Fachir printre turişti

Nu exagerez, dar câteva zeci de turişti au stat şi s-au mirat – unii l-au şi s-au fotografiat – lângă un personaj de basm arab care părea că pluteşte în centrul Vienei, pe Graben. Omul stătea nemişcat şi a rămas aşa vreun sfert de oră, cât ne-am învârtit noi prin zonă.


Populaţia adunată de-a roata fachirului îşi dădea cu presupusul „cum naiba poa’ să stea tipu’ aşa?” şi nu cred că a fost vreun trecător, cu excepţia băiatului în costum şi privire albastră 😉 de la „Cartier„-ul din zonă, care să nu-l privească întrebător pe levitator şi să caute răspunsuri. Recunosc că mi-am stresat şi eu puţin neuronii, nu de alta, dar nu-mi vine să cred că unu’ gen Chris Angel face magie la asemenea nivel. Bine, nu era de-a moaca, pentru că iubitorii artei lui Houdini plusau cu câteva monede ori chiar bancnote în faţa fachirului, dar, oricum, mi se părea logic să găsesc o explicaţie.

Şi a găsit-o Neia mea, risipindu-mi aura de mister cu care îl învăluisem deja pe albăstriu-galbeno-verzui. 😀 Tipul stătea pe un soi de scaun, al carei bază, parcă din fier, era acoperită cu „covorul zburător” 😉 şi se unea cu un fel de ţeavă, îmbrăcată într-un material ce-o făcea să semene cu un toiag, de partea de sus pe care stătea tipul şi care era atent mascată privirilor.

Oricum, ingenioasă schemă şi, poate, chiar profitabilă, ţinând cont de clichetul des şi mărinimos al banilor puşi de turişti lângă „zburătorul” de ocazie.

Şi bogaţii primesc amenzi

E drept, la Viena. Iar când vorbesc de bogaţi, mă refer la un deţinător de Bentley, poate unul dintre cele mai frumoase şi mai scumpe modele fabricate vreodată. Asta nu l-a scutit de o amendă pentru parcare ilegală. De fapt, a parcat în loc permis, dar nu şi-a luat tichetul de rigoare. Aşa că va plăti 20 de euro primăriei vieneze. Nu e mult pentru el, dar e pus în rând cu toată lumea, indiferent că e vorba de un Bentley ori de un banal Citroen sau Peugeot.

 

Fântâna cu cumpănă

Se zice că un om care îşi uită copilăria se uită pe el însuşi. Pe a mea pruncie o ştiu prea bine şi are un loc special în inima şi sufletul meu.

Am făcut sâmbătă o călătorie prin copilăria Nelei mele. Când îmi povesteşte despre acele vremuri fără griji, fata mea iubită pune atâta pasiune în cuvinte, încât nu poţi zice absolut nimic. Doar taci şi o asculţi, zâmbind. Sînt sigur că a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa ei.

Am fost prin satul bunicilor, în Batăr, unde s-a jucat, alături de copiii de pe uliţă, de dimineaţă până seara, în libertatea pe care doar bunicii ţi-o pot oferi 😉 ; am fost pe malul Crişului, unde Neia mi-a căzut în genunchi 😀 , după o întâlnire cu o groapă apărută de nu se ştie unde; ne-am uitat în curtea părăsită acum de oameni, dar plină de… de toate, cândva locul în care bucuria copilăriei răsuna nestingherită.

Pe drumul înapoi spre casă, ne-am oprit lângă o fântână cu cumpănă. Simbol al bogăţiei de altădată a locurilor, construcţia din lemn şi fier zăcea părăsită în mijlocul câmpului.

Am făcut fotografii după fotografii. Bucăţile de lemn ce rezistau în mijlocul câmpului au farmecul lor. Printre scaieţi, în vânt şi ploi, uitate de oameni, pierdute într-un trecut ce refuză să le primească întrutotu, martore mute ale unor vremi când oameni, pământ şi animale îşi potoleau setea cu apă rece, în mijlocul unui câmp ars de soare.

Nu am postat aici decât câteva poze, făcute cu Nikonul nostru, cât o săpunieră, dar bun. Mai multe am pus pe flickr.

Bun venit în „vila” mea .ro

… şi iată-mă pe saitul propriu, care nu are în coadă nimic altceva decât un punct şi un ro. Că aşa e mai uşor de găsit, de ţinut minte şi de citit.

Seamănă mult cu blogul de pe wordpress, dar îmi propun să-l dezvolt cât mai mult. Pentru că am multe de scris şi de arătat. Aici am posibilitatea, fiindcă serverul îmi oferă spaţiu nelimitat. Nu încep de la zero, mai ales că am adus zestrea de peste 600 de postări, la care cine ştie câte sute ori mii 😉 se vor adăuga.

Şi cum explicaţiile lungi sînt sărăcia bloggerilor, care îşi pot pierde astfel cititorii în stufoase pledoarii inutile, prefer să mă gândesc deja la următorul subiect şi să vă mai spun o dată „Bine c-aţi venit pe adilabos.ro!” 😀

Propunere anti-cretini pe şosele

Ce-aţi zice dacă am pune lângă tradiţionalul semn de avertizare pentru trecerea de pietoni…

… acest semn?

Oare mononeuronii cretini care se ţin de volan şi ştiu să numere doar până la 100 şi ceva pentru că asta e viteza cu care merg prin oraş ar lăsa-o mai încet, având mereu în faţa imaginea unei potenţiale victime a inconştienţei lor? Oare pietonii imbecili care se aruncă pe trecere doar pentru că e dungată şi le-ar aparţine ca o moşie, fără să se asigure – că doar e vorba de viaţa lor -, ar face acele mişcări de uitat în stânga şi apoi în dreapta, aşa cum noi, ăştia mai cu mulţi ani în buletin, am fost învăţaţi la patrula şcolară?

Am putea să încercăm să-i speriem puţin. Nu merge cu vorba bună, ştiu. S-a încercat atât, fără rezultat. Nu prea merge nici cