Maria Georgiana

Ea e Maria Georgiana. Are doar câteva săptămâni, dar e atât de frumoasă încât îţi vine să o mănânci. Metaforic, desigur! 😀

Mie, cel puţin, nu mi se putea dezlipi privirea de ea. 😉 A apărut să lumineze viaţa părinţilor, care o iubesc ca pe ochii din cap. Recunosc că şi mie şi Nelei mele ne e enorm de dragă. Mai ales că, or fi Sonia şi Florin mama şi tatăl frumuseţii de Maria, dar eu şi Neia sîntem părinţii ei spirituali, după ce sâmbătă am mers cu puştoaica în faţa preotului, la botez.

Maria e şi extrem de cuminte. A dormit tot timpul slujbei de botez şi a gângurit o singură dată. Nu a comentat când a fost udată de trei ori pe cap, a băut fără probleme vinul de împărtăşanie şi nici că a auzit muzica şi discuţiile de la petrecerea de după. Nu-i bai, că o să-i povestim când creşte cum a fost la botezul ei. Evident că o să-i şi arăt pe blog 😉 ce şi cum.

Ce-ai avut, mă, cu cârcelu’?

Ştiam că sistemul e de rahat, am constatat-o prin propriile experienţe, mai ales de-a lungul anului trecut. Însă, nu bănuiam că un banal cârcel poate fi atât de hulit. 🙂

Metafora” 😉 din fotografie a fost lăsată de autor spre atentă citire şi băgare de seamă pe mânerul unui scaun de lângă laboratorul de radiologie de la Spitalul Judeţean. Acum, sînt două variante: ori e vizată o durere care a cuprins muşchii piciorului – şi atunci e de înţeles supărarea omului -, ori „Cârcel” e numele de scenă a cuiva care a enervat pe altcineva, iar acel altcineva i-a făcut reclamă exact acolo unde l-ar vrea dus. 😀

În acest din urmă caz a reuşit, pentru că mesajul publicitar e direct şi amplasat în zonă circulată!

De dragul unor ochi albaştri

Cont euro: RO 02 BRDE 360SV15 781603 600

Cont lei: RO 55 BRDE 360 SV 15781 513 600

deschise la BRD sucursala TIMISOARA
pe numele UJHELYI MARIA

Numar de contact: 0742/47.38.88 – BALAJ MARIA

– Trebuie să facem materialul! Fetiţa are nevoie de ajutor!

Colegul Bogdan Costea obişnuieşte să insiste pentru materialele pe care le face, chiar dacă ştirea merită sau nu. E o atitudine normală de reporter, iar Bogdan e unul dintre cei mai capabili cu care am lucrat până acum. După ce l-am ascultat cu atenţie şi, apoi, am văzut imaginile, i-am dat dreptate. Iar ştirea a intrat în jurnalele TVS.

Are ochii albaştri. Incredibil de albaştri. M-au fascinat de prima dată când i-am văzut, aşa cum alţi ochi de culoarea cerului m-au cucerit definitiv acum doi ani.

Narcisa este din Sântimreu, un sat din Bihor la vreo 20 şi ceva de kilometri de Oradea. Are 10 ani şi ochii albaştri. Aproape că a uitat cum e să te joci afară, alături de ceilalţi copii. Cea mai mare a timpului o petrece în pat, iar mama şi tatăl încearcă să-i alunge norii de pe ochişori. Ştiu cu toţii că poate să rămână paralizată pe viaţă.

Anul trecut, copila a simţit o durere la picior. După tot felul de controale, vestea cea mai cruntă a venit de sărbători: medicii i-au descoperit o tumoră pe coloană. Dacă nu este extirpată la timp, îi va lua Narcisei dreptul la a-şi mai folosi vreodată picioarele. Cumplit! La 10 ani, fetiţa cu ochi albaştri ştie că poate privi viaţa dintr-un scaun cu rotile. De aceea, nu-şi doreşte altceva decât să fie operată şi să se întoarcă acasă. O spune cu o oarecare teamă, dar şi cu speranţă.

