Vreau şi eu „ceapărul” meu!

Nu-s defel fanul curselor moto de viteză. Pur şi simplu nu mă pasionează, aşa cum, de exemplu, îmi plac întrecerile de formula 1. N-am nici aici o explicaţie, aşa cum nu-mi explic de ce sînt în stare să mă uit ore în şir la săriturile cu schiurile ori la snooker.

În schimb, mă declar pasionat de uitatul după motocicletele astea mari, pe care abia în studenţie am aflat că le cheamă choppers –ceapăr” pentru noi, românii. Spun uitatul, că deocamdată doar le admir oriunde le văd. M-am declarat captivat şi de serialul de pe Discovery, de acum câţiva ani, cu motocicletele americane din Orange County. N-am condus încă niciuna, deşi în copilărie am mers, pe locul din spate al motorului vecinului meu Ghiţă, o „albăstrea” sovietică, mare cât o zi de vară şi cu un tunet 😀 în loc de tobă de eşapament.

Nu neg că visez ca într-o bună zi s-o urc pe Neia mea pe chopper-ul Harley al familiei noastre şi să ne plimbăm pe nişte drumuri de alea ca-n filme, cu pleata-n vânt. 😉 N-am idei rele, nu?

Ultima dată am văzut nişte superbităţi expuse în vitrina unui show-room din Viena. Am stat şi ne-am uitat la ele de era să trezim suspiciunile paznicilor. Dacă aflau că sîntem români, clar că ne legitimau. Oricum, le-am făcut poze direct prin vitrină, pentru că, din păcate 🙁 , salonul era închis.


Tot acolo era şi o veritabilă motocicletă de poliţie americană, oferită oricui ar fi plătit pentru ea în jur de vreo 10 mii de euro. Jur că, dacă aveam banii ăştia, o treceam în declaraţia de avere. Avea şi girofare şi sirene – ştiu că nu am voie cu ele, dar chiar avea toate dotările din timpul serviciului de pe străzile vreunui oraş american. 🙂

Cu ocazia asta mi-am amintit de o altă bijuterie pe două roţi pe care am întâlnit-o acum doi ani, într-o seară vieneză.

Pietrele aruncate de „El Lider Maximo”

Ce aveţi, domnilor, cu şefu’ de la Cotroceni? Omul nu face altceva decât să aplice dictonul inventat de alţii cu împărţitul şi condusul. Tâmpenia cu reorganizarea teritorială a stârnit doar orgoliile de bihoreni, arădeni, timişeni, ieşeni etc. Nimeni nu ştie ce se vrea cu reîmpărţirea ţării, mai rău e că nimeni nu explică pe înţelesul tuturor care sînt beneficiile sau greutăţile pe care le creează regionalizarea. În schimb, „cum să fim noi slugile Timişoarei?!” – se exprima deunăzi un arădean, ofuscat că locul său de baştină era prevăzut de „portocalii” să facă parte, alături de Timiş, dintr-un megajudeţ, condus de cel din urmă.

Dacă şi-a propus asta, Băsescu a reuşit să le dea alte teme de gândire românilor, în afară de cele pe care ar trebui să le tocăm acum: revenirea economică, creşterea puterii de cumpărare, resuscitarea şi modernizarea sistemului de sănătate. Preşedintele a acţionat ca un politician tipic român, dominat de propriile interese, nesimţitor în legătură cu ceea ce înseamnă popor, adunătura de care „geniile” care ne conduc se interesează doar când ne cer votul şi nici măcar atunci.

Cât despre regionalizarea ţării, mie-mi sună urât cuvântul şi, în plus, încă încerc să înţeleg care e logica pentru care redesenezi o ţară, aşa, când nu poţi dormi din cauza cucuvelei de la Cotroceni. Minciuna că „aşa ne cere Europa” n-o înghit, iar jonglatul cu variantele de tăiere a tortului numit România în combinaţii tipice pentru caiac-canoe, 8+1 sau 8+2, cu ţinuturi speciale, printre care şi ciudăţenia „Partium„, mă face să mă gândesc că pe unii îi chinuie talentul la jocuri pe spatele românilor.

