Bebe, un cincinal de împliniri măreţe

L-am iubit din primul moment. Chiar şi atunci când plângea nopţi la rând, deşi nu eu aveam ochii cârpiţi de somn după o noapte albă. Nu m-am supărat niciodată când mă trezea în unele week-end-uri la 8 dimineaţa cu strigătele lui războinice prin casa părinţilor mei. 🙂

Şi-a pus feţişoara tristă când a simţit că nu e ceva în regulă cu bunicul lui, despre care ştie acum că e „acolo sus, la Doamne-Doamne„.  E un tip plin de energie, pasionat de maşinuţe, pentru care Opelul era într-o perioadă „cea mai tare maşinoacă” 😉 , iar acum Volkswagenul e cel pe lângă care se învârte admirativ. Îşi iubeşte bunica, pe care nu ezită să o trimită afară din camera lui când vrea să se uite la „desene„, mă întreabă la telefon ce face Nela 🙂 şi de câte ori ne întâlnim vrea să îmi arate jucăriile noi pe care „mami şi tati mi le-au luat”.

Bebe – sau Vlad, „că îs băiat mare” – are 5 ani. La mulţi ani, bebe! Să fii fericit şi sănătos, că restul vine de la sine!

Nu cred în demisiile de luni dimineaţa

– Am un salariu de 14 milioane, fac naveta în fiecare zi cu maşina mea şi asta înseamnă vreo două plinuri pe lună. Dacă mai pun la socoteală că de la postul din sat ne-au luat autoturismul de serviciu şi fac patrule tot pe barba subsemnatului, cu maşina mea, rezultă că mă întorc acasă, la nevastă, cu vreo 7-8 milioane de lei. Cum naiba să mă descurc? Da, da-s poliţist, adică am uniformă şi sînt ăla care aplică legea. Îhî, legea aia care mă plăteşte pe mine sub nivelul unui măturător…

Sînt cuvintele unui amic, poliţist de ani buni, ajuns enciclopedie de înjurături la adresa celor care îşi bat joc de el şi de uniforma pe care o poartă. Pentru că a-i plăti pe poliţişti ca pe nişte gunoieri (ori chiar cu mai puţin) şi a le cere să-şi facă treaba bine şi la timp e chiar bătaie de joc.

Înainte de a ieşi în stradă la Bucureşti, poliţiştilor nu le plângea nimeni pe umeri de milă: nici opoziţia, nici propriul ministru. Prin unele judeţe – nu dau nume, unele chiar foarte cunoscute 😉 – li s-au transmis de către şefi să nu îndrăznească să protesteze, că vor fi trimişi „la patrulă„. S-a ajuns la ciudăţenia numită „limitarea activităţii„, pe care până şi liderii de sindicat ai poliţiştilor o identificau drept singura posibilitate legală de a-şi prezenta nemulţumirile.

S-au trezit alţii – nu din Bihor, evident, ci din zone sudice – să iasă în stradă, au dat cu caşcheta pe gazonul prezidenţial (chestie penală, de altfel, care poartă numele de ofensă adusă autorităţii), a renunţat Traian Băsescu la serviciile Poliţiei (chestie şi mai ilegală, pentru că preşedintele a încălcat astfel legea, care îl obligă să aibă maşini ale Poliţiei în lunga-i coloană oficială) şi, pac!, au sărit toţi în ajutorul oamenilor în uniformă. Pe cei din opoziţie îi înţeleg, că doar n-or rata ei un astfel de moment ca să adune voturi. Dar pe ministrul Vasile Blaga l-or fi apucat brusc principiile verticalităţii şi nu a suportat să-şi vadă atacaţi subordonaţii, culmea, chiar de ex-şeful său de partid?

De ce nu şi-a dat demisia de onoare mai demult, că doar ştia de problemele care au generat ieşirea în stradă a poliţiştilor şi care nu au apărut de pe o zi pe alta? A fost nevoie de declaraţiile-fitil ale locatarului de la Cotroceni ca să apeleze ministrul Internelor la un gest unic, din câte ştiu eu, în politica românească? De ce nu a încercat să rezolve situaţia unora ca şi amicul meu, dar a tratat oarecum populist o situaţie care impunea măsuri de alt fel, nu demisii?

Sînt întrebări care mă fac să nu cred în astfel de gesturi de onoare din partea politicienilor. Sună bine să le ţii partea oamenilor tăi şi chiar e recomandabil, dar fă-o când trebuie, nu atunci când simţi că e momentul prielnic pentru tine, politic vorbind. Pentru că mi se pare că asistăm la încă o lovitură de imagine şi la punerea unei alte pietre solide la temelia unui om politic care va ajunge mult mai sus decât o banală funcţie de ministru.

Oricum, politica rămâne o troacă de porci. Încă nu am văzut pe cineva care să o cureţe!

Antena vorbeşte cu morţii

Am ajuns şi la nivelul ăsta de dezvoltare a omenirii! 🙂 Trecem într-o altă etapă, a comunicării cu lumi superioare, ezoterice, iar moartea devine un simplu pas către o altă formă de existenţă a fiinţei umane. Ne-o demonstrează „Show-ul păcătos” al lui Dan Capatos, în ediţia de aseară, de pe Antena 1. Ăştia au realizat primul interviu semi-în direct cu Mădălina Manole. Asta nu ar fi o problemă, că au mai făcut-o şi alţii, de pe la o agenţie de presă, dar problema e că femeia e moartă definitiv şi cam îngropată. Dar ce ştim noi, când în platou era o clarvăzătoare de aia care e un fel de western union – transfer de vorbe 😉 între cele două lumi.

Ia uite la tuning-Drăguşanu ce şocată e!

Dincolo de orice glumă, e penibil unde s-a ajuns! În curând vom afla detalii despre lupta de la Rovine direct de la spiritul lui Mircea cel Bătrân sau despre cultivarea verzei şi despre viezure de la un dac sadea, mort cam acum două milenii. Da’ de Napoleon sau Columb ce ziceţi?

Greu de filmat 1 – vizita patriarhului

Colegii mei de la TVS mă ştiu: le cer întotdeauna mai mult, mai bine, nu accept rateuri. Îi consider profesionişti şi cred că televiziune se poate face şi în ceea ce bucureştenii numesc cu emfază „provincie” – cu toate diferenţele de dotări şi salarii faţă de Capitală.

Am întrebat ce s-a întâmplat şi la vizita patriarhului la Oradea, unde multe cadre erau mişcate, iar ambianţele erau obţinute de la distanţă, fără un sunet prea bun. Mi s-a răspuns că Robi, cameramanul nostru, nu a avut acces în zona în care se ţinea slujba de la Mănăstirea Sfintei Cruci, la fel şi la Biserica cu Lună, în timp ce la vernisajul expoziţiei de la mănăstire nici nu a avut acces. S-a descurcat cum a putut, înghiontit de oameni şi chiar de preoţi.

„Un preot a vrut să facă o poză patriarhului, din mulţime. L-a văzut un alt preot şi i-a zis că nu e voie”, îmi povestea Robi. „Un fotograf a fost împins fără jenă de un alt preot, aşa că omul s-a supărat şi a plecat.”

Organizarea vizitei Prea Fericitului Daniel a suferit la greu. În timp ce Trinitas TV, televiziunea Patriarhiei, a avut acces peste tot, restul jurnaliştilor a fost nevoit să se descurce care cum. Într-adevăr, asta ne e meseria, dar nu sînt de acord cu ziariştii-turmă, buluc peste subiectul ştirii, agitând microfoanele în căutarea unei declaraţii. De aceea, trebuia amenajată la fiecare locaţie câte o zonă pentru jurnalişti. Nu de alta, dar mulţii-puţinii telespectatori ai TVS aveau dreptul să afle toate detaliile unei vizite atât de importante precum a conducătorului Bisericii Ortodoxe Române. În schimb, pupăcioşii de mâini şi dătătorii de pâine şi sare şi-au jucat rolul cum scrie la carte, având acces în primele rânduri. Ăştia din urmă nu au apărut în ştirile TVS, am preferat să-i ocolim.

Apropo de Trinitas: dacă tot au filmat, am solicitat Episcopiei Ortodoxe din Oradea să ne faciliteze obţinerea unor imagini cu cuvântarea patriarhului de la Mănăstirea Sfintei Cruci. Greu de găsitul abia după-amiază purtător de cuvânt al instituţiei – cel care dialoghează cu presa tot atât cât o face tanti Florica, vecina noastră din sat – ne-a comunicat târziu de tot că a vorbit cu cei de la televiziunea oficiala a Patriarhiei ca imaginile să-i parvină „în cursul acestei săptămâni”. Evident, lucrurile se mişcă molcom, că doar secolul vitezei e doar pentru mireni. În cele din urmă, am primit asigurări că astăzi le primim. Îmi dau voie să mă înşel.

