Ţurţuri profi

De câte ori nu s-a întâmplat, la noi ori aiurea, ca maşini să fie perforate de un ţurţure afectat de forţa gravitaţională sau, mai rău, oameni să ajungă în spital după ce au fost loviţi de o bucată de gheaţă desprinsă de pe streşini? Nimeni nu învăţă din acele întâmplări. O demonstrează fotografia de mai sus, făcută sâmbătă la magazinul Profi de pe bulevardul Dacia.

Ţurţurii nu-s foarte mari, dar vă asigur că dacă, în cădere, ating o persoană care trece prin zonă – sînt fix deasupra trotuarului -, se lasă cu victime. Plus că sînt maşini parcate prin zonă şi riscă o capotă îndoită. Nu înţeleg: chiar nu ştie nimeni din magazin despre situaţie? Nişte nenea de la security stau pe lângă casele de marcat şi lipesc „bănuţei” pe taloane sau cară coşurile de colo-colo. Zic că ar putea pune mâna pe o mătură să doboare inamicii de pe acoperiş. Că doar tot un fel de inamici sînt şi ăia, nu? 🙂

Nu-mi trebuie statuie, dar chestia cu mătura am făcut-o eu vineri seara şi am trântit la pământ nişte ţurţuri din centru. Asta ca să stabilim că nu doar dau din gură, ci şi din…mătură. 😀

Florin

„Are muzică bună în maşină.”

A fost prima mea remarcă în legătură cu el, când l-am cunoscut acum vreo 7 ani, la Transilvania TV, unde se angajase ca şofer. Prea puţin am ascultat radioul alături de el. În schimb, avea cd-uri si casete cu formaţii vechi şi bune, cum numai un om îndrăgostit de muzica de calitate putea asculta. Şi boxele nu bubuiau niciodată în maşină, semn că un cântec poate fi ascultat şi la un nivel decent, fără să-ţi irite timpanele.

Maşina îi era mereu îngrijită, curată, mirosea bine, indiferent de noroaiele prin care ne băgam sau de coclaurile pe unde ajungeam. Se zice că aşa-i maşina ca şoferul, iar în cazul lui vorba asta se potrivea cum nu se poate mai bine.

Era un tip îngrijit, elegant, cu o vorbire corectă. Îşi respecta munca, oamenii cu care lucra.

Şi mai ales, era un tip organizat şi corect. Poate exagerat de corect. Ceea ce nu dădea bine în ochii altora, obişnuiţi să muncească la hei-rup şi după principiul „las’ că-i bine şi aşa”. De aceea a şi plecat nu după mult timp şi a ales să lucreze într-un serviciu care se potrivea perfect disciplinei, rigurozităţii şi seriozităţii lui: la Ambulanţă.

„Ne-a făcut să-l îndrăgim cu toţii datorită felului lui de-a fi”, mi-a zis ieri doctorul preferat.

Când mai treceam pe la Ambulanţă – rar, că biroul mi-a tăiat din posibilităţile de a ieşi pe teren -, schimbam o vorbă cu el. Ne bucuram să ne vedem, doi foşti colegi. Îşi păstrase stilul tranşant de a vorbi şi era la fel de cărunt ca în urmă cu ceva ani, când am constatat pentru prima dată că îi place muzica bună. Îmi transmitea întotdeauna salutări prin intermediul colegilor mei pe care îi întâlnea pe teren, iar de sărbători aveam mereu un mesaj primit de la el.

„Florin a murit azi-dimineaţă… Ştiu că i-aţi fost colegi şi mă gândeam că aţi vrut să ştiţi. Adică… şi acum tremur şi nu-mi vine să cred, dar…”

Asistenta care a trecut luni pe la TVS a încremenit în pragul uşii redacţiei şi nu mai ştia ce să spună. Iar noi, cei care l-am cunoscut, am rămas câteva clipe cu privirea ţintă spre ea. Abia apoi am pus întrebările uzuale: când, cum.

Florin Miclău avea 42 de ani, părul cărunt şi îi plăcea muzica bună. Şi era de o corectitudine şi seriozitate pe care rar le-am întâlnit. Ca orice om bun, a plecat prea devreme.

Presă, jurnalişti, patroni, opinii, şuturi, bani, meserie, deontologie, interese

Victor Ciutacu despre jurnalistică:

Eu (şi sunt mulţi alţii ca mine) iubesc meseria asta (pe care o fac bine), trăiesc exclusiv din ea. Mă deranjează teribil când cineva (oricine) încearcă să-mi sufle-n ciorbă. Nimeni nu-i obligat să ne placă pe noi, ziariştii. Şi nici să ne plătească pentru a ne desfăşura profesional. Dar, dacă tot se-ntâmplă ca unii să decidă s-o facă, ar fi bine să afle (fie şi cu întârziere) că, indiferent de care parte a oglinzii strâmbe te poziţionezi, respectul se câştigă greu şi se pierde instantaneu.