Şi, de parcă nu era de ajuns că televiziunile de ştiri au avut ce toca prin studiouri, cu „specialişti” care au făcut din datul din gură o meserie de succes, istoricul de la Cotroceni a mai livrat-o pe aia cu regele Mihai. S-a răsculat atunci monarhismul din toţi vorbitorii de pe ecran, audienţa a crescut din nou la talk-show-uri şi „El Lider Maximo” a mai aruncat un bolovan în apă, după care s-a retras strategic, ca să admire efortul celor ce se aruncă vitejeşte să o scoată. Între timp, bugetul spitalelor a mai scăzut cu câteva zeci de procente – vezi cazul „Judeţeanului” din Oradea -, pensionarii leşină în soare, la promoţii de 3 uleiuri la preţ de unu, salariile continuă să dureze doar două săptămâni, iar infractorii fac ce vor pe şosele şi aiurea, că poliţiştii nu-i pun nici măcar să sufle în fiole.

Sunt republican, că-mi place să cred că am dreptul să-mi aleg singur cine să mă conducă. Însă nu-s mândru defel, de parcă ar trebui, de niciun preşedinte pe care l-am avut până acum, că nu văd nicio îmbunătăţire în ţară. Cât despre rege, există istorici care să-şi spună părerea, pe mine nici nu mă încurcă, nici nu mă ajută. Nu-s mironosiţă să îmi duc palmele la obraji şi să rostesc suav „Vai, săracu’ rege, l-a atacat balaurul Băse!” şi nici nu o să-l aplaud pe preşedinte pentru „curajul” de a se băga singur în gura lupului monarhist.

Dar parcă avem alte probleme de rezolvat. Stăm prea mult cu mintea la trecut, în timp ce alţii care privesc în viitor sînt deja într-o altă dimensiune spaţio-temporală.

CONCLUZIE: Mie, unul, politica românească îmi stârneşte reacţii de scârbă, amuzament , enervare ori uimire. Nu o pot trece cu vederea, că ne conduce şi ne îndrumă, vorba cântecului, „ca o mamă (ne)bună”, dar nici nu mă pot raporta la ea ca la o situaţie normală.  Pentru că nu e. Politicienii români sunt campioni ai anormalului, ai compromisului dus la extrem şi ai limbajului colorat, ironic şi violent. Au nevoie clară de psihologi, mai ales că mai nou prezintă semne de dat în mintea copiilor: unii par pasionaţi de arme de jucărie şi vin la şedinţe cu pistolaşe, pe care le ţin prin serviete şi le flutură prin faţa ex-comisarului Moldovan. 😉

Tot mai sus!

Sus, mai sus, cutezători, sub al țării tricolor! 😀 Asta cântam când eram puștani, cu cravata de pioner la gât și cu toate grijile lăsate în seama părinților. Nimeni nu credea atunci că tipul rușinos și extrem de calm, dar încă din copilărie încăpățânat, așa cum recunosc că eram (și încă sînt, încăpățânat, dar și calm), va ajunge să lucreze în presă, unde dacă ai astfel de sentimente, te mănâncă alții de viu. Dar am sărit mai sus decât credeam și eu. 🙂

Uite de aia îmi place Guess Who – Tot mai sus! Videoclipul e comercial, clar!, mai ales că apare și micul Mozart, dar melodia e super.

Max. Fără Mad. Doar Max.

El e Max. O minunăţie de ciobănesc german, frumos, drăguţ de-ţi vine să-l smotoceşti 🙂 şi curios ca un copil. De fapt, chiar e un copil, pentru că atunci când l-am fotografiat avea 5 luni. Venise la TVS cu puţin înainte de 1 iunie cu conductorul lui de la Jandarmeria Bihor. S-a fâţâit puţin pe coridorul televiziunii, i-a trecut în revistă pe toţi cei din redacţie care au venit să-l vadă, a apărut în emisiunea de dimineaţă şi s-a reîntors la bază. Nu înainte de a aluneca pe gresia de pe scări, semn că se simte mai bine în natură, decât prin clădiri.

Vine de la şcoala de dresaj de la Sibiu şi acum are 6 luni. Ştie deja să stea cuminte când i se cere, dar numai atunci. Conductorul mai are de lucru cu el, dar cei care au neşansa să dea ochii cu jandarmii în vreun context neplăcut îşi vor dubla ghinionul, pentru că acolo va fi şi Max. Şi nu cred că va fi atât de binevoitor cum a fost cu noi. 😉

Luna de sânge

– Ce faci? Nu vă uitaţi la eclipsă?