Norocul marfarului

Hai s-o lămurim şi pe asta: CFR Cluj a câştigat meciul de aseară, dar a făcut-o în stilul unui marfar. Iar mecanismul de ceas elveţian al nordicului Fink n-a avut parte decât o dată de noroc, altfel acum nu mai ridicam în slăvi multinaţionala lui Paszkany.

(foto GSP.ro)

Clujenii au avut iureşul de început, când au marcat şi cele două goluri, după care au adoptat tactica din Evul Mediu, de retragere din faţa atacatorilor, de ardere a câmpurilor şi otrăvire a fântânilor. Era să-i coste, mai ales că elveţienii de la Basel i-au dominat absolut la toate capitolele. Evident, cu excepţia golurilor. E modelul lui Inter, care în sezonul trecut  a trecut de o Barcelonă net superioară – sper că-mi aduc bine aminte, că pe criza asta nici memoria nu mai e ce a fost. 😉

Victoria Clujului poate fi superbă, magnifică, senzaţională, nemaipomenită, genială – ziariştii din presa sportivă sunt specialişti în lăudatul dus spre adulaţie al echipelor româneşti care scot capul în Europa. Dar Cîrţu va avea serios de lucru să pună la punct relaţiile de joc, schemele. Traore e individualist, Sforzini încă nu ştie ce se întâmplă la echipă, De Zerbi încearcă, dar nu se cunoaşte încă bine cu echipierii, iar Nuno Claro s-a bâlbâit şi a avut noroc cu fruntea lui Gabi Mureşan, interpusă sinucigaş în faţa torpilei unui atacant elveţian. Jucăm, totuşi, în Champions League, al cărei imn nu este cântat de vreun salam, cârnaţ sau de vreun metal preţios, ci de un cor şi de o filarmonică. 😀

Şi să nu-mi spună nimeni că important e rezultatul. Sînt de acord cu asta, dar vin Roma şi Bayern, în faţa cărora CFR nu poate aştepta ca doar norocul să fie de partea sa.

Bun îi drumu’?

Am primit asta de la doctoru’ preferat. Chiar dacă exprimarea e cam obscenă – de fapt e obscenă de tot 🙂 -, autorul e posibil să aibă dreptate. Aşa că poza merită văzută de cât mai multă lume.

Când mă hotărâsem să pun poza pe blog, Robi mi-a atras atenţia că a văzut-o şi la Lulu. Am verificat, e corect! Lulu a publicat-o mai repede.  Ce-i corect, e corect!

Iar titlul lui l-am văzut după ce l-am dat pe al meu, aşa că nu-l mai schimb. 😉

Casa de piatră a lui Vlad Sturz

UPDATE: La Ştirile TVS de luni am avut şi un material despre nunta lui Vlad şi a Corinei. E de-al nostru, nu? 🙂

– Oameni buni şi dragi nuntaşi, ne-am adunat aici…

Pe Vlad îl ştiu, cred, de vreo 7 ani. Zic „cred” pentru că memoria ne joacă feste câteodată şi ni se pare că pe unii oamenii îi ştim de-o viaţă. Pe el l-am întâlnit la un meci de fotbal între amatori, pe vremea când înjuram ca un profesionist. 🙂 L-a adus Bogdan Băcilă şi ni l-a prezentat drept „prietenul meu„.  Pe atunci nu avea scheme de Voiculeţ în el 😉 , aşa că nu-mi amintesc decât că am remarcat bunul lui simţ şi dubiţa cu care ne-a dus la o bere după meci, la un bar de lângă blocul pensionarilor de pe Cazaban.