Medicii din Timişoara s-au oferit să o opereze gratuit pe Narcisa, dar proteza de care e nevoie costă mult prea mult pentru părinţi: 2500 de euro. Oamenii nu au renunţat însă, chiar dacă în mai puţin de două săptămâni copila trebuie neaparat operată. Ştiu că semenii lor cu suflet mare vor fi alături de ei. De aceea le-au şi cerut sprijinul, iar materialul lui Bogdan Costea e un strigăt de ajutor al unor părinţi care se luptă pentru copilul lor.

La grădiniţa din sat şi la şcoală, copiii au început să adune bani. A dat fiecare cât a putut.

– Dăm şi noi. Măcar 10 lei, m-a surprins Sorin, regizorul de la TVS, marcat şi el de situaţia Narcisei. „Ştiu că nu-i mult, dar se adună. Dacă ar da şi alţii…”

2500 de euro e mult pentru cineva care trăieşte din câteva sute de lei pe lună, dar nu e sumă mare pentru miile de oameni cu bani şi cu suflet din jurul nostru. Şi nici chiar pentru noi, cei care trăim din salarii, aşa cum sînt ele. Dacă am pune mână de la mână, am putea reda fericirea unui copil. AM PUTEA SĂ O FACEM, MĂCAR DE DRAGUL UNOR OCHI ALBAŞTRI.

Vânătoarea de la Balc – tabloidizare și informare

Să ne înţelegem: vânătoarea de la Balc e o ştire. Nu sînt pasionat de trasul cu puşca, consider că a împuşca animale doar pentru distracţie rămâne o barbarie, dar gândesc logic şi obiectiv, pe cât pot, şi recunosc: prezenţa în nordul Bihorului a unor oameni de afaceri cu un total de câteva miliarde de euro în conturi nu poate să nu stârnească interesul. Pentru că banii atrag întotdeauna pasiuni, acţiunile bogătaşilor sînt privite întotdeauna de telespectatori cu un soi de invidie – doar oamenii nu ştiu să se bucure de ceea ce au, ci se amărăsc privind la ceea ce nu au. Deşi la nivel declarativ nu consideră utile informaţii despre o vânătoare a bussines-manilor într-o localitate anonimă din România, oamenii îşi pun întrebări existenţiale de genul  „câţi mistreţi au fost împuşcaţi la Balc”, care trădează interesul.

Iar interesul s-a văzut şi în agitaţia din ultimele zile mai ales a televiziunilor centrale, care şi-au trimis DSNG-urile şi echipe speciale de pe la Oradea ori Cluj-Napoca. Au luat cameramanii imagini peste gard, au tremurat reporterii în frig şi au alergat de colo-colo, ca să afle informaţii pe sub mână, doar ca să-şi mulţumească producătorii – agitaţii ăia care îi sună din 15 în 15 minute 🙂 – şi să scoată de o ştire. Aici intervine o atitudine tipică majorităţii jurnaliştilor din ţară: excitarea idioată pe tema unui subiect care merită tratat simplu. Reporterii aleargă de nebuni, cu noaptea în cap, timp de două zile, vorbesc cu toată lumea din sat, fac ştiri peste ştiri – că au venit vânătorii, că au aterizat, că au intrat pe domeniu, că au venit gonaşii, că au plecat gonaşii… Live-uri peste live-uri, survolarea cu elicopterul – anul trecut, marca Realitatea – înjurături şi nervi, întrebări puse aiurea. Plus interviuri luate în timpul săptămânii dinaintea vânătorii, cu tot felul de „personalităţi„, care ne spun ce fain e la Balc, ce grijuliu e Ion Ţiriac cu invitaţii, ce se mănâncă acolo etc, etc. Tabloidizarea bate informarea corectă, nudă.

Evident că, după aterizarea ratată de la Oradea de acum doi ani, vânătorii lui Ion Ţiriac aleg să vină prin Debreţin şi prin vama Valea lui Mihai. E mai scurt şi confortabil ca drum, plus că evită presa română.

TVS a tratat ştirea ca pe una normală, fără să exagereze. Am avut o echipă la Balc, au tremurat şi colegii mei din cauza frigul şi zăpezii de acolo, dar nu i-am presat să facă nu ştiu câte materiale;  iar dacă aveam jurnale în week-end şi exista posibilitatea unor transmisii în direct, nu exista, cu siguranţă, mai mult de un live.

