Casa cu lumini de Crăciun

Anul ăsta mi-am îndeplinit o dorinţă pe care o aveam de mic copil – am împodobit casa cu lumini de Crăciun. 😀 Când eram puştan, vedeam prin filme cum, de sărbători, americanii îşi transformau casele în adevărate minunăţii, luminate în tot felul de culori. Prin anii ’90, vecinii au început să-şi împodobească şi ei casele cu primele ghirlande luminoase apărute în ţară după revoluţie. Fratelo a pus în urmă cu câţiva ani lumini de Crăciun în curtea casei părinteşti şi îşi îndeplinea dorinţa. Eu aveam o garsonieră şi nu aveam nici măcar unde să pun bradul de Crăciun, darmite ghirlande luminoase. 😉

Dumnezeu a fost darnic cu mine şi mi-a dat-o pe Neia mea, iar, o dată cu dragostea ei pentru mine şi a mea pentru ea, şi casa de la ţară. Casă căreia i-am promis că o s-o prepar de sărbători şi m-am ţinut de cuvânt înaintea Crăciunului lui 2010. Am luat luminile – roşii -, scara şi nişte chestii de prins ghirlandele şi într-o după-amiază am transformat-o. Poate pentru cei care trec pe lângă ea nu e cine ştie ce decoraţiune, dar pentru noi e ceva ca din poveşti. Chiar arată superb şi ne face sărbătorile mai frumoase.

Iar bradul nostru mi-e tare drag. Cică l-am făcut împreună, dar adevărul e că Neia l-a împodobit. 😉 Eu nu am făcut decât să-i dau globurile şi să punem împreună beteala şi luminiţele. Şi să mănânc aproape toate bomboanele puse sub el. 😀 😀

Nu uit nici de luminiţele de pe terasă, care îi ţin companie iepurelui care locuieşte în zonă. 😀

Vă propun să vă bucuraţi de Crăciun! Pur şi simplu.

Iubesc Crăciunul! Pe cuvânt că îl iubesc. Din punctul meu de vedere, e cea mai frumoasă sărbătoare de peste an. Fiinţa iubită ţinută în braţe, familie, cadouri, Moş Crăciun 😉 , bradul împodobit, casa pregătită de sărbătoare, cu miros de portocale şi cârnaţi (ştiu, ciudată alăturare, dar îmi place de mor 🙂 ), frig şi zăpadă – mai rar decât în copilărie, dar se întâmplă să avem şi asta de Crăciun -, căldura sobei (deşi e mai comodă, ca să zic aşa, încălzirea centrală nu va avea niciodată acelaşi farmec ca aceea pe lemne… pfuuu, să troznească butucii în soba de teracotă). Pe scurt, atât de plăcutul şi familialul sentiment pe care ni-l dă sărbătoarea Naşterii Domnului.

Dar se întâmplă să urăsc unele chestiuni pe care oamenii le fac de Crăciun. Par egzamplu, URĂSC ÎNGHESUIALA DIN MAGAZINE sau cum o numesc reporterii, într-o tâmpită limbă de lemn, „goana după cadouri„, „asaltul asupra rafturilor” ori „invazia cumpărătorilor„. Şi eu, şi Neia urâm agitaţia de sărbători din magazine, unde oamenii se reped să cumpere lucruri deseori inutile. La atac, la rafturi! Se iau de toate, indiferent de preţ, culoare sau ţară de provenienţă.  Nici nu-mi vine să mă gândesc câte din cadourile alea vor fi uitate pe o poliţă sau date mai departe. Utilitate, simplitate şi frumuseţe – atribute care rar se regăsesc în cadourile luate la hei-rup de români de prin magazine. Plus că la noi comercianţii nu ştiu ce sînt alea reduceri ori le fac abia după sărbători. Aşa ajungem să plătim pentru un lucru aproape dublu decât plăteşte un străin. Iar la salariile noastre… Şi se mai cumpără mâncare şi beutură fără număr, de parcă românul nu mai apucă să mănânce până la următorul Crăciun.

Spre deosebire, noi am fost  decenţi şi nu am exagerat cu nimic. Nu o spun ca să mă laud pe mine şi pe Neia mea, ci să arat că se poate să fii şi normal de sărbători.

