Gloria, Poli și e-coli

Neacordarea licenței pentru Poli și Gloria Bistrița, echivalentă cu retrogradarea alături de Craiova – 🙂 🙂 eternă Oltenie, efemer Mititel – în liga a treia, a colorat, din nou, în galben, ecranele televiziunilor de știri. Evident că în redacție lumea, mai ales cei de dreapta – dreapta încăperii – și aici mă refer la „sportivi„, s-a proptit de ecran să vadă și să aibă reacții. Care nu au întârziat să apară.

1. „O să vedem derby de vest la Beiuș, că pică Timișoara cu Bihorul Binș în aceeași serie!” 😀 – Adi Ciucuriță zicere. Nu-i rea ideea, putem transmite meciul, am ceva cunoștințe pe acolo.

2. „Va începe bătălia pentru drepturile de difuzare din liga a treia!” – Adi Ciucuriță e în formă, are idei de dat și la alții. Rămâne de văzut cât va costa difuzarea unui meci Poli – AS Gearmata sau alte echipe cu nume improbabil. 😀 Eventual, două veci de lapte, plus o junincă și o damigeană de „ochii lui Dobrin” 😉

3. Saiturile gsp.ro și prosport.ro s-au blocat la câteva minute după anunțarea știrii. Ce trafic au avut astăzi, parcă văd! Prosportul și-a revenit relativ iute, pagina gsp-ului a șomat, zice Vlad Sturz, câteva zeci de minute bune.

4. Viceprimarul de Timișoara, cu isonul ținut de băieții de la Sport.ro, ne ținea morală despre cum n-ar trebui să ne bucurăm de răul lor, că și alții o pot păți. Mda. Noi, românii, am pățit-o o dată, acum mulți regretă. Acum, serios, nu râd de răul Timișoarei, dar nu văd de ce i-aș plânge de milă. Și-a făcut-o cu mâna ei. Lucru manual, adică. Doar nea Iancu urlă acum că e mână criminală, a lui Duru, la mijloc. Să mori tu!

5. Tânărul Morcan, președintele FC Bihor, a urmat sfatul și a avut o reacție de bun simț. „Mai bine ne calificăm în teren!” Dar parcă și prin decizia de azi a federației am merita să promovăm. Am da cu tifla multora care se dau mai deștepți decât noi, dar n-au cu ce. Măcar copiii Bihorului se strofoacă, vorba ardeleanului. 🙂

Noi să fim sănătoși. Și să ne spălăm pe mâini, să nu dea e-coliul de la nemți peste noi. 😀

Dramă fără rating

Faţă de presa colorată (şi nu numai) care – o recunoaşte de multe ori, nu o recunoaşte de cele mai multe ori – prezintă orice dramoletă numai ca să-şi adune mai mulţi cititori sau să facă rating gigant printre amatorii de gen, noi nu urmărim aşa ceva. Şi când spun „noi” mă refer la cei de la TVS şi nu pentru că am fi ceva mironosiţe ori poli ai verticalităţii. Mai greşim, oameni sîntem. Dar tocmai pentru că sîntem oameni şi situaţia chiar este de partea noastră, nu vrem să facem dintr-o dramă, o telenovelă în mai multe episoade doar ca să atragem privirile mai multor telespectatori.

Când, în urmă cu un an, îşi pierdea fetiţa de doar 5 ani în urma unei toxiinfecţii, mama Patriciei Aktaa devenea, fără voia ei, subiect de ştiri şi toate televiziunile şi ziarele au tratat pe larg cazul. În vâltoarea nebună a evenimentelor, altele şi altele în fiecare zi, drama ei a fost îngropată sub maldărele de întâmplări care s-au petrecut de atunci. Am decis să urmărim cu atenţie tot ce se întâmplă cu părinţii micuţei şi am realizat materiale despre situaţiile prin care au trecut: de la drumurile pe la Colegiul Medicilor şi întrebările rămase fără răspuns până la naşterea celei de-a doua fetiţe a Deliei Scorţe ori plânsul mamei lângă piatra mormântului Patriciei.

