Nunta de la Londra – live de la TVS

Când scriu postul ăsta, toate televizoarele din redacție, din emisia TVS și din biroul conducerii și al contabilității sînt comutate pe posturi care transmit nunta de la Londra. Apropo de asta, OTV-ul, care în vremurile bune transmitea late-night-show-ul de succes apocaliptic „Nunta la români„, n-a mai băgat breaking-news din studiourile din Anglia. Probabil pentru că DD era angrenat în lupta electorală dintr-o comună din Constanța, unde PP are candidat. Așa că, la fel ca 10 TV și Eurosport, a introdus un newsalert cu teleshopping. 😀

Pauză: acu’ episcopul i-a declarat soț și soție. Moment de descătușare al lui Geri, cameramanul nostru, care e fericit și se ridică de pe scaun să meargă până la montaj. Clipe înălțătoare: se cântă la orgă. Apropo, la noi ar fi performat Salam sau Vijelie. 😉

Continuăm să ne benoclăm pe ProTV, care a tradus „realtime” tot discursul cu „Ne-am adunat aici… O iei? Îl iei?” Gabi Andor, monteurul de la producție, stă cu șapca pe cap și privește meditativ la ecranul cam prăfuit.

– Dacă peste ani și ani mă întreabă nepoții cum a fost nunta prințului, io ce să zic? Că am fost cu Emil la Penny, să-mi iau de mâncare?

Corectă justificare ca să rămâi înțepenit în fața televizorului ca să vezi cum lumea bună a planetei, dornică doar de imagine, își etalează toaletele, uniformele și bijuteriile pe toate posturile mondiale. Le zice fain Vlad Mixich, pe hotnews, că nunta ar fi celebrarea „mondenității sclipitoare a unei societăți obsedate de cultul imaginii.

Sună o colegă. S-a terminat conferința de presă a ministrului Sănătății Cseke Attila, de la Spitalul Municipal din Oradea.

– Și pentru asta mă deranjezi în timpul nunții?! Că acum vorbește popa! 😀 😀

Câteva minute mai târziu, Robi, cameramanul Florinei, e blazat și s-a proptit de un calculator, evident dezinteresat de cuplul princiar. Clar, nu-i evreu niciunul din cei de la tv. Pro-ul a trecut de la traducerea scrisă la dublare, așa că pot să stau și eu să scriu pe blog. Nu de alta, dar de la birou nu vedeam traducerea scrisă și trebuia să mă trag mai aproape de ecran.

– Faină rochia, remarcă Florina, împărțită între subiectele conferinței ministrului și invitațiala nuntă adresată de Pro.

Mda, e albă și lungă. Rochia. Conservatoare, ca englezii în zilele cu ploaie. Că azi a fost soare la Londra și s-au manifestat ca galeria lui Dinamo. Englezii, desigur.

Am rămas singurul din redacție care se ascultă ce se întâmplă cu prințul William și Kate Middleton. Sincer, devine plictisitor. Mai târziu, cică, va cânta Beyonce. Vax albina! Neinteresant total! Ăștia nu au auzit de Ovidiu Komornik – „Mireasa mea„? 🙂

Încă o pauză. Serioasă, de data asta. Cântă un cor. Superb, pe bune…. Pfaiiiiii! Bagă Pro-ul publicitate! 🙁

A revenit Geri în redacție. Cred că am scris suficient, am și altceva de făcut. Îl aud cum explică:

– Peste ani, nepoții nu mă vor întreba dacă am văzut nunta de la Londra, ci de ce nu mor o dată, să le las lor garsoniera moștenire!

Abstract.

P.S. Între timp, pe malurile Dâmboviței s-a decis ca Vântu să stea la „catedrala” Direcției Cercetări Penale timp de 29 de zile. E și ăsta un alt moment istoric – rearestarea unui mogul.


P.S. 2 În ora care a trecut de când am publicat postul au mai apărut câteva întrebări: Cine fură mireasa? Cât se dă ca dar? Cu câte camere se înregistrează nunta și de către cine? 😉 Cât a costat meniul de nuntă? Deocamdată nu avem răspunsuri.


Cum să astupi o groapă cu un telefon

Faza e strict autentică.

Bărbatul parchează maşina în faţa clădirii în care funcţionează TVS, pe Constantin Brâncoveanu. N-apucă să coboare şi să dea mâna cu realizatorul care îl invitase la emisiune, că pe drum trece în viteză – nici unul din cei de faţă nu avea radarul la el, 🙂 aşa că s-a stabilit că avea viteză şi atât – o Dacia. Era evident că omul de la volan nu cunoştea zona, pentru că imediat după clădirea RCS-ului se căsca în şosea o ditamai denivelarea. O lăsaseră muncitorii care lucraseră la refacerea şi apoi asfaltarea unei porţiuni de stradă. Pe lângă faptul că habar n-aveau că în Japonia a fost nevoie de 4 zile pentru RECONSTRUIREA !!!!!!!!!! unei porţiuni de autostradă de câţiva kilometri, iar ai noştri au muncit vrei trei săptămâni pentru 50 de metri de stradă (desigur, au fost dificultăţi tehnice, cu reţeaua de apă, cu cea de canalizare, bla, bla, bla), specialiştii de Oradea au lăsat în urmă şi o porţiune de aproape un metru lungime, pe toată lăţimea străzii şi de un lat de palmă adâncime între zona refăcută şi restul străzii. Să simtă ţugulanu’ de la volan când trece de pe o porţiune mai veche de şosea pe una nouă, ca-n palmă.

Şi cum omul cu Dacia nu ştia lucrul ăsta, a luat în plin groapa artificială. Zgomotul metalului care se războia cu solul i-a făcut pe toţi cei din parcare – fumători, cafengi, realizator TV şi invitat la emisiune – să întoarcă instantaneu capetele. Desigur, nimeni nu putea face decât să constate că încă un şofer a căzut victimă capcanei de pe stradă. Cu excepţia bărbatului care tocmai coborâse din maşina parcată în faţa TVS. A invocat că are nevoie de ceva din autoturism, s-a retras şi a pus mâna pe telefon. Nu a vorbit prea mult, că emisiunea la care era invitat stătea să înceapă.

Cert e că în aceeaşi seară şi-a făcut apariţia un utilaj, care a „ucis” denivelarea în doi timpi şi trei mişcări. Şi un apel telefonic! Dat de Beniamin Rus, patronul firmei Selina, invitat la emisiunea lui Tavi Haragoş, colegul meu de la „Ediţia de seară„. Sînt gata să fac pariu că omul de afaceri nici nu ştia că angajaţii lui au lăsat groapa amintire după ce au refăcut strada.

Dar, dacă totul se poate rezolva cu un telefon, îi mai pot indica lui Tavi nişte străzi pe unde îşi poate realiza emisiunea şi unde să-l invite pe domnul Rus. Sînt gropi ori denivelări care îşi aşteaptă de prea mult timp sfârşitul sub o cupă de asfalt.

Flori şi linişte

Doamne, de când nu a fost sărbătoarea Învierii atât de liniştită ca în acest an! 🙂 Eu şi Neia mea ne-am bucurat de un Paşte superb, în suflete, dar şi ca vreme. Ne-am încărcat cu energie, ne-am vizitat şi ne-au vizitat oamenii cei mai dragi nouă, din familie. Ne-am simţit extraordinar!

Am profitat de frumuseţea Învierii şi, găsind o setare nouă în aparatul foto – mai descâlcesc şi eu câte ceva din iţele tehnologiei 😉 -, am făcut câteva fotografii florilor din grădină şi pomilor înfloriţi. Sînt superbe, florile 🙂 , la fel ca toată Învierea pe care am trăit-o noi doi, împreună, în sat.

