şi zău dacă ştiam cu cine să ţin. Doar e nevoie să ţii cu cineva dacă vrei să simţi fiorul unei semifinale. 🙂 Olanda e de-a noastră, europeană, echipă excelentă, ordonată, cu fotbalişti dintr-o ţară care i-a dat pe Cruyff, Gullit, Van Basten ori Bergkamp. În plus, erau favoriţi. Uruguayul e echipa mică, ambiţioasă, care vrea să dea este cap toate calculele amatorilor de pariuri. Şi întodeauna îmi vine să ţin cu cei mai slabi, dintr-o dorinţă inexplicabilă de a vedea şi altceva decât tradiţionalele mari echipe câştigând mereu.

Şi, fiindcă alegerea mereu trebuia, totuşi, să poarte un nume, i-am zis Olanda. Tricoul meu portocaliu din adolescenţă a învins. 😉  La fel amintirile despre Gullit, pe care am dat 25 de lei în 1988 – bani mulţi -, mă refer la cartonaşul cu poza lui. Nu că asta ar fi însemnat un strop de noroc în plus pentru batavi.

Zic că Olanda o să câştige, îmi transmite şi fratelo, care m-a sunat de pe terasa de acasă, unde stropea meciul cu un „Ursus” rece.

A văzut şi el – cu 2 secunde mai în direct ca mine, că transmisia TV ajungea, din motive greu de explicat, mai repede la el, decât la mine – cele două goluri splendide, aşa cum merita o semifinală, date în prima repriză. Parcă s-au vorbit jucătorii să-şi împartă reuşitele şi să folosească aceeaşi tehnică de „lunetist” de a trimite trasoare în poartă.

În a doua repriză, recunosc că m-am cam plictisit la început, mai ales că „Portocala mecanică” mecanizase jocul. Au venit, însă, golurile batave, m-am înviorat 🙂 , am găsit prin sertarele bucătăriei prin minutul 60 şi un pachet de bomboane agricole, iar fratelo lăuda calităţile berii.

– E gata, Olanda e în finală, i-am transmis Nelei mele cu vreo 5 minute înainte de final, când gândeam că Uruguayul nu mai are nicio şansă.

Pfuuuu, ce eroare! Am avut finalul ăla nebun de meci, cu golul lui Perreira – altul decât cel fost la CFR – şi cu o calificare la mustaţă, dar chiar meritată a băieţilor antrenorului ăla al cărui nume nu-l reţin, cu păr alb – vopsit, nu? Puţini ar fi zis la începutul campionatului (Adi Ciucuriţă, colegul meu de la sport, e unul dintre „vizionari„) că Robben şi trupa lui ar fi ajuns aici. Dar… asta înseamnă să munceşti, să fii disciplinat şi să crezi că poţi.

Păcat de Forlan şi de ai lui – jos pălăria! Din cei 3 milioane şi ceva de locuitori ai Uruguayului au fost găsite adevărate valori, care au alcătuit o naţională excelentă şi asta merită respect.

Să nu uit. Fenomenal şutul în gură pe care l-a primit fundaşul ăla cu nume de poreclă 😀 De Zeeuw. Ştiu, putea fi mai rău, dar asta a arătat că un maxilar de olandez e mai tare, nu ca sabia lui Zoroo, ci ca un bocanc celest.

Ce-ar fi ca diseară toreadorul spaniol să trimită acasă panzerul german? Pot să-mi iau atunci diplomă de mama omida în fotbal, că tot am prognozat, discret, aşa, o finală Spania- Olanda!

P.S. Oricum, vorba Pro TV-ului, Europa a câştigat Mondialul!

Cronica de lângă fotoliu: Europa-America de Sud 3-1

Cât de ciudat este să te numeşti Argentina, să-l ai pe banca pe unul dintre cei mai mediatizaţi foşto jucători, actuali antrenori din lume, iar pe teren să zburde sutele de milioane de euro şi să fii călcat în picioare cu 4-0 de Mercedaudibmvolksopelurilegermane (cuvânt compus, după tipologia teutonă, născut din dorinţa de a nu mai folosi tradiţionalele apelative „panzere”, „tancuri”, „maşinărie” 😀 )? Nu e ciudat, e normal, pentru că sud-americanii nu au jucat mai nimic în „sferturi„. Nici brazilienii nu au fost mai breji, dovadă că organizarea şi disciplina germanică, transmisă la nivel de fotbal şi naţionalei batave, a fost mai puternică decât gena jongleriilor tipice Americii Latine.

Şi mai trebuie vorbit şi de noroc în sferturile Campionatului Mondial. L-a avut din plin Uruguayul. Ba, parcă Forlan şi trupa lui au mărşăluit prin tone de… noroc 🙂 , altfel nu-mi explic cum au reuşit să creadă în steaua lor şi să câştige după ce ghanezii au avut 11 metri la final de meci. Sincer, mi-a părut rău de „BaGhana„, care a luptat în ritm de vuvuzele, dar nu a reuşit să-şi depăşească – deocamdată – condiţia de africani nepregătiţi să meargă mai departe.

Noroc au avut şi spaniolii, la greu! Recunosc, mi-am dorit să rateze penaltyul dat imediat după ce „Inima Americii de Sud” a ratat 11 metri . Măcar să vedem meciuri tensionate, dacă „tricolorii” nu sînt acolo să ne genereze adrenalina de acum 16 ani.

Până la urmă, au rămas trei echipe europene. Orgoliul bătrânului continent e la cote înalte şi parcă e mai bine aşa, decât tradiţionalele Brazilia şi Argentina. Şi ce ar fi dacă Olanda ar câştiga campionatul? (Nu pentru Cruyff, ci pentru simplul motiv că întotdeauna mi-a plăcut portocaliul, fără nicio conotaţie politică – primul meu tricou de firmă a fost portocaliu 😉 şi l-am purtat ani de zile.) Sau să fie încoronată Spania campioană? Totul e posibil!

Mai avem o săptămână de Mondial.

Cititori 3D

Tata era un împătimit al presei sportive. Înainte de ’89, „Sportul” era singurul ziar care nu lipsea din casă, asta chiar dacă întârzia o zi-două şi chiar dacă nu avea atât de multe pagini ca şi alte cotidiene sau săptămânale la care eram abonaţi. În schimb, nu trebuia sa îndurăm prea multe  poze ale „tovarăşului” sau cuvântări ale „geniului carpatin„.

Nici după revoluţie tata nu s-a despărţit de „Sportul” lui. Printre cele 8 sau 9 ziare la care ne-am abonat în primii ani de după 1990 s-a aflat şi noua „Gazetă a Sporturilor„. Făcea colecţie şi jur că mi-au dat lacrimile când m-am despărţit de ea şi am dus-o la reciclare, ca să fac rost de ceva bani pentru o banală excursie cu prietenii, la munte. I-a rămas fidel ziarului chiar şi când a apărut „ProSportul„, deşi nu refuza să lectureze şi ziarul condus atunci de Ovidiu Ioaniţoaia.

Chiar şi înainte de a se stinge, tata a citit până aproape de final „Gazeta„.

Mă gândeam ieri la toate astea, pe când dădeam ochii cu cele două ziare de sport care au ieşit concomitent în format 3D.

Cât s-a schimbat presa scrisă în 20 de ani. De la rubrica de fotbal internaţional din anii ’85 – ’86, unde am aflat prima dată de Everton şi Arsenal şi pozele alb-negru de atunci, la nebunia 3D, cu ziare full-color de acum. 🙂

Ce ar fi zis tata dacă ar fi trebuit să-şi pună ochelarii 3D ca să citească „Gazeta” sau „ProSportul” de ieri? Ar fi zâmbit, ar fi întors calm paginile, după care i-ar fi dat jos şi i-ar fi înlocuit cu vechii lui ochelari de citit: „Interesant. Eu rămân la ziarul obişnuit, de la care nu mă dor ochii.”

Nu m-a impresionat cine ştie ce formatul 3D în care au ieşit cele două ziare de sport. Recunosc, împreună cu băieţii de la sportul TVS-ului, am umblat ceva prin oraş să le găsim, semn că s-au vândut ca pâinea caldă. Evident, e o lovitură de marketing foarte bună, iar într-o perioadă de recesiune e un lucru excelent. Dar, parcă prefer mai mult ziarul obişnuit. Ăla cu fotografii în care un jucător nu e cu câţiva centimetri mai în faţă doar dacă îţi pui ochelarii 3D. Şi de la cititul căruia nu mă dor ochii.

P.S.Gazeta” a fost tipărită în condiţii mult mai bune decât ziarul trustului Pro. Se vede că lor le-a aparţinut iniţiativa, chiar dacă „ProSportul” – ediţia istorică 😉 – a venit imediat după anunţul lui Cătălin Tolontan de lansare a ediţiei 3D şi a anunţat şi el că va ieşi în aceeaşi formulă, dar o zi mai devreme. Şi chiar dacă „Gazeta” a ieşit şi ea tot joi, ca să balanseze oferta Pro.