Am făcut-o dintr-un singur motiv: ne-am pus în locul părinţilor şi am încercat să le înţelegem suferinţa. Şi neputinţa de a-şi explica tot ce s-a întâmplat cu un an în urmă, când copila lor s-a stins, şi de a afla cine sînt vinovaţii. Orice om normal s-ar bate până la capăt cu sistemul pentru a afla răspunsuri la aceste întrebări. Pentru că e vorba de pruncul lor.

Iată de ce am ales să „urmărim subiectul„, cum se spune în branşa noastră. Nu pentru audienţă. Dacă voiam aşa ceva, dădeam materiale despre lansarea la Oradea a cărţii lui Botezatu, despre ideile lansate la o cafea sau la o prezentare de modă de vipurile de carton ale societăţii locale ori naţionale. Dar nu e cazul.

Fotbal live. Și text

Prieteni, noi ne adaptăm întotdeauna! – asta ca să-l parafrazez pe ultra, hecta, mega cunoscutul Foca. 😉 Adică, nu putem să transmitem un meci, că s-a băgat concurența pe fir, găsim soluții să nu rămânem pe dinafară. Așa că folosim democrația și libertatea de pe net ca să oferim o relatare în timp real a partidei de vineri, dintre FC Bihor și Petrolul Ploiești.

Colegul Adi Ciucuriță își va lua sub braț laptopul – care, de fapt, îi aparține lui GAS 😀 – și va scrie, după ce îl va depune pe masa presei, tot ce e mai interesant de-a lungul confruntării. Așa că miile de orădeni care nu prind Dolce și alte mii, sperăm noi, de navigatori pe net vor putea afla, LIVE TEXT, de pe tvs.ro, ce se petrece pe stadionul „Iuliu Bodola„.

Această formulă de transmitere a unei partide este cea care ne permite nouă, ca televiziune locală, să relatăm un eveniment important cum e acest meci, decisiv pentru promovarea echipei orașului, dar și o formă de respect pentru cei care ne urmăresc, pe care ne-am propus să-i informăm întotdeauna despre ce se întâmplă lângă ei.

Așadar, vineri, 27 mai, de la ora 13, până la finalul meciului, aflați TOTUL despre FC Bihor – Petrolul, LIVE TEXT de pe tvs.ro. Părerile le așteptăm non-stop și nu ne supărăm dacă nu ne sînt favorabile.

Suporteri de (FC) Bihor

Cu o oareșce legătură cu postul anterior, am primit de la colegul Adi Ciucuriță (cu mulțumiri, Adi! 🙂 ) o fotografie pe care, la rândul lui, a primit-o din arhiva unui prieten. Poza îi înfățișează pe suporterii FC Bihor din anii ’80. Comparată cu nebuniile de pe stadioanele mileniului III, imaginea surprinsă acum aproape 30 de ani e SUPERBĂ în nuanțele ei de gri și alb. Lipsiți de lumina și culorile de acum, aceia îmi par, totuși, adevărații suporteri, care trăiau alături de echipă. Alte comentarii nu-și au rostul.

Asta mi-aduce aminte de vremurile când mergeam cu tata, duminica, la stadion. Era sărbătoare, că juca Beiușul și spărgeam semințe cumpărate în pungi cusute de la o tanti care le trăgea în cărucior până lângă poarta stadionului. 😀 Ce vremuri! Ce oameni!

Când huliganii cuceresc stadioanele

Se pişă pe garduri, sub privirile jandarmilor – probabil că s-au săturat de buda de acasă, unde nu-i privește nimeni și preferă micționarea publică. Se fugăresc unii pe alţii, pe străzi, printre oamenii liniştiţi care stau pe terase – apropo, cum e să stai la un suc cu soţia, iubita, prietenii şi nişte neandertalieni cu vocabularul redus la „m…” şi „p….” şi „su….” ori „dă-mi o bere!” să se arunce printre mese, ca nişte disperaţi, şi să urle ca nişte bezmetici? Împart pumni adversarilor cu plăcerea cu care un onanist voyeurist exibiţionist se autosatisface în faţa rivalilor din cartierul vecin. Zic că-s fanii până la moarte ai clubului, pe care îl obligă să plătească amenzi deloc mici pentru tâmpeniile pe care ei le fac. Îi înjură şi îi scuipă pe jucătorii pe care până mai ieri îi adulau.

Aseară, în finala Cupei, au transformat terenul de la Braşov în câmp de trageri. Noroc că Torje a avut ceva din eschivele unui boxeur şi a driblat torţa care venea înspre el chiar dinspre galeria dinamovistă.

Toate astea se întâmplă pe fondul unei legi care se vrea dură cu huliganii. Pentru că specimenele astea nu-s suporteri. Nici vorbă. Sînt nişte ciuri-buri de doi lei, amatori de bătaie, nu de fotbal, cu neronu’ setat doar pe chestiuni simple: înjurat, băgat, scos, afară Becali!, dedicaţii pentru Mitică de la ligă ori pentru Mircea Sandu. Şi, desigur, streetfight cu poliţiştii şi jandarmii. Care ar trebui să-i ia pe cioloveci și să-i țină închiși pe toată durata meciului, la secție sau la sediul Jandarmeriei, așa cum se întâmplă în Anglia. Degeaba îi bat ca pe hoții de cai, că huliganii se simt printre scutieri și bastoane ca peștii în apă.Plus că unii au interdicție pe stadioane, dar, naiba știe cum, reușesc să intre.

Am ajuns să ne domine cretinii, în timp ce adevărații suporteri nu pot să-și ducă soția și copiii pe stadioanele cucerite de organe genitale și acte sexuale orale. În Occident, se bea bere și se mănâncă hotdog pe arenă. La noi se bea o bere numai de încălzire, celelalte vin după; iar dacă ar avea un hotdog, băieții l-ar arunca spre arbitru, acompaniat de un scuipat.

Degeaba avem reguli anti-huligani, dacă nimeni nu pune piciorul în prag. Tăios, să știe panaramele astea că există lege în țara asta. Dacă o exista.

Angajată de România

– Atâta costă? Pe raft avea alt preţ!

– Aici mie-mi indică preţul ăsta.

– Da, dar nu înţelegeţi? Pe raft scria altceva!

– Doamnă, trebuia să fiţi atentă la eticheta roşie.

– Care roşie?

Femeia stă cu un clătitor de rufe în mână şi începe uşor, uşor să ridice tonul. E nervoasă că pusese în coş un produs care avea un preţ – bun – pe raft, dar la casă descoperise că avea de plătit mult mai mult pentru el. Tipic, rare sînt magazinele unde NU se întâmplă astfel de situaţii.

Femeia nu e lămurită şi îi cere angajatei de la casă să-i arate care e preţul real, ca să ştie ce produs să ia. Gândeşte că găseşte altul mai ieftin pe raft. Deranjată de solicitare, vânzătoarea se ridică  de pe scaun, îi ignoră pe cei care stau la rând şi închide temporar casa, fără să le spună ceva.

30 de secunde mai târziu reapar cele două, comentând despre preţuri.

– Ăsta e preţul, explică vânzătoarea. N-am ce face!

– Atunci nu-l vreau… daţi-mi banii înapoi!

– Cum fac asta? se panichează angajata, care se îndreaptă spre o altă colegă. E evident că habar nu are cum să anuleze o încasare şi să dea banii înapoi.

Colega la care a apelat era cea la care aşteptam noi. Femeia ne-a dat „pause„, deşi mai aveam un produs pe bandă, s-a întors către cele două şi a început o discuţie în ungureşte. Cum pricepe la mine nu limba asta, am priceput din gesturi că angajata mai că nu o certa pe clientă că îndrăznise să nu fie atentă la preţ şi că luase un produs fără să se chiorască minute bune, ca să nu greşească şi să le încurce pe casieriţe.

– Şi cum fac cu banii?

Cealalaltă vânzătoare are durerea ei. Sictirită, încasatoarea noastră – ce simţ al proprietăţii pot să am 😉 – îi aruncă un „Anulează şi dă-i x lei înapoi!”, nu înainte s-o mai atenţioneze că trebuie să-şi benocleze bine ochii la etichete, nu să ia aşa, că i se pare ei mai ieftin.