O unire între cer şi pământ

Fără EL nu am fi nimic. O simţim cu toţii, dar unii nu o recunosc. O fi şi asta o etapă spre credinţă, pentru că, inevitabil, acolo ajungem. V-o spune unul care ştie ce zice.

Recunosc că nu e uşor să crezi. Avem mereu nevoie de probe, pentru că trăim într-o lume materială, a lui Toma Necredinciosul. Dar şi atunci când le primim, nimic nu mai poate sta în faţa valului care ne cuprinde şi care ne face să ridicăm ochii spre cer şi să şoptim, zâmbind: „EXIŞTI!” Evident, sînt şi persoane care nici atunci nu lasă crusta să se spargă; dar, cum ziceam şi mai sus, e şi asta o etapă spre credinţă. Se va sparge într-o zi.

O probă am aflat-o citind pe hotnews despre felul în care se desfăşoară ritualul venirii Luminii Sfinte pe pământ. Aflasem câte ceva de la părintele Eftimie de la schitul Huta, un om extraordinar în credinţa lui, care mi-a schimbat radical sensul vieţii. Pe un drum al iniţierii, într-o noapte de ianuarie, undeva în nord de Transilvanie, îmi povestea părintele cum a văzut coborârea Luminii Sfinte la Ierusalim şi cum aceasta vine într-un alt fel în fiecare an. Te înfioară să auzi, d-apoi să şi vezi. Am recitit în noaptea Învierii despre acel miracol unic şi, dacă simţiţi, citiţi-l.

Tot pe hotnews, era prezentată mărturia părintelui Galeriu, despre pogorârea Luminii Sfinte. Îmi permit s-o redau aici, e extraordinară.

„Am înaintat de la altarul bisericii până în pragul ei, la câţiva metri de uşa capelei Sfântului Mormânt în acea stare de har, de rugăciune. Doamne, m-ai învrednicit să ajung aici, am spus. Deodată, din întuneric au trăsnit săgeţi de lumină, ca nişte fulgere. S-au amestecat cu sclipirile blitzurilor, dar se distingeau clar fulgerele de acele sclipiri. Şi, deodată, un glob de lumină a trăsnit dinăuntrul capelei şi a fugit către Biserica Golgotei. Când am privit atunci spre Biserica Golgotei, am văzut o femeie cu cele 33 de lumânări aprinse. Această lumină cel puţin trei minute nu arde, nu mistuie, asemeni rugului de la Horeb, care ardea şi nu se mistuia. Vom încerca să tâlcuim de ce pe urmă îşi schimba chipul. Nu ea se schimba, ci contactul cu lumea o face să se schimbe. La început ea nu arde, aşa încât unii îşi dădeau cu ea pe faţă, alţii treceau cu mâna prin ea. Chiar la sfeşnicul pe care îl aveam eu mulţi veneau şi puneau mâna în flacără. Însă, după câteva minute, când ea se uneşte cu firea noastră – noi toţi avem harul lui Dumnezeu în noi, dar de multe ori ne depărtăm de el prin păcatele noastre, şi firea noastră parcă nu mai arată întotdeauna că purtăm har – datorită contactului cu lumea de aici, începe să capete şi chipul lumii acesteia. E o unire între cer şi pământ, între lumina divina şi lumina noastră. Aşadar, până în ziua de astăzi se petrece taina aceasta pe care am văzut-o cu ochii mei”, spunea părintele.

De Paşte, liniştea e cea mai importantă. Într-o lume nebună, în continuă alergare după bani, mâncare, distracţie şi putere, unde oamenii preferă să chefuiască de Paşte, să se gândească la trup, nicidecum la suflet, mi-aş dori ca de Învierea Domnului să ne oprim cu toţii preţ de o zi şi să apreciem ce avem mai drag în lumea asta: omul iubit, copiii, familia, credinţa. Şi mai presus de toate, pe Dumnezeu, indiferent cum îl numim.

Hristos a înviat!

Ard câmpurile!

Doar că nu otrăvim fântânile şi nu ne retragem în munţi. În schimb, unii dintre noi păstrăm câte ceva din tehnicile de luptă ale strămoşilor:  arderea câmpurilor. E drept, acum ne avem duşmani pe noi înşine, pe felul nostru blazat de a exista. Şi pe statul român care nu-i ajută pe agricultori, obligaţi să-şi lase terenurile nelucrate din cauza costurilor imense. Pentru că totuşi, ne place să ne facem curăţenie de primăvară, o facem repede, cu un pic de foc.

Doar că nu îi pasă nimănui dacă focul distruge şi altceva decât uscături. Se aruncă chibritul şi apoi… Dumnezeu cu mila! Aşa se acoperă câmpurile de fum şi foc, iar incendiatorii de nepăsare.

(fotografiile au fost făcute luni, în apropiere de Salonta, dinspre Oradea)

Follow-up sau continuarea senzaţionalului

De parcă mai trebuia demonstrat, micul experiment din postul precedent a arătat cât de căutat, urmărit, discutat, digerat este scandalul monden în România. La final, la cuvintele-cheie pentru căutare am pus câteva de astea importante, gen „Irinel„, „Moni„, „Oana” ori „Pepe„. Greutatea lor în conştiinţa consumatorului de media a dat greutate şi materialului de pe blogul meu, chiar dacă era critic la adresa personajelor mitice – cu accent pe prima silabă. 😉

Cifrele sunt seci. Dacă până acum eram gazda „blogosferică” a 30-40 de internauţi, ieri am spart orice audienţă- adică 269 de vizite. Pentru alţii o fi puţin, dar pentru subsemnatul înseamnă o creştere de 5-6 ori a traficului. Am adunat într-o singură zi vizite cât într-o săptămână. E şi asta o reţetă a succesului, să scrii despre aşa-zise vedete ale zilei. Mă întreb ce se întâmpla dacă scriam, de exemplu, despre Nicola Tesla (nu, nu e un jucător la Juventus sau Inter 😀 ). Mai aveam astfel de valori ale traficului?

Noroc că nu caut audienţă cu orice preţ! Recunosc, mi-o doresc, dar nu oricum. De aceea, acum voi pune un singur post tag: follow-up. 😀

P.S. Dreptate are şi Adelin Petrişor, când îi consideră ipocriţi pe românii care se dau consumatori de cultură şi acasă butonează disperaţi după „Acces direct” ori „Happy hour”! Jur că-i apreciez de un infinit de ori mai mult pe cei care nu se dau moralişti şi spun franc, în faţă: „Da, mă uit la mondenităţi! Corectitudinea e o calitate extraordinară, indiferent de preferinţe,  „mironosiţii” sînt nişte falşi ordinari.

Titlu de atac

Mişcarea browniană şi complet idioată, prin comportament şi întrebări, a reporterilor în jurul unor subiecte intime, transformate din banalitate pentru societate în axa centrală a existenţei efemere a unor emisiuni de o zi, două, mi-a trezit o amintire din zorii existenţei mele ca jurnalist.

Undeva, prin 1999. Cred că trecuse apocaliptica eclipsă de soare şi Oradea îşi revenea după experienţa purtării ochelarilor cu staniol. 😀 Eram reporter la Jurnalul de dimineaţă şi, de ceva vreme, băteam culoarele Poliţiei şi ale Palatului de Justiţie. De subiecte nu duceam lipsă, chiar dacă internetul abia făcuse ochi, iar informaţia se făcea cunoscută ziariştilor din gură în gură, prin întâlnire faţă în faţă cu sursa. (Acum până şi imaginile se transmit via transfer.ro, dar despre asta într-un post viitor.) Scrisesem un material despre un apel anonim prin care se anunţa prezenţa unei bombe la Parchetul Curţii de Apel din Oradea. Titlul îl dăduse Narcis Fekete, patronul ziarului, şi, nu am cum să-l uit, era pus – alb pe fond negru – deasupra siglei ziarului: „ALERTĂ CU BOMBĂ LA PARCHETUL CURŢII!” Îi ziceam titlu de atac şi promova întotdeauna cel mai „penetrant” – ATENȚIE! nu și cel mai important – material din acea zi.