Apropo de magazine: a ajuns să mă enerveze la culme Fuego. N-am nimic cu fiul de scenă al Irinei Loghin, dar, fratele meu, ăsta e pasiunea fără limite a DJ-ilor din magazine. Răsunau printre rafturi cântecele de dor, jale şi sărbători ale băiatului ăsta, care nu ştie să stâlcească nici măcar un cuvânt. Nasol! „Împodobeşte, mamă, bradul/ Şi nu te întrista.” Las’ că m-am enervat eu, că ne uitam după o pereche de pantofi şi Fuego ne plângea în difuzoare. Eu credeam că la cumpărături e nevoie de un ritm vesel, alert, nu de întristare… Eventual, poţi fluiera a pagubă atunci când te uiţi în buzunar 😉

În schimb, m-au binedispus colindătorii din sat. Toţi, dar absolut toţi (şi au intrat în curte vreo 15 bucăţi), mi-au delectat urechea muzicală – cea din dreapta, că stânga era asurzită de lătratul lui Gringo, caucazianul nostru 🙂 – cu aceeaşi colindă:

„Astăzi s-a născut Christos/ Mesia, chip luminos.”

Am început să o învăţ şi să o fredonez. Unul singur dintre colindători a făcut o pauză din refren şi i-a şoptit amicului din dreapta:

„Ăsta, dacă scapă din lanţ, ne rupe!”

Evident, nu era un vers din colindă, ci o remarcă făcută din cauza câinelui, care nu le aprecia ritmul, cred. 😉 Şi nu pot să-l uit pe trubadurul tuciuriu, ud ca vai de mama lui şi întârziat, că a venit luni dimineaţa. A băgat la chitară o serenadă din care cu greu am dedus că e un colind. Şi a tot colindat preţ de câteva minute, până mi-am găsit portofelul şi l-am răsplătit pentru efort. A băgat banii într-o ditamai plasa de rafie şi a plecat. L-am auzit mai târziu, solfegiind rupt de frig prin alte curţi din sat.

Şi, tot în perioada sărbătorilor, m-a scos din sărite trasul pe dreapta al celor care trebuiau să cureţe drumurile. Pe 27 decembrie, aşadar zi lucrătoare, băieţii staţionau în Oradea în zona parcului 1 decembrie, în buricul târgului. Asta în timp ce în oraş era nebunie pe străzi, cucerite definitiv de zăpadă şi gheaţă. Ce să mai zic de drumurile din afara Oradei, unde nu prea ştiai unde e şoseaua şi unde câmpul. La fel ca maşinile de deszăpezire, marcajele nu se zăreau nicăieri. Astea da, autorităţi! Şi-au făcut treaba cu brio!

Iubesc Crăciunul! Dar urăsc multe lucruri pe care fac oamenii de sărbători! Şi, în loc să le facă, mai bine s-ar bucura simplu, alături de cei dragi, de minunea petrecută acum 2.000 de ani, în ieslea din Bethleem!

Crăciun fericit!

E cel mai frumos desenat animat de Crăciun din toate timpurile. Aşa am ales să vă spun tuturor care vă rătăciţi pe blog, pe aici, să fiţi sănătoşi, să vă dea Moşul linişte şi fericire vouă şi familiilor; cel puţin 1% dacă aveţi din liniştea şi fericirea pe care o simt eu alături de Neia mea, înseamnă că sînteţi chiar împliniţi. Şi cum şi părinţii, fraţii şi nepoţii ne sunt bine… ce să mai vreau! 🙂

Hristos s-a născut!

Maşinuţe pe drumuri necurăţele

Când ninge, e clar – că scrie la manual: foloseşti cel mult viteza a treia, nu atingi frâna şi înjuri. Pe toată lumea: începând de la ăla din faţă, care îţi bagă în ochi faza lungă, până, mai ales, pe cei care ar trebui să se ocupe de curăţarea drumurilor. Pe primul îl înţelegi: aprinde toate luminile maşinii doar-doar o vedea pe unde vine drumul, confundat de multe ori cu câmpul, că-s la fel de albe amândouă. Faci şi tu la fel, din acelaşi motiv! Dar pe cei de la deszăpezire, cum să-i înţelegi? Au o treabă şi nu şi-o fac!

Se laudă mereu că ei ies pe şosele încă de la primii fulgi de zăpadă. Fals! Marţi, când ningea cu furie, pe şoseaua dintre Oradea şi Leş, spre Salonta, n-am văzut nicio autospecială de curăţat drumul. NICI UNA pe o distanţă de 50 de kilometri, că am luat-o apoi şi spre Tinca. Pe şoseaua principală era ceva trafic, aşa că aveam vârfuri de viteză 😉 de 60-70 km/h. Nasol a fost când am ieşit din Leş spre Tinca. Cum mai puţine maşini circulau în zonă, drumul era acoperit de zăpadă şi viteza medie a scăzut considerabil. Iar dacă pe drumurile principale nu trecea niciun utilaj, devenise clar că şoseaua din sat a fost lăsată în plata bunului Dumnezeu.