Doamne, ce bine le zice! Restul puteţi citi pe Jurnalul Naţional.

Ce dramă poate fi în sufletul unui om care îşi pierde copilul? Care simte că toţi acei ani extraordinari în care l-a ţinut în braţe, l-a legănat, l-a văzut crescând, i-a auzit glasul în casă, l-a felicitat ori l-a certat s-au dus ca un fum. Iar în locul lor au rămas doar amintirile şi nişte fotografii care se vor învechi cu timpul şi din care va zâmbi unui viitor pe care nu l-a mai avut cel care putea să fie sprijinul bătrâneţilor…

Viaţa e o enigmă, iar ce se întâmplă şi, mai ales, de ce se întâmplă tot felul de lucruri de-a lungul ei, noi, oamenii, nu avem şansa să ştim. Întrebările par a nu-şi mai avea rostul, pentru că răspunsul nu-l vom găsi decât, poate, acolo, Sus, de unde Cineva veghează şi împarte fiecăruia fărâma lui de viaţă.

Nici măcar noi, jurnaliştii, nu sîntem scutiţi de drame. În fond, sîntem tot oameni. Relatăm în fiecare zi despre astfel de situaţii, petrecute lângă noi sau la mii de kilometri distanţă. Dar, Doamne, ce tare dor când ni se întâmplă unuia dintre noi! Atunci ne strângem unul într’altul să veghem lângă sufletul cernit al celui lovit de soartă. Şi realizăm, pentru a câta oară?, că viaţa e atât de scurtă.

Dar, curaj! Trebuie trăită!!! Sîntem datori cu asta! Să mergem înainte şi să nu mai încercăm să explicăm inexplicabilul.

Laci, să fii tare! Chiar dacă nu ne vezi, noi, colegii tăi, care te ştim de atâta timp, îţi punem zilnic o vorbă bună Celui de Sus. Pe care îl rugăm să-ţi dea putere să rezişti şi să priveşti mereu drept, în faţă.

Hoooooonnnnn-daaaaaaaaaaa

Din când în când, colegul Vlad Sturz mă sună şi-mi transmite un „Coboară amu’, până în faţă„, unde în faţă, să ne înţelegem, înseamnă în faţa clădirii redacţiei de pe Brâncoveanu. 🙂 Şi pentru că telefonul e dat la o oră decentă, adică puţin după ce a trecut de amiază, am timp să mă duc să văd ce a adus. Ştiu că atunci când mă solicită aşa, înseamnă că are o maşină – de obicei nou-nouţă – pe care o testează pentru emisiunea lui, Road Test.

Are bunul obicei să-mi întindă cheia autoturismului parcat în aşa fel încât blochează vreo 3-4 maşini şi, sincer, nu văd de ce aş refuza să dau şi eu o tură. 😉 Asta, evident, după o sesiune de fotografii, la care supun bolidul aflat în teste. I-am promis că o să postez câteva impresii şi fotografii pe blog, aşa că a venit timpul să mă ţin de promisiune.

După Ferrari California şi Audi R8 – pe care, greşeala mea, recunosc 🙁 , nu le-am şi tras în poze – ultima dată, adică vinerea trecută, am pus mâna şi am băgat piciorul în acceleraţia unui Honda Accord. Evident, adus de la reprezentanţă.

Deşi nu impresionează la exterior, mie mi-a plăcut, totuşi, botul oarecum agresiv. Nu pot s-o compar cu alte modele ale Hondei, pentru că, sincer, nu-s un fan al japonezilor, orientându-mă sentimental spre spaţiul teuton, de unde-mi vine şi actuala maşină. Să revin la Honda, care, când am pătruns în habitaclu, m-a surprins prin butoanele şi butonaşele „fără număr” – vorba manelistului. Pe volan, pe bord, pe portieră, lângă schimbător, la declanşator… pardon, ăsta era butonul de la apartul foto. 😀 Mă rog, butoane peste tot.

Zău că n-am avut timp să le butonez pe toate, aşa că nu ştiu să spun la ce folosesc. Mi-a plăcut, în schimb, la maximum, şmecheria cu camera video, care arată într-un ecran de pe bord, imagini din spatele maşinii. Condiţia e să bagi în marşarier. E făcută, cred, pentru bobocii într-ale condusului, care ţin ambele mâini pe volan şi transpiră la greu tot rotind capul oglindă dreapta-oglinda din mijloc-oglindă stânga atunci când merg cu spatele.Iar când nu inenţionezi să faci pe cameramanul cu Honda, în ecran îşi apare un mini-Marcel, adică GPS-ul, pentrucei nefamiliarizaţi cu limbajul.