Pentru că în toată nebunia declanşată de vânătoarea de la Balc – cu discuţii despre împuşcarea zeci şi chiar sute de mistreţi just for fun –, există, zic eu, şi o parte pozitivă. Nu atât pentru vânători, cât pentru români. Sperăm noi ca, măcar pentru simplu fapt că şi-au satisfăcut în siguranţă pofta de sânge şi au mâncat bine de tot, oamenii de afaceri şi politicienii invitaţi în Bihor vor pomeni în discuţiile lor din birourile de unde manevrează miliarde de euro şi despre România. Unde, de ce nu, ar putea porni vreo afacere.

Sînt prea optimist?

Chestie de atitudine

În timp ce românii acceptă orice idioţenie – printre care şi preţul occidental al benzinei de la pompele autohtone 🙁 – şi comentează doar pe la colţuri sau în talk-show-uri fără finalitate, virate spre interese politice, nu ale simplilor oameni, alţii – din Occident, evident – iau atitudine. Nu-şi uită simţul umorului, dar nici pe cel al criticii.

Că tot veni vorba despre atitudine, Mircea Badea a avut una mişto aseară, pe Antena 3, când a taxat fotografia lui Dinu Patriciu apărută în România Liberă. E nebun Badea, nu se teme să se lege de oricine, dar e simpatic. 🙂

Preţuri corecte? Mai bine bătaie în direct

Recunosc: sînt un idealist. La fel ca puţinii, extrem de puţinii şoferi care au încercat să protesteze împotriva preţurilor bombă ale carburanţilor.

Credeam că oamenii pot lua atitudine, că vor să schimbe un lucru care este clar în defavoarea lor. M-am convins, însă, că mulţi dintre români sînt doar nişte gargaragii: sînt nişte duri pe net, răstoarnă lumea pentru nişte principii, dar când e vorba să transforme vorbele în realitate, pas! Mai bine tăceau din… taste, să nu mai „buruieneze” netul cu idei în care nici ei nu cred!

Îi înţeleg pe cei care nu fac nimic împotriva preţului exagerat al carburanţilor, dar care au bunul simţ să nu ceară ridicarea la luptă pe reţelele de socializare (deja mă enervează „reţelele” astea): MAŞINA E ESENŢIALĂ pentru oricine – o tot spun să vadă lumea că nu-s idiot din Evul Mediu, ca să renunţ la binefacerile lumii moderne. Dar aş renunţa oricând la afaceriştii veroşi şi la guvernanţii interesaţi doar de câştig, nicidecum de corectitudine. Nu vreau preţuri pe măsura salariilor, VREAU PREŢURI CORECTE! Or, dacă în Ucraina, în ţara vecină, benzina costă echivalentul a 3,5 lei, înseamnă că nu e ceva în regulă prin benzinăriile noastre.

Dacă jumătate din exaltaţii de pe net ar lua atitudine, poate s-ar reuşi o schimbare. Am reuşi să ducem la capăt o acţiune de imagine, pentru că asta e până la urmă. Când le dau munţi de monede sau când se mişcă în ritmul melcului nebun la pompe, şoferii nu au nimic cu angajaţii benzinăriilor. Pur şi simplu vor să atragă atenţia asupra unei situaţii, iar altă modalitate NU EXISTĂ.

Din păcate, simt că nu se va mai întâmpla nimic în sensul ăsta. Mircea Badea, clasicul de la miezul nopţii, zice bine despre ocupatul timpul, trăind în România. Sînt alte lucruri care să ne atragă atenţia. Ca de exemplu:

Pentru televiziuni, bătaia moculesciană a adus infinit mai mult rating decât alte lucruri cu adevărat importante din ţara asta.

Ştiu că trebuie făcut ceva

Ştiu că avem nevoie de maşini în fiecare zi, că fără ele nu se poate!

Ştiu că preţurile combustibililor sînt nejustificat de mari şi că ar trebui să fie poate la jumătate din cât sînt acum!