Nu conta că şi din banii acelei cliente îşi iau angajaţii salariile. Nu conta că bunul simţ nu costă nimic. Aşa sînt multe vânzătoare din supermarketurile româneşti, indiferent de sigla străină a patronului. Eu, unul, tresar când aud câte un „Bună ziua!” de la angajatul unui magazin, obişnuit să trec nebăgat în seamă prin marketurile de pe la noi. Asta în timp ce în străinătăţuri ştiu să-şi dea „Ziua bună!” chiar dacă le treci pragul să te holbezi, nu să cumperi ceva.

Angajatul dintre rafturile autohtone îşi împarte cu clienţii problemele de acasă sau conflictele cu şefii, expunându-le supărat sau agitat printre oamenii care se plimbă cu coşurile în mână. Dacă îl întrebi ceva, rişti să-l superi, aşa că mai bine dai un sărci pe gugăl sau citeşti – cap coadă – instrucţiunile de pe produs. Îţi ia chiar şi zeci de minute, dar măcar scapi de stresul pe care ţi-l provoacă cei care ar trebui să te ajute.

P.S. Despre angajaţii români, unii dintre ei, scrie şi Adelin Petrişor, de la care, recunosc, m-am inspirat la titlu.

Soarele de după apocalipsă

UPDATE: Citesc pe hotnews că, de fapt, ar fi apocalipsa pe la ora 6 seara, ora locală a amărâtului de american. 😀 😀 Înseamnă că mai am timp să tai iarba din grădină. Am plecat, să nu mă prindă sfârşitul lumii cu gazonul necosit!

Mda, a trecut cam repede apocalipsa de azi-noapte. Nici măcar nu am simţit-o. Ba, puţin m-a durut spatele, dar în afară de asta, nimic. 🙂

Acum, există două posibilităţi: ori idiotul, pardon, acel american inocent care a anunţat sfârşitul lumii – a doua oară, că a mai făcut-o prin ’94 – a avut dreptate şi acum trăim într-un univers paralel, în timp ce pământul este cuprins de flăcările iadului, ori i s-a dat prea mare atenţie unui sărman sărit de pe fix. Cum sînt un om normal, nu-mi permit să cred decât ultima variantă şi îi transmit doar un „Fericiţi cei săraci cu duhul…

În schimb, mă miră interesul manifestat de televiziuni pentru tâmpenia aruncată de dincolo de ocean prin tot felul de mashuri stradale. S-a discutat la greu pe Realitatea, s-au adus specialişti în sfârşit de lume 😀 – aici mai bine îl chemau pe Boc sau orice alt politician, că ăştia se pricep la apocalipse – mă rog, tot tacâmul. Asta e marea tâmpenie a presei, se dau pe post de ştiri tot felul de aberaţii, cu tot felul de idioţi. Mă miră, însă, că OTV-ul nu a sesizat marea ocazie să facă audienţă. În schimb, DD a încercat să descifreze misterul morţii lui Eminescu. Apocaliptic!

Oricum, apocalipsa trecu cu bine. Şi să vedeţi ce soare e afară după! 😀

„Latitude”, fără longitudine

Are un nume ciudat, „Latitude„. La fel de bine îi puteau spune „Longitude„. Sau, vorba lu’ bebe a lui fratelo (care ştie, la cei cinci anişori, toate mărcile de maşini 😉 ) putea să fie numită „Benga” – de la bengos, e clar! Ar fi sunat, însă,cam manelistic şi numai pentru fraţii lui Salam nu-i Renaultul Latitudine. Obişnuiţi cu Merţane şi Bemeveuri, cantautorii de pe la nunţi nu „pune” preţ pe maşini franţuzeşti. Doar că, vorba lui DD, nici nu ştiu ce pierd. 🙂

Părerea subsemnatului, susţinută doar de experienţa strict personală, este că francezii nu au excelat niciodată la motoare. La capitolul ăsta, nemţii i-au bătut când i-au prins şi din orice poziţie. Nu mă refer la maşinile de curse, ci la acelea care „ne doare”, adică la cele de stradă. Nu mă interesează ce marcă este câştigătoarea nu ştiu cărui raliu sau formule, că doar nu cu ea circulăm pe drumurile obişnuite.

