Naşul şi cu naşa

Ne-am simţit excelent la nunta de la Tinca. Neia mea şi cu mine i-am năşit pe nişte tineri simpatici, de mult bun simţ. Eu sînt începător în domeniu, în timp ce Neia are experienţă. Evident, am avut avantajele naşilor: adică am stat la masa principală, lângă miri, chelnerii ne-au servit primii 😉 , am primit dedicaţii 😀 şi am numărat banii la final, împreună cu mirii, desigur.

Au fost însă şi dureri de picioare – ştim amândoi cât ne-au strâns obiectele de încălţăminte -, a fost musai să negociem revenirea miresei furate („Las’ că se întoarce ea, că e prea frig afară!” 😀 – l-am consolat pe mire) şi m-au obligat să dansez pe masă – datină pe care nu prea o înţeleg, că pot dansa la înălţime şi dacă nu mă caţăr pe masă, doar am 1,90 înălţime. Apropo de asta cu dansatul pe masă, avântul meu de a mă „stripăli” s-a oprit la scoaterea curelei. De acolo încolo, totul e rezervat doar pentru Neia mea, cea pe care o iubesc cel mai mult din lume. 🙂

cea mai frumoasă naşă din lume

doamna din dreapta mea va juca într-un viitor spot publicitar – explicaţia, într-o postare următoare

De la nuntă

Tortul…

… aruncatul buchetului…

… „miresucile” 🙂 – nişte copii să-i mănânci, nu alta…

… şi nişte lucruri 😉 , cu precizarea că, decât whiskyul, merge oricând mai bine un deţ de pălincă 😀 .

N-avem bulan!

„- N-avem bulan 🙂 !”, ar fi zis, în inconfundabilul şi uneori supărătorul stil tabloid Pro, Costi Mocanu sau Felix Drăghici despre clujenii de la CFR. Dar, cum meciul de pe Allianz Arena a fost transmis de TVR, stilul comentariului a fost mai aşezat, mai literar, aşa că:

„- Doamnelor şi domnilor, Clujul nu a avut noroc în această seară!”

Când îţi bagi mingea în poartă de două ori, îi serveşti o pasă de gol neamţului cu nume de posesor de sombrero Gomez şi iei bara în cătare se poate numi ghinion, prostie ori ceva din ambele. A, mai există expresii consacrate pentru astfel de cazuri cum ar fi „copleşiţi de valoarea adversarului” 😉 ori „nu se mai regăsesc după primirea golului”.

Ce e  clar, e clar: CFR-ul s-a bătut singur! 🙁 Rar am văzut o echipă în Liga Campionilor să-şi dea două autogoluri. Iar bavarezii chiar nu aveau nevoie de cadourile românilor. În plus, Paszkany, oricât de mare fan al Bayernului ar fi, nu cred că ar fi visat în viaţa lui să-i facă fericiţi pe nemţi în felul ăsta. Nemţi care, apropo, erau de bătut aseară, măcar din cauză că au trimis pe banca de rezerve jucători de la echipa a doua.

(foto: pro sport)

Dincolo de lipsa norocului, clujenii – vorba vine, când de fapt e o multinaţională la CFR  – dau senzaţia în cupele europene că vin din alt campionat, nu din cel al lui Mitică. Începând de la echipament, foarte reuşit aseară, până la stilul de joc. În majoritatea timpului, au jucat incisiv, s-au bătut pentru baloane, nu şi-au băgat capul între umeri şi nu au tremurat că îl au în faţă pe marele Bayern. În organizare şi în gândire, CFR-ul nu e o echipă românească – şi asta se vede când ajunge prin Europa. Patronul gândeşte occidental, tot ce a făcut la Cluj miroase a Europa. Băieţilor lui Cârţu le mai trebuie „bulan”. 🙂 Că, în rest, nu există echipă de nebătut.

Problema e că tot spunem asta de ani de zile şi tot nu reuşim să ne ridicăm mai mult. Oare unde greşim?