Ştiu că există o înţelegere între marile firme de distribuţie a produselor petroliere ca să menţină preţurile atât de sus! (Am vrut să scriu că am doar bănuieli că există o asemenea înţelegere, dar pe o piaţa concurenţială nu e normal să existe aceleaşi preţuri la toate benzinăriile. Toate celelalte produse – alimentare sau de alt fel – diferă ca preţ de la un magazin la altul. La staţiile de combustibil, diferenţa este de 2-3 bani, deci devine 99% sigură o înţelegere.)

Ştiu că protestele nu vor schimba foarte mult – sau…?

Ştiu că, până marile firme de transport nu vor lua atitudine, micii consumatori de benzină şi motorină, adică noi, deţinătorii de autoturisme, nu avem nicio şansă. Ce se face cu plata combustibililor în monede sau cu boicotarea pompelor e doar o ridicare a pumnişorilor către mamuţii cu sute de staţii în toată ţara, o floare cu care nu se face primăvară.

Ştiu că mulţi vor da a lehamite din mână, susţinând că nu are rost să protesteze, tocmai pentru că nu vor schimba mare lucru. Aşa că vor merge în continuare cu maşina şi nu avem voie să îi/ne blamăm pentru asta. NU PUTEM FĂRĂ MAŞINI, SÎNTEM DEPENDENŢI DE ELE!

Dar mai ştiu că trebuie să facem ceva. Să arătăm că nu putem sta la nesfârşit în poziţia ghiocelului, că nu sîntem bătaia de joc a nimănui. Chiar dacă nu schimbăm mare lucru, să arătăm că ne pasă. În primul rând de noi, de munca noastră şi de banii pe care nu-i putem arunca atât de uşor pe fereastră, când se câştigă atât de greu.

Aşa că azi merg la redacţie fără maşină! E un gest simplu, vertical, pentru o zi. Nu vreau statuie, arat doar că-mi pasă.

Benzina de 1 ban, 5 bani, 10 bani

În urmă cu mulţi ani, am început să-mi pun toţi mărunţii pe care îi aveam prin buzunare într-un bol, pe bibliotecă. Orice rest pe care îl primeam de la magazine îl aruncam acolo. Păstram doar monedele de 50 de bani, numai bune pentru aparatul de cafea. 🙂 Aşa că, în timp, în bolul respectiv se adunaseră câteva zeci de bucăţi de metal de 1, 5 sau 10 bani. Într-o perioadă, când banii nu veneau cu regularitatea cu care intră acum în cont, chiar îmi cumpăram pâine pe acele monede. Se uitau vânzătoarele cam chîş la mine, dar, na, erau tot bani şi ăia, nu?

Acum pun acelaşi tip de monede într-o scrumieră din bucătărie, pe care o folosim doar pe post de puşculită (nici eu, nici Neia mea nu fumăm). Nu se mai adună atât de multe, pentru că mai luăm din ele ca să plătim fix la magazin, iar cele de 50 de bani, evident, le folosesc la automatul de cafea de la redacţie.

Şi, totuşi, zilele trecute mi-a trecut prin cap să le dau altă destinaţie: plata benzinei. I-am văzut pe cei care protestează împotriva preţului exagerat al combustibililor şi nu mi-am putut opri o exclamaţie de felicitare: „Bravo, tati! Daţi-le-n bască nesimţiţilor!” Ştiu că nu putem renunţa la maşini, au devenit un fel de extensie a noastră. Iar asta o ştiu şi petroliştii, care fac bani din sărăcia unei ţări, unde salariul mediu e de câteva ori mai mic decât în Occident. Ştirile ProTV au făcut un calcul care arată cât de mare e bătaia de joc: în timp ce românii pot face doar 5 plinuri, nemţii pot trece pe la pompe de 28 de ori pe lună. Benzina e mai scumpă la noi decât în Luxemburg şi e aproape la aceeaşi valoare ca în Austria, unde salariul minim e de 1.000-1.200 de euro.