Câteva luni mai târziu ne-am reîntâlnit în redacţia de la Transilvania TV, când, tot la recomandarea „naşului” Bogdan, a venit ca reporter pe sport. A avut parte de un botez de foc, pentru că prima ştire a lui Vlad, proaspăt jurnalist, a fost cu Emerich Jenei, căruia i-a luat un interviu. Au urmat sute, poate chiar peste o mie de zile în care ne-am întâlnit la redacţie, am băut cafele împreună – câteodată beri, fără număr 😉 , am înjurat prostia şefilor sau idioţenia celor întâlniţi pe teren, am glumit, ne-am ajutat reciproc, am plecat dezgustaţi de situaţia în care alţii ne-au pus, ne-am reîntâlnit în alt loc, ne-am enervat unul pe altul şi tot noi ne-am împăcat, m-a iertat când îmi ieşeam din fire din cauza tensiunii din redacţie, l-am înţeles când era nevoit să dispară mai repede de la birou ori când nu pasa la meciurile de fotbal pe care le-am jucat împreună, am filmat, tot împreună, un promo pentru transmisiunile de fotbal de la TTV, de care râdem şi acum când ne amintim.

Şi aşa trecură şapte ani. Cred. Pentru că aşa cum am mai zis, ni se pare că pe unii oamenii îi ştim de-o viaţă. Iar sâmbătă, când americanii lui Obama ţineau discursuri la tv, Vlad a dat un nou înţeles combinaţiei de numere „nine eleven„.

– Oameni buni şi dragi nuntaşi, ne-am adunat aici să ne bucurăm împreună la nunta lui Vlad şi a Corinei.

Ei, da, Vlad Sturz a făcut-o şi pe asta. A devenit om serios – nu că n-ar fi fost până acum 😉 , la casa lui, alături de aleasa inimii. Nu o să fac o cronică mondenă a nunţii. Spun doar că a fost una elegantă, plăcută, cu o atmosferă caldă, cu muzică excelentă – când e Lulu Cremeneanu la butoane numai aşa poate fi (e din Beiuş. Lulu, nu Vlad 😀 ) – cu un dans al mirilor 100% improvizaţie 😉 , cu mâncare bună şi multă – pe scurt a fost pe sufletul nostru.

Casă de piatră şi să dea Dumnezeu, Vlad şi Corina, să aveţi parte numai de FERICIRE! Restul vine de la sine şi voi ştiţi ce trebuie să faceţi mai departe. Să primiţi cu braţele deschise tot ce e mai frumos în viaţă: FAMILIA, cu tot ce înseamnă ea – dragoste, înţelegere, respect, credinţă, copii, casă.

Am câteva fotografii, dar calitatea nu e nemaipomenită, pentru că au fost realizate cu telefonul mobil – în graba deplasării spre nuntă am uitat aparatul foto acasă. Mea culpa!

E frumoasă viaţa când ai lângă tine omul iubit! Eu o ştiu cel mai bine, alături de Neia mea, cea mai frumoasă fiinţă din lume, din toate punctele de vedere! Ne-am simţit excelent la nunta lui Vlad, iar ca noi au fost şi colegii mei Robi, Adi Ciucuriţă şi Bogdan, veniţi cu consoartele, dar şi Gas, Eda, Jozsi, Vlad Tătaru şi Patricia Baciu, deocamdată „solişti„. 😉

P.S. 1 Tre’ să recunosc că nunta lui Vlad m-a făcut să învăţ să fac cum trebuie un nod la cravată. 😉 Am căutat pe youtube „cum se face un nod la cravată” şi am găsit un clip interesant. Mi-a trebuit vreo jumătate de oră, dar am reuşit să-mi fac nodul la cravată. Pe care am desfăcut-o la o jumătate de oră după ce am ajuns la nuntă.  Şi să nu uit: deşi nu e la ştiri, Vlad Tătaru a fost o prezenţă plăcută – şi la masă şi pe ringul de dans, unde ne-am arătat cu toţii talentele.

P.S. 2 Îi urez „casă de piatră!” şi lui Cipri Madea, un fost coleg de la Transilvania TV, de la montaj, care s-a căsătorit tot în 11 septembrie. Să fii fericit, Cipri!

Eco-micţiune la zidul părăsit

Într-o dimineaţă din zilele trecute fac ce fac de sute de dimineţi de când sînt la TVS: parchez pe marginea drumului, bucuros că am găsit un loc, chiar dacă e în zona proaspăt deschisă, spre Cazaban. De data asta nimeresc lângă un zid părăsit din zonă. Văd că se agită un nenea pe drum şi când vede că am oprit maşina ţâşneşte cu Opelul lui direct în faţa subsemnatului. Coboară în contrast cu viteza pe care a avut-o când a parcat, închide tacticos uşa şi îşi desface în acelaşi ritm cureaua.