(da, da, ăsta e un drum, deşi nu pare)

Noroc că Eosul şi-a făcut datoria ca de obicei – maşină bună- dar a fost marcat şi el de experienţa prin care a trecut. 😀

După toate astea, a doua zi dimineaţa colegii îmi spun că oficialii de la deszăpezire ne-au declarat sec că nu au fost probleme pe şosele. Să-i spun nesimţire, bătaie de joc sau cum?

Totuşi, nişte colegi de la RCS-RDS au dat dovadă că şi-au păstrat simţul umorului şi au transformat maşina lui Yvette într-un personaj din „Cars” 😀 😀

Deci, e iarnă! Chiar trebuia?

Normal că trebuia. Că aşa e în firea lucrurilor. I-a surprins ea până şi pe meteorologi, care au zis că vine noaptea şi ea şi-a făcut apariţia pe la 4 după-amiaza, când încercam să găsesc un loc de parcare lângă spitalul judeţean, dar a venit. A jucat la derută anul ăsta, după ce, iniţial, ne-a trimis pe cap ploi în aversă şi temperaturi de primăvară. Apoi a început să ningă – „mărunt de rupe” – vorba lui Aspi 😉  care privea cu atenţie de la doi metri de geamul bucătăriei.

Acum ne dorim mai mult – zăpadă din plin şi ceva ger, de ăsta nu prea avem nevoie, dar e de sezon – doar Moşu’ are nevoie de condiţii bune pentru sanie, nu de gropi, să-şi rupă vreun ren piciorul în ele. Şi apoi uite ce fain ascunde zăpada goliciunea copacilor (aici sînt un pozitiv, pentru că încerc să ignor nebunia de pe drum 🙂 )

Şi totuşi, din alte puncte de vedere nu aveam nevoie de iarnă. Cine ar fi împotriva ei? Să-i enumerăm:

– şoferii care stăteau aseară la o coadă destul de lungă pe Ady Endre, la vulcanizare, să-şi schimbe cauciucurile. Eu am făcut-o cu câteva ore mai devreme, când afară erau vreo 10 grade. Dar, tot am aşteptat vreo 2 ore. Îmi închipui cât au stat ăia care mers după ce a început să ningă.

– autorităţile, care continuă să ignore faptul că iarna nu-i ca vara. În Oradea se mişcă relativ bine, dar nu pot să uit drumurile-patinoar din judeţ de iernile trecute.

– oamenii străzii, care o să părăsească, de nevoie, evident, 🙂 viaţa sub cerul liber şi vor deveni locatari ai ţevilor, azilului de noapte ori a spitalelor.

– medicii din spitale, care vor avea de lucru la greu.

– poliţiştii de la rutieră, care vor baleta dârdâind prin intersecţii, mai ales când vin blocajele din cauza îngheţului.

– şoferii, din nou, care devin soldaţi în marea armată a racletei, cu „trageri” în fiecare dimineaţă pe parbrizele îngheţate.

– reporterii şi cameramanii, care vor îngheţa la filmări şi live-uri decise de „ameţitul ăla de producător care stă la căldură şi-l doare la şpiţ” 😀

Şi, totuşi, iarna e frumoasă! Superbă chiar! Mai ales atunci când o iau pe Neia mea în braţe şi ne uităm pe geam cum ninge în curtea blocului. 🙂

Oradea, luni dimineaţa

Azi dimineaţă, melcul cel mai melc din lume ar fi fost, în sfârşit, fericit. Cineva se mişca mai încet ca el. 😀 Şoferii care circulau pe bulevardul Dacia n-aveau mai mult de 7 km/h. Cum am ajuns la concluzia asta, nu vreau să fiu întrebat. Cred că am calculat sinus de x, ridicat la pătrat minus… ok? 😉

Herghelia „eosiană” de sub zăpadă

Neia mea a strâmbat din năsuc, s-a încruntat un pic şi a decretat:

– Nu ştiu cum să-i zic. Cum vrei tu!

Şi aşa a rămas Eosul nostru… Eos. Că mie nu mi-a venit nicio idee mai de Doamne-ajută. După ce, iniţial, ne-a zburat mintea la „Georgică” 😀 😀 Eosul e „maşină ţapănă”, vorba lu’ bebe a lu’ fratelo, aşa că nu se lasă uşor botezată. Doar asta e mai dificil; în rest, se conduce ca un căluţ ascultător. Mă rog, ca o herghelie ascultătoare. 😉

Că e cuminte, stă dovadă că de ziua naţională l-am prins ascuns sub o pătură subţire de zăpadă. Da, aia puţină care a căzut miercuri peste Oradea.

Apropo de maşini, cât de curând o să încep seria de păreri personale despre maşinile pe care colegul Vlad Sturz se încumetă să mi le dea să le conduc înainte să le prezinte în emisiune. 😉 Aia pe care o puteţi urmări în curând şi aici.