Biroul meu

Admiram zilele trecute într-un ziar virtual felul în care arată birourile unor mari firme de comunicaţii din Bucureşti. Uite, aşa mi-aş dori să arate al meu.

fotografiile sunt făcute într-un magazin de lângă Viena, unde am rămas impresionat de confortul decent, adicătelea nu pe bani foarte mulţi, pe care îl propun austriecii.

Şi cam aşa arată zilnic biroul meu, unde se adună dimineaţa banii pentru mâncarea de la catering – sau, cum le zic celor din afara redacţiei, „mita” pentru ca ştirile să intre 😉 : 5 lei – VO-ul, 10 lei – ştirea pe lung şi 15 lei – ştirea cu live 😀 -, dar şi documente pentru tot felul de instituţii birocratice ale dragului nostru stat român.

Trista senilizare a unui actor

În mintea mea de copil de acum vreo 20-25 de ani ocupa un loc aparte. Dacă ne spunea cineva că sâmbătă seara sau duminica e un film cu el, era clar: e film bun! Avea şi un nume special, care suna altfel decât „escu” cu care eram obişnuiţi noi, atunci. Iurie Darie era un actor drag mie, unul dintre artiştii care au definit filmul pentru generaţia mea şi nu numai. De fapt, îl ştiau şi mama, şi tata şi îl cunoşteau toţi puştii de pe stradă. Evident, de te televizor. 😉 Că doar l-am văzut în filmele istorice cu Ştefan cel Mare şi fraţii Jderi, în seria B.D., în „Drumul oaselor” ori în mai puţin ştiutul – pentru alţii, că mie mi-a rămas în memorie – „Osceola„.

Unii foloseau apelativul „maestre” când vorbeau cu şi despre Iurie Darie. La toate cele pe care le ştiam cu toţii despre el, la vârsta sa de străbunic şi la eleganţa pe care o afişa, îşi merita titlul.

Acum nu mai cred asta. Acum cred că Iurie Darie s-a cretinizat. Că a căzut de pe soclul unde îi era locul, a dat cu capul ori cu altă parte a corpului de pământ şi s-a imbecilizat complet. Cum altfel să-mi explic fotografiile care put a senilitate şi te scârbesc instantaneu apărute prin presa de luni? Cu un Iurie Darie gol, întinzând o limbă hidoasă spre ţâţele care ies din canapeaua extensibilă ale unei femei pe care carnea tremură de bătrâneţe, dar şi de plăcerea unui consult geriatric acordat de actorul senilizat. Cu un Iurie Darie în spatele căruia peretele era plin de igrasie, de pe care priveau spre cei doi amorezi pierduţi două icoane. Doamne! Cât s-a stricat lumea!

Să nu fim mironosiţe: toţi greşim! Dar greşeala presupune că nu am vrut să facem aşa ceva. Or, actorul decăzut a vrut să facă acele poze în faţa unui fotograf de la un ziar, ştiind unde vor apărea şi banuind, măcar puţin, ce scandal vor genera.

De obicei, nu mă interesează mucegaiurile mondene. Dar acum e implicat despre un actor pe care îl ştiam din propria-mi copilărie, la care am ţinut. Şi, vorba lui Mândruţă, aseară, la „Nimic important„, un alt idol al copilăriei mele s-a prăbuşit. Nu a fost chiar un idol, dar a fost un artist important. Ajuns acum in jeg moral, va rămâne, din păcate, cu anatema pozelor XXX de ieri. Eu nu-i rup poza, ca Mândruţă, dar îi arunc amintirea la coşul cu gunoi. N-am de ce să-l pun în rând cu Amza Pellea, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ilarion Ciobanu, Florin Piersic sau Jean Constantin.

Un Tătar(u) şi „o mie dă lei”

Am revăzut aseară şi am râs bine la rolul jucat de colegul Vlad Tătaru pe Corso, în vară, când se plimba în picioarele goale pe pavaj şi cerea „o mie dă lei, domnu’„. Omul chiar are talent, în afară că urlă dimineaţa pe culoarele televiziunii. 😉 Păcat că nu mai face astfel de materiale. Chiar are umor… când vrea!