Ei, şi dacă nu se pot bate cu nemţii la motoare, la confort cetăţenii Republicii sînt redutabili concurenţi. „Latitude” e un exemplu în acest sens. E una dintre cele mai confortabile maşini pe care le-am condus.

Spaţioasă, cu adevărate fotolii pentru pasageri, cu ceva filtre care îţi curăţă aerul din habitaclu, pare o mininavetă spaţială. Ca să o pornești trebuie să ai o cartelă aemănătoare cu cele de pe bagaje în buzunarul de la piept, geacă sau pantaloni – atenție, să nu te așezi pe ea! 😀 Așadar, o ai, apeși pe butonul Start și…să nu vă speriați!

Scaunul se apropie încet de volan, se ajustează după trup 😉 și îți oferă un masaj pe cinste la spate, în timp ce asculți sunetul discret al motorului. Chiar e interesantă senzația pe care o simți într-un fotoliu cu atestat de maseur, în timp ce motorul, deloc mic – V6, diesel, 3.000 de centimetri cubi numărați atent de producător – toarce de parcă nu ar necheza în el o herghelie de 200 și ceva de cai putere. Schimbătorul automat nu mă mai deranjează demult, ba chiar pot spune că începe să-mi fie din ce în ce mai simpatic. Bordul e chiar de Star Trek – sau vorba părinților francezi ai mașinii – Etoiles Trek, 😀 cu butoane, butonașe, fiecare cu rolul lui clar definit și pus la îndemâna șoferului. De ajutor e și televizorul 😉 din consola de bord, care se transformă nu ca eroii din povești, ci prin apăsare și rotire de buton din radio, în hartă digitală și monitor pentru camera video din spate, care te ajută la parcare. Cred că dacă mi-aș pune o antenă de Digi pe mașină aș putea liniștit să văd Știrile TVS de lângă volan. 🙂

Spațiul e mărinimos și în față și în spate, prețul pe măsură – 34.000 de euro și consumul asemenea – vreo 12 litri prin oraș (te mai salvează sistemele stop and go). Totuși, parcă la o asemenea sumă mulți ar zice că ar merge mai bine cu Mercedes C-Klasse. Probabil, nu zic nu, dar latitudinea nouă a Renaultului merită explorată. Dacă aș avea banii ăștia – și încă un cont baban pe lângă – parcă m-aș încumeta să mi-o trec în proprietate. Deocamdată, m-am mulțumit să o conduc pe cea adusă de Vlad Sturz pentru RoadTest.

Raţia de bun simţ

Vorba aia că în ’89 ne-am luat raţia de libertate e o tâmpenie. Libertatea nu poate fi raţionalizată. O iei pe toată sau nu. Pe bucăţi n-ai cum. Aşa şi cu bunul simţ. Îl ai sau nu. Nu poţi să-l împarţi. Sînt tâmpiţi care cred că se poate da cu raţia. N-ai cum.

 Ca jurnalist, am încercat mereu să fiu obiectiv. Să trec peste ceea ce mintea şi inima îmi indicau să scriu şi să le pun microfonul în faţă şi să le dau dreptul la opinie şi nesimţiţilor, dobitocilor, infractorilor, jegurilor umane. I-am privit – câteodată cu silă, altădată cu milă, uneori neutru – cum încearcă să mă convingă că dreptatea e de partea lor. Din punctul meu de vedere, al omului simplu şi moral, părerile lor nu aveau ce căuta în material, dar meseria are un cod deontologic de la care nu m-am abătut niciodată şi la care voi ţine şi mă voi raporta mereu. Aşa că au avut dreptul să spună TOT ce le-a trecut prin cap, chiar dacă ştiau şi ştiam ce rebuturi umane sînt.

Mi-am înfrânat mâna pe tastatură şi de cele mai multe ori am preferat să nu introduc vreo urmă de subiectivism în ştirile pe care le-am făcut sau pe care le-am corectat ca editor şi producător. Nu neg că au fost situaţii în care n-am rezistat.