În rest, Honda Accord e o maşină spaţioasă, cu locuri bine conturate pentru şofer şi pasager – eu pe alea le-am testat -, uşor de condus, care nu atrage priviri în trafic, dar pe mine nu mă interesează aşa ceva. E bine desenată, matematic vorbind – pare o maşină cuminte.

În schimb, am auzit ceva „troncănituri” – scuzaţi expresia 🙂 – la trecerea peste denivelările şi gropile de pe drumurile noastre. Modelul testat a fost un 2.2 i-DTEC Executive, full-options zice Vlad, cu tot felul de chestii care te ajută inclusiv să frânezi când frânează ăla din faţă, ca să nu te pupi cu el. Poate fi admirat la „Road Test„, pe TVS.

Costă vreo 27.000 de euro, cam multişor pentru un român, aşa că prefer să rămân la Eosul nostru, care, deşi a fost şi el destul de scump, îşi face excelent treaba. Plus că e decapotabil. 😉

Execuţiile publice din vămi

S-o spun pe aia dreaptă: descoperim acum gaura de la macaroană. Corupţia şi şpaga din vămi există de când au fost gândite punctele de trecere a frontierei. În anii ’90, la ieşirea sau intrarea în ţară se dădeau câte 5 mărci pe cap de călător dintr-un autocar ori chiar mai mult pentru cei dintr-o maşină mică şi afacerea era în floare; doar românii voiau să vadă cum e pe afară sau, mai ales, să mai vândă câte ceva pe la Debreţin sau Szeged, prin pieţe, ori să-şi ia un televizor color sau un bax de margarină. Când a fost introdus euro, şpaga a fost adusă la cotaţia zilei.

Ce se întâmplă acum e confirmarea oficială a ceea ce românii ştiau demult, însă politicienii nu au vrut să ia măsuri. Doar era şi interesul lor, nu? Aud că banii strânşi pe la Halmeu ajungeau la un partid politic. Dar oare cei strânşi în alte mandate, nu tot la partide ajungeau? Toţi sînt o apă şi-un  pământ. Acum, însă, sînt convins că există aprobarea politicului pentru „curăţenia” din vămi. Cu alte cuvinte, o mică reglare de conturi. Între cine şi cine, e interesant de aflat. Ori i se arată pisica lui Vasile Blaga, om venit din sistem, ori cineva de foarte de sus vrea să le transmită occidentalilor:

„Uite pe cine vrea combinaţia aia de iniţiale – USL-PSD-PNL-PC – să dea jos – pe mine, artizanul civilizării vămilor, a scoaterii acestora din ciuma şpăgii. Apropo, câţi vameşi au fost arestaţi în mandatele lu’ Ilici ori Ţapu şi câţi într-ale mele? Ha? Aud?”

Zic unii că stă presa şi se minunează de amploarea arestărilor din vămi. Nu-s mironosiţă şi spun că astfel de execuţii publice trebuiau făcute. Epoca în care apar e oarecum greşită. Trebuia să se întâmple în anii ’90. Totuşi, mai bine mai târziu decât niciodată. Şi recunosc că m-au mirat – şi m-au încântat – fazele în care ofiţerii DGA i-au luat pe sus pur şi simplu pe vameşii şi poliţiştii de frontieră şpăgari şi, din poziţia „burtă sau prohab la geamul turiştilor”, i-au pus cu faţa la zid. Alţii şi-au acoperit faţa, la fel ca infractorii. De fapt, asta sînt şi merită din plin să fie duşi cu mascaţii la Parchet. Pot spune asta toţi cei care au umplut buzunarul vameşilor ca să bage în ţară un aparat de cafea sau nişte sucuri ori mezeluri în plus. Ăia care îşi cumpărau ulei şi margarină sau vajcrem din magazinele mult mai ieftine şi mai dotate din Ungaria.

Cât despre cei care făceau trafic cu ţigări, cu maşini sau alte cele – n-au decât să împartă patul din celulă cu prietenii cu epoleţi cu care şi-au împărţit şi profiturile. Să aibă grijă doar să nu scape săpunul, că atunci, hârjoana cu o colegă de birou sub nasul camerelor de supraveghere – cum s-a întâmplat într-una dintre vămile cu Serbia – va mirosi un pic altfel.

P.S. 1 Am şi o dedicaţie pentru toţi arestaţii din sistem: AC/DC – „Highway to hell”. 😀 Se ştie de ce AC/DC, nu? 😉

P.S. 2 Tremură şi vameşii din alte zone din ţară, iar familiile lor se roagă să se întoarcă cu bine din ture. Dacă sînt curaţi, pot sta liniştiţi, nu? Sincer, cred că unii chiar sînt curaţi şi îmi doresc să nu fie doar o iluzie pe care mi-o fac.