S-a îndreptat spre zidul părăsit de care ziceam şi de dincolo de plăcile de beton a început să se înfiripe o pată, care creşte, creştea. Omul avea… mult. A terminat repede în comparaţie cu cantitatea şi a plecat. Simplu, nu?

Faza asta se petrece în Oradea. Aici văd că se poate să se practice micţiunea eco, în mijlocul junglei urbane. Ar vedea-o cineva într-un oraş civilizat dintr-o ţară civilizată? E drept, acolo au şi stabilimente curate şi parfumate, unde omul îşi poate lăsa balastul. Dar şi amenzi pentru gesturi ca acela petrecut în spatele zidului.

Nu generalizez, totuşi. E un gest al unui om pe care nu-l mai ţinea vezica, nu? O fi vreun politician?! 😀

Good bye, Lenin!

Umor, idealism, copilărie, adolescenţă, maturitate, durere, luptă, dramă, dragoste, perseverenţă, inutilitate, melancolie, politică, respingere, unitate, modernizare, mentalitate, istorie. Toate alcătuiesc un excelent cocktail, pe care regizorul şi producătorii l-au botezat „Good bye, Lenin!” Un film excelent, despre atmosfera de la sfârşitul anilor ’80 şi începutul ultimului deceniu al mileniului trecut, despre trecerea de la comunism la capitalism în Germania de Est.

Nu mi-am propus să-i fac o recenzie acestui film de care auzisem cu ani în urmă, dar pe care nu l-am văzut până aseară, când l-a difuzat TVR2. Printre sutele de tâmpenii care rulează pe posturile româneşti, mai apare, rar, şi o astfel de realizare. Şi nu aparţine Hollywood-ului – nu că nu mi-ar plăcea americanii, ba din contră -, ci cinematografiei germane.

E greu să fie înţeles de tinerii zilelor noastre, care nu au simţit atmosfera acelor ani de transformare, de trecere bruscă de la un ziar cu citate ale tovarăşilor la zeci de cotidiene, cu mii de opinii; de la 3 ore la un singur post TV la programe non-stop, de la „Tezaur folcloric” la MTV, de la uniforma de pioneri la blugi, de la cozile la carne şi pâine la produse cu etichete strălucitoare în magazine; de la micul trafic de frontieră la călătoriile prin Europa; de la cico la Pepsi ori de la locurile de muncă asigurate de stat la şomaj. Dar merită văzut! 🙂

Memoriabilă faza cu elicopterul care căra statuia smulsă de pe soclu a lui Lenin, prin faţa mamei lui ALex, care nu înţelegea ce se întâmplă. La fel cum memorabilă rămâne constatarea eroului principal care, manevrând realitatea în aşa fel încât mama lui, bolnavă la pat, să nu fie ucisă de şocul aflării veştii că socialismul în Germania de Est nu mai există, ajunge să creeze „o ţară nu aşa cum a ajuns, ci aşa cum voiam eu să fie„.

Chiar trebuie să facem banking?

Cât de proşti ne cred publicitarii care fac reclame stupide, în cel mai pur stil de amatori? Cred că punem botul la artificialul şi imbecilitatea clipurilor lor, egalabile ca „talent” regizoral şi joc al actorilor 😀 😀 doar de celebrul „V-am prins vrăjitoarelor!” din anii ’90? Nu înţeleg cum oameni cu bani, cum sînt cei de la BCR, plătesc inepţiile unor „profesionişti” – ce glumă bună – şi acceptă să le fie difuzate reclame idioate, care mai mult le alungă clienţii, decât să-i atragă să facă scârbanking 😉 cu ei.

Mai fain şi mai natural era dacă filmau undeva, pe la Curăţele, pe câmp, în timp ce Gheorghie se opreşte din adunatul fânului în cocie :D, se uită în zare cu ochii luminaţi de paharul de pălincă băut când soarele era mai tare pe cer, lasă bucata de clisă să-i cadă din mână şi se întreabă retoric, privind-o pe Mărie: Oari ie cu cini faci benching? 100% atrăgea mai mulţi clienţi o asemenea reclamă decât aia fiţoasă care merge acum pe toate canalele.

Altă imbecilitate, şi mai din topor, produsă de această dată de micul mogul. 😉

Şi, în cazul în care v-aţi certat cu cineva şi vreţi să vă păziţi să nu o luaţi la mufă, recomand cu căldură următoarea firmă. Clipul e o mare realizare a spiritului publicitar românesc. 😀