Întrebarea pusă de fratelo îmi reaminteşte că e seara de miercuri, 15 iunie, în care regina nopţii ne oferă cea mai lungă eclipsă pe care o putem vedea din România. Până peste vreo 100 de ani, canci şanse să mai vedem o lună întunecată.  Cel puţin cei care mai existăm şi mai stăm pe aici până atunci. 🙂

Şi pentru că noi nu avem, deocamdată 😉 , o terasă ca aceea de la etaj din care fratelo priveşte cerul, acompaniat de o butelcă de pălincă şi de bucuria nu se ştie de unde strigată de bebe, mi-am luat aparatul foto şi am anunţat-o pe Neia mea că trag o fugă până în faţa blocului să încerc să imortalizez evenimentul cosmic. De fapt, am luat-o încet pe scări , căutând setări în „săpuniera” Nikon ca să prind Luna. „Poate de coadă„, mi-am zis, pentru că e tare greu de găsit o setare care să satisfacă spiritul de artist din mine.

– Reuşeşti să fotografiezi ceva?

Lângă tomberoanele de gunoi lângă care m-am poziţionat – încadratură bună, lumini de stradă puţine, totul ok, mai puţin mirosul 🙁 – un nenea cu o „săpunieră” la fel de avansată ca a mea se interesează dacă am descoperit mitul fotografiei pe timp de noapte. Îi dau de înţeles că aparatul meu nu are nimic genial în el, dar că încercarea moarte n-are. Aşa că setez, încadrez, apăs pe buton. Nu ştii niciodată de unde sare Pulitzerul! 😉

– O să ţină cel mai mult, nu? se interesează o tanti cu o plasă în mână, referindu-se, evident, la eclipsă.

– E cea mai lungă, îi răspunde, curtenitor, nenea, referindu-se, cum altfel, tot la eclipsă. Ţine până după mijlocul nopţii. Eclipsa, normal. 😀

Nenea e simpatic, face şi el poze eclipsei, în timp ce în depărtare nişte câini latră. Umila mea părere e că lătrau la Lună, dar cum aceasta abia se mai vedea, nu pot decât să-mi dau cu presupusul.

– Parcă e plină de sânge!

Remarca lansată de colegul meu de pozat mi se înfinge în creier, parcă. „Nu-i semn bun”, îmi cântă o voce din străfunduri, iar mintea îmi lansează gânduri despre poveştile populare cu zmei care înghit luna şi cu spirite întunecate care ies în astfel de nopţi pe pământ, în căutarea sângelui.

Ne despărţim, urându-ne reciproc o noapte bună, dar un gând continuă să nu-mi dea pace. „Parcă e plină de sânge!” Prostii!

Îi povestesc Neiuţei despre şedinţa de shooting, dar nu apuc să termin bine, că sună telefonul. „S-o fi întâmplat ceva, îi zic fetei mele, că mă sună doctoru’ preferat la ora asta.” Două minute mai târziu, echipa de serviciu de la tvS se punea în mişcare spre Strada Seleuşului, unde un poliţist îşi trăsese un glonţ în cap, după ce îşi executase tatăl. După alte câteva minute, vorbeam din nou cu doctoru’ preferat. Imediat, altă echipă pleca spre Strada Barierei, unde zăcea, împuşcată în piept, mama poliţistului.

Telefoanele au zbârnâit non-stop timp de două ore, transmiţând informaţii despre Gabriel Venter şi masacrarea unei familii. Cu mult după miezul nopţii, când am închis laptopul cu ajutorul căruia am pus pe tvs.ro tot ce ştiam despre tragedie, un gând mi-a reapărut în minte.

„Nu parcă, ci chiar e de sânge!” Şi Luna, şi noaptea asta de iunie.

Furtună peste Oradea

Începem, parcă, să ne obișnuim cu furtunile care trec peste noi. Fie că sînt sociale, fie economice, fie pur și simplu stihii ale naturii. Operatorii TVS sînt obișnuiți deja să tragă cadrele cele mai bune de la suprafața apei, reporterii știu unde sînt locurile unde seadună cea mai multă apă, iar Robi Rezmuves a devenit expert în căderi la incendii provocate de trăznete sau nu. 😉 A căzut și la furtuna de aseară, când a mers să filmeze o casă lovită de trăznet. Bine că n-a dat cu capul, deși am impresia că se poate obișnui și așa! 😀

A filmat, totuși, imagini super, care arată cât de subdimensionată e canalizarea din Oradea. Pentru că se înfundă sau pur și simplu nu pot prelua toată apa căzută din cer, canalele dau pe dinafară și ne oferă piscine gratis pe străzi sau în pasaje.

Personal, am trăit și noi la intensitate maximă furtuna. Pentru că stropii de ploaie și-au găsit loc să intre peste geamurile termopan de la balcon, Neia mea m-a invitat la un vals de stersături de apă pe balcon. Om finuț și iubitor infinit de Neiuță, am acceptat imediat, așa că vreun sfert de oră ne-am exprimat talentul la vals cu cârpa în mână. 😀