În după-amiaza zilei în care Jdd a apărut cu acest titlu, m-a căutat un vânzător de ziare – Makai îl chema, cel mai bun dintre toţi vânzătorii ambulanţi – ca să mă felicite.

„Am vândut la greu, mai ales prin Parchet şi Poliţie. Să mai faci materiale de astea!”, mi-a zis, bucuros, bruneţelul din faţa mea.

A fost primul moment în care am înţeles, ca jurnalist, cât de important e senzaţionalul în presă. Cât de bine se vinde ieşitul din comun. Acela care îl face pe cititorul de presă sau pe cel care se blochează în faţa ecranului să exclame, mioritic: „Pfai, mă! Să mor io!” Evident, nu moare nimeni, dar excitarea vizuală a cititorului/telespectatorului aduce vânzări – de ziare sau de publicitate, totul exprimat în audienţă şi, până la urmă, în bani.

De aceea, cel mai bine se vând tabloidele, în timp ce ziarele care chiar au ceva de spus rezistă doar ca ataşamente de marketing ale unor cărţi sau DVD-uri la 10,99 bucata. De aceea, la sport se vorbeşte despre „blonda lui Tănase” sau tună mesianic Becali, în locul unor informaţii pertinente şi corecte. De aceea, emisiuni care tratează teme de interes naţional gen Oana şi Pepe, Monica şi Irinel dărâmă audienţe, în timp ce politica, economicul şi socialul ajung subiecte de rangul doi. Explicabil oarecum, pentru că, sătui de greutăţile zilnice şi doritori să se identifice, măcar o seară, două, cu „săracii oameni bogaţi”, românii preferă să comute pe „scandal” şi să-i lase naibii pe politicienii ori economiştii care nu spun ceva inteligibil pentru omul de rând.

Dar parcă nimic nu a egalat stupizenia produsă acum câteva zile, când s-a ajuns ca o televiziune considerată serioasă 😀 să transmită din elicopter 😀 😀 pătrunderea fotomodelei în curtea şi apoi, desigur, în casa giganticului om de afaceri. S-au înghesuit zeci de cameramani – chiar şi doi, trei de la o televiziune – să transmită live pentru poporul aţintit cu privirea pe burtierele galbene şi roşii care clipeau pe ecrane. S-au călcat în picioare reporterii, s-au luptat în microfoane ca Jedi cu săbiile în „Războiul stelelor” şi s-au făcut live-uri de până la 17 minute de la locul faptei, ca la ProTV.

– Dacă NASA ar fi anunţat exact acum că extratereştrii aterizează în România, noi am fi ratat momentul, zice, amuzat, un coleg.

Sau poate le ceream prietenilor din alte galaxii să-şi amâne puţin venirea. Măcar până iese Moni din casă cu copilul, că e prime-time şi musai să transmitem acel moment. Apoi poa’ să vină un convoi de nave stelare.

Goana după audienţă tabloidizează tot. Ţara toată pare un imens tabloid, în care doar tâmpeniile ies în evidenţă. De aceea, poate, suntem cunoscuţi în toată Europa prin orice, numai prin ceea ce ne dorim nu. Şi ne mai plângem de milă! Suntem ceea ce vrem să fim: un titlu de atac, care trăiește o zi şi nu ne ţine de foame şi nici nu astupă gropile din drumurile ţării, pe care, pompos, le numim „naţionale„.

Iasmina, cea cu ochii mari şi atât de cuminte

Se spune că acei care botează un copil îşi netezesc drumul spre Rai. Nu ştiu dacă o fi chiar aşa, dar e sigur că eu şi Neia mea mai avem o fetiţă. 😉 Ca finuţă, desigur. O cheamă Iasmina şi e o „superbitate” de copil, cu ochi mari şi curioşi şi extrem de cuminte. Atât de cuminte, încât a dormit non-stop în timpul botezului, în braţele Neiei mele. N-a comentat nici când a fost udată pe cap şi nici măcar nu a clipit când i s-a tăiat moţul. Mai mult, la petrecerea de după nu s-a arătat interesată de nimeni, nici măcar de muzica dată tare sau de nanele şi fetele care roiau în jurul ei. 😀

Mănâncă bine – am văzut când Neia o hrănea cu biberonul -, zâmbeşte câteodată fără motiv şi nu are colici decât rar. 😉 Ce mai, ne-a cucerit şi ne e atât de dragă! Părinţii ei, Mirela şi Cătălin, au de ce să fie fericiţi!

Nedumerire de câine

– Ce vrei, mă?

Gringo e un câine cu o figură tare expresivă. A fost „îndrăgire” 😉 la prima privire: l-am plăcut, m-a acceptat, deşi e tare selectiv – nu vrea pe oricine lângă el. E un ciobănesc caucazian, extrem de posesiv cu ce este a lui – stăpân, curte, grădină.

Bărbaţii la bani mărunţi

Să fim sinceri: când vine vorba despre cumpărături, bărbaţii sunt mult mai neatenţi decât doamnele. Excepţiile întăresc regula. 🙂 Demonstraţia e simplă şi poate fi făcută de oricine, în orice magazin. Când ajungeţi la casă, urmăriţi reacţia reprezentanţilor celor două sexe când sînt întrebaţi de casieriţă dacă nu au „10 bănuţi” sau – mai grav „32 de bani„.

Câţi dintre noi, bărbaţii, avem prin buzunare, că acolo ţinem banii de metal 😉 , o monedă de 10 bani ori una de 5 bani? Nu ne întrebaţi de cea de 1 ban că riscaţi să vă aruncăm, superior, un zâmbet ironic: „Ce, eu-s bărbat de 1 ban?” Noi sîntem dotaţi cu bancnote şi atât. Şi acelea de la 10 lei în sus. Iar când ne dau vânzătoarele restul, lăsăm de multe ori monedele drept bacşiş, dovadă a superiorităţii declarate în materie de bani a masculului. Noi îi facem, noi îi cheltuim, noi zicem „păstrează restul”! 😀 Nu de alta, dar nu vrem să tragă buzunarul într-o parte, să apărem descentraţi în public. Apropo, până şi la aparatul de cafea mergem cu bancnote sau ne milogim pe la colege să ne schimbe „una de 10 în mărunt”.

În schimb, doamnele sunt mult mai cumpătate. Ele sunt cele care ştiu ce trebuie într-o casă, ele drămuiesc banii şi, ca urmare, au mereu mărunţiş de dat la magazin. În general, în portofelul fiecărei posesoare de poşetă există un departament „bănuţel şi alte mărunţişuri”, de unde răsar exact când trebuie monede de 50, 10, 5 şi – rara avis – de 1 ban. Întrebarea casieriţei „Aveţi 34 de bani?” are mereu un răspuns pozitiv dacă în faţa tejghelei se află o doamnă.

Ce aţi alege între orgoliul masculin – cu excepţiile lui – şi cumpătarea feminină? Eu sînt adeptul înrăit al celei din urmă, chiar dacă mai aplic bărbătescul „n-am mărunt, dar lăsaţi restul”. La cumpărături sînt mereu cu Neia, aşa că „bănuţeii” sînt asiguraţi. Iar banii nu mai zboară atât de repede şi inutil din buzunare. 🙂