Nu ştiu dacă a observat cineva, dar toţi cei care protestează la pompe sînt tineri. Poate că e cam exagerată comparaţia, dar tot tinerii au ieşit în stradă în urmă cu 21 de ani, strigând „LIBERTATE!”. Au venit apoi şmecherii şi le-au furat visele. Aşa că sus de tot au ajuns un mincinos ordinar care aruncă cu apă în faţa unei „căţele turbate”  şi-i aruncă cascheta unui poliţist, altul care cere se dă bolnav la inimă, prezentând judecătoarei un act semnat de un ginecolog, un comunist care dă lecţii de democraţie şi exemple sînt cu miile. Ei sînt deasupra legii, pentru că ei fac legile. Noi, ceilalţi, „pulimea” cum ne numea un avocat cu gură mare, trebuie să tăcem şi să îndurăm – potrivit idioţilor care se cred mici zei.

O să îndurăm şi acum preţul mai mare al benzinei, pentru că nu avem ce face. Avem nevoie de maşini, că altfel nu se poate. Familiile, slujbele, noi înşine depindem de maşini. Chiar şi când mergem să filmăm protestul şoferilor de la pompă, mergem tot cu maşina. E bine măcar că din ce în ce mai mulţi au ales să nu tacă şi să le arate celor care cred că ne sînt stăpâni că nu ne convine să fim bătaia lor de joc. Chiar şi plătind cu mărunt la benzinărie. Presa le va mediatiza gestul, măcar atât să facă. Poate cineva se va trezi şi va lua măsuri.

P.S. Am înţeles că o investigare a preţului combustibililor este pe rol la Consiliul Concurenţei. Pariu că nu se va lua nicio măsură? Corb la corb nu scoate ochii. Iar benzinăriile vor ieftini produsele timp de câteva zile cu vreo 4-5 bani, ca să ne arate cât de umane sînt. După care preţurile vor creşte din nou.

TVtâmpeniile de sărbători

Au fost sărbători liniştite anul acesta. Am simţit-o din plin, mai ales că petardele nu au bubuit nici măcar în sat – cu două-trei excepţii provenite de la barul din capătul localităţii – iar prin oraşe artificiile şi concertele au fost mai palide decât în alţi ani. Până şi infractorii s-au liniştit, aşa că poliţişii nu prea au avut de lucru, la fel ca şi medicii de la Urgenţă. Au apărut doar ceva „ierbivori” – tineri de ăştia care au ieşit la păscut de etnobotanice taman în noaptea dintre ani.

Liniştea de Crăciun şi de Anul Nou ne-a încărcat cu calmul necesar pentru a înfrunta 2011. Nici măcar nu m-am enervat când am văzut ce programe au pregătit de sărbători televiziunile noastre autohtone. Supe lungi, fără gust, forţate să pară pline de umor şi drăguţe, sfârşite, însă, într-o zeamă acră şi penibilă. 🙁

M-am uitat peste ratingurile de sărbători şi nu m-a mirat defel: Pro şi Antena au luat primele două locuri. Asta deşi postul din Pache a păstrat prea puţin din strălucirea revelioanelor de altădată, băgând în noaptea Anului Nou o penibiluţă aşa-zisă întrecere între o echipă de funduri şi silicoane şi alta de moace sparte de pumni şi obsedaţi picaţi în limbă după silicoanele de vizavi. Apropo de silicoane, mi s-a părut jenant trucul anteniştilor de a atrage audienţă, umplând platoul şi piţipoance cu sfârcurile pe afară.

Totuşi, la Antenă au venit şi actori mai bătrâni, adevăraţii artişti şi singurii din ţara asta, care ne-au amintit că umorul adevărat „n-o murit, numa’ un pic s-o hodinit„. 😀 Păcat, totuşi, că până şi aici s-a infiltrat sexul, care, în loc să rămână în dormitor, acolo unde îi este locul, se dezlănţuie pe ecrane, la ore de vârf.

Interesantă este plasarea pe locul 3 a „popularilor de la Etno TV, ceea ce e şi bine şi rău: bine că oamenii revin la muzica populară în detrimentul urlătorilor house; păcat că muzica tradiţională e cântată printre pipiţe semiîmbrăcate, că doar Etno e colegă de trust cu postul ăla manelisto-dezbrăcat-la-bară-cichicia. 🙂 Nasol că manelele fac audienţă la Naţional TV, în timp ce TVR a fost sub orice critică. Altădată mă uitam la preselecţia pentru Eurovision, acum nici 2 minute – adunate – nu m-a interesat. Prima TV nu prea a avut sare şi piper… decât pe alocuri.