Dar, în general, OMUL DIN MINE A TĂCUT şi obiectivitatea jurnalistului i-a lăsat pe telespectatori să judece medici care nu-şi făceau datoria, politicieni care au transformat minciuna în felul lor de a fi, edili care promit, dar rămân cu atât. Cu o precizare: întotdeauna au fost prezentate toate punctele de vedere!

Aici, însă, pe blog, îmi permit să fiu subiectiv. Să spun ce-mi place şi ce mă deranjează. Să le transmit direct, fără jenă, celor care au uitat să fie oameni că sînt nişte jeguri, banalităţi ordinare cu pretenţii de atoateştiutori, nesimţiţi şi inculţi care încearcă să-şi acopere incompetenţa cu ceva foi de hârtie- cică diplome – agăţate pe pereţi.

Mă refer aici la mulţi, prea mulţi medici. Nişte habarnişti, care nu au învăţat acasă ce înseamnă bunul simţ, care au făcut din „tu” o modalitate universală de adresare, care nu mai îşi îngrijesc bolnavii nici dacă le bagi bani în buzunare, care până şi în sistemul privat îi tratează pe pacienţi ca pe nişte nimicuri, privindu-i de sus, fără să-i salute, care nu ştiu unde să-şi pună ştampila (!!!!!) pe o reţetă şi care, poate cel mai rău, nu ştiu să pună un diagnostic. La ei totul este „probabil„, care se traduce, de fapt, cu „habar n-am„. O doctoriţă a ajuns să spună că o obosim şi o stresăm, pentru că i s-a cerut să-şi facă meseria şi să elibereze o reţetă pe care, până la urmă, NU ŞTIA CUM SĂ O COMPLETEZE.

Ştiu câteva nume, destul de multe, de astfel de medici. Nu le spun încă, pentru că, ironică situaţie!, am nevoie de unii dintre ei. Nu pentru mine, ci pentru cei dragi mie, dar bolnavi. Îi voi respecta, însă, întotdeauna pe cei de la urgență, de la SMURD sau Ambulanță, care își fac cu omenie meseria. Am și amici foarte buni printre ei, care sunt pe sufletul meu.

Mă refer și la taximetriști. Nu la toți, că fiecare pădure are și arborii ei buni. Dar tare mulți sînt niște birjari cu volan în mână, căcănari imbecili, nesimțiți, transpirați, puturoși, pentru care regulile sînt făcute doar ca să fie încălcate. Idioți al căror spirit gregar se manifestă doar când unul dintre ei e în pericol. În rest, nu se suportă. Am fost alături de ei când erau vânați de polițiști și zău că i-am înțeles, m-a durut când criminali nenorociți au ucis taximetriști, dar nu mai pot să tac când văd nesimțirea multora dintre ei. Luni, un pârlit de ăsta cu cupolă a ocolit mașina pe care o așteptam – SEMNALIZÂND – să iasă din parcare ca să intru în locul ei și s-a băgat el. L-am claxonat pe cretin, dar l-a durut undeva. Am parcat mașina în alt loc și când m-am dus să-i bat obrazul, boul dispăruse. I-am transmis în gând cele două cuvinte dedicate de Mo lui Foca.

De respectul în trafic, ce să mai zic? La noi nu există. E tot o chestiune de bun simţ. Pe care îl ai sau nu. Cu raţia, cum ziceam, nu se poate. Şi atunci, cum naiba să nu-ţi sară ţandăra?

Michael Jackson joacă la AC Milan :)

Unii fac hora la mijlocul terenului. Alţii strigă împreună cu galeria cuvinte din patru litere, urmate, obligatoriu de numele duşmanilor de moarte, la care oricum se vor transfera în viitor. Alţii sînt mai „open mind” când vine vorba despre bucurie. Mai pe scurt, se cred Michael Jackson. 😀

Aşa cum a făcut Kevin Prince Boateng, când AC Milan a primit titlul de campioană a Italiei. Omul a demonstrat că le ştie şi pe teren, şi în ringul de dans. Mai să crezi că MJ „n-o murit, numa-un pic s-o hodinit” 🙂 , după care s-a transferat la echipa lui Berlusconi. Altă viaţă, altă mentalitate!