P.S. 3 Mita nu are nici culoare, nici miros. Nici măcar de etnobotanice. Doar că dă dureri de mâini. Nu de la număratul banilor, ci de la cătuşe. Poate depune mărturie şeful de la Protecţia Consumatorului Bihor. Păcat de el, băiat tânăr şi deja la DNA. Unde e verticalitatea pe care ne-o afişează toţi şefii de instituţii la instalarea în funcţie?

Ceaţa care acoperă mizeria

E frumoasă ceaţa. Poate pentru că ascunde privirii toate relele din ţara asta. Poate că aşa nu vedem mizeria de pe şosele, lipsa de bun simţ a vânzătorilor din magazine, care vorbesc la telefon şi te reped în loc să te ajute, şpaga din vămi – care există de zeci de ani, dar abia acum a fost observată oficial (mai bine mai târziu, decât niciodată), şmecheria, indolenţa unor angajaţi care greşesc întruna, fără să se considere vinovaţi şi câte şi mai câte.

(fotografia a fost făcută la sfârşit de ianuarie)

Dincolo de toate, singurele lucruri sigure rămân familia şi dragostea, liniştea şi căldura pe care le simt lângă Neia mea. 🙂

Forţa, „passaţii” şi gândacul

Originalul e: „Racul, ştiuca şi-un brotac…”

Eu zic altceva: Forţa, „passaţii” şi gândacul

Ştie toată lumea acea vorbă înţeleaptă care ne aminteşte despre cele trei tipuri de maşini – Mercedesul, cele nemţeşti şi restul. Şi cum şi steaua cu trei raze închisă în cerc (asta înseamnă, nu? 😉 ) are tot descendenţă teutonă, rezultă că împărţirea auto se face la doi, unde puterea este deţinută, la fel ca în Europa, de ţara lui „Herr” Merkel.

Am avut Opel – „Furia Albă”, am Volkswagen – „Herghelia eosiană”, aşa că nu pot decât să mă declar de partea Forţei. De partea bună, desigur, chiar dacă în clipul pentru noul Passat apare un mic Darth Vader.  Apărut la început de februarie, spotul celor de la Wolfsburg merită văzut. 😉 Îl postez aici, alături de supersimpaticul clip pentru „gândacul” nou. Nu fac reclamă plătită sau gratuită. Pur şi simplu mi-au plăcut şi ştiu ce înseamnă o maşină făcută de „friţi„. Ăştia sînt reci şi calculaţi, dar dau dovadă de o imaginaţie extraordinară, se aprind pur şi simplu, când vine vorba de a-şi promova produsele.

Noi, că ne dăm mari visători, avem prea puţin oameni care gândesc liber în domeniul publicitar. Restul, chiar şi în televiziuni – unde chiar ar trebui să domine „open mind”-ul – sunt blocaţi într-o gândire retrogradă, de pe vremea presei unice a lui nea Nicu. Uitaţi-vă la multe posturi româneşti şi bag mâna în foc că identificaţi repede „epoca de gheaţă” a promourilor şi clipurilor publicitare.

Dar, să revin la clipurile pentru noile Passat şi Beetle. Au adunat milioane de vizualizări pe Youtube, iar produsul pe care îl promovează fiecare se anunţă mai mult decât interesant. Că marca e demult printre cele „vizualizate„. 😀

OZN????

Ce poate fi asta? Un obiect luminos a fost filmat la Ierusalim, deasupra Cupolei Stancii, cea mai mare moschee musulmana din Orașul Sfânt. Știrile ProTV spun că ar fi fost filmat de patru oameni diferiți, că ar fi clipit ca un bliț și ar fi dispărut brusc. Făcătură sau nu? Oricum, e cel puțin ciudat.

P.S. Tind să-i dau dreptate lui Alin, care spunea, la comentarii, că e trucaj. Omul ştie, doar lucrează în domeniul foto-video de ani de zile şi e profi. Dar tre’ să recunoaştem că e mult mai bine făcut decât ceea ce eu cu Robi realizam de 1 aprilie 2009. Materialul nostru era, însă, o glumă şi am recunoscut-o. Cu toate astea, au fost personaje care au pus botu’ – ca să fiu direct -, ba chiar ne-au înjurat pe youtube 🙂 pentru că am „dezinformat„. 😀 😀

Oradea îngheţată

La -10 grade noaptea şi vreo -7 ziua, pare normal ca natura să se schimbe la faţă. Aşa cum s-a întâmplat la sfârşit de ianuarie. Oradea arăta ca un oraş îngheţat, cu toate că Crişul Repede nu a avut gheaţă decât la mal, vorba meteorologilor.

Cine a zis că se încălzeşte clima?