Încă două chestiuni legate de televiziuni, de sărbători: falsă afirmaţia de la ştiri că s-a putut suna lejer în noaptea de Revelion. Eu nu am putut, deşi aveam semnal maxim pe trei reţele. În schimb, mă pot mândri cu anul de ştiri la TVS. O numărătoare aproximativă arată că în 2010 colegii mei au făcut 3.000 de materiale. Pentru o televiziune locală e mai mult decât bine.

Ziua Cârnaţilor

– Republică, măreaţă vatră…

La loc comanda! Asta se cânta acum vreo 20 şi mulţi de ani pe 30 decembrie. Cum, de ce? Pfaiii…. Mă, tineret, mândria ţării! 😉 Păi, pe vremea lu’ împuşcatu’ în penultima zi din an se sărbătorea ziua Republicii. Aia în care, zeci de ani în urmă, a abdicat regele şi ne făcurăm republicani. Mă rog, alte vremuri!

În vremurile de azi, adică acu’ câteva zile, pe 30 decembrie 2010, am sărbătorit făcutul cârnaţilor. 😀 Că asta am făcut Neia mea şi cu mine în această zi istorică: am turnat încă un episod din serialul cârnaţilor de Giriş, producţie proprie şi marcă înregistrată încă din 2009. Evident, de fiecare dată îi facem mai buni, pentru că mereu ne dăm seama de îmbunătăţirile pe care trebuie să le aducem la reţetă. Reţetă pe care, de data asta, Neia a notat-o cu atenţie pe o foaie de hârtie,  ca să rămână eternităţii.

Am început cu 10 kilograme de carne de porc măcinată, cam îngheţată – ea, carnea – pentru gustul nostru. A ajuns repede, de pe o zi pe alta, la un stadiu la care putea fi folosită – carnea, desigur. 😉 Aşa că, pe la ora 18 – se pronunţă optsprezece, fără „u” între nenumăratele consoane -, am pus mormanul de carne într-un vailing – cuvânt inexistent în DEX, dar extrem de folosit prin Bihor şi care defineşte… ce se vede în foto. Am amestecat în stil „forţa fie cu mine”, până totul s-a transformat într-o pastă.

Între timp, Neia a curăţat trei căpăţâni de usturoi, din care au ieşit vreo 20 de „căţei” – îmi place cum sună. 🙂 Turat la maximum după amestecatul cărnii, am pus mâna pe instrumentul ăla special de mărunţit cea mai sănătoasă legumă din lume şi am dat reţetei 200 de grame de usturoi. Asta chiar dacă într-o reţetă găsită pe net, Neia a citit „300 de grame” – nouă ne-a picat bine mai puţin. Usturoiul a fost frecat bine cu 170 de grame de sare şi cu ceva peste o jumătate de litru de apă mai mult decât caldă (600-700 ml de apă). Când a simţit că o doare mâna de la atâta amestecat, Neia a adăugat 100 de grame de boia (recomandăm din suflet boiaua ungurească – nu ştiu de ce, dar e mai roşie ca aceea autohtonă) şi 6 linguri rase de piper (dar cine vrea mai condimentat poate pune 100 de grame de piper măcinat).

Cu amestecul ăsta „bombă” turnat peste carne, mi-am reluat competiţia de amestecat în vailing – sună bine, nu? 😉 – şi am tot băgat forţă cât o jumătate de antrenament la „strongest man” 😀 până când papilele gustative ne-au spus că totul e gata de introdus în maţele pregătite din timp în puţină apă caldă. Pe care le-am umplut, nu înainte de a trece carnea prin proba „uleiului încins” 😉 , apoi…

…, după o noapte de stat liniştiţi, în frig, pe o masă, am trimis cârnaţii să capete culoare şi gust în afumătoare.

Consumaţi cu moderaţie sau cu mâna 🙂 , zău că sînt cei mai buni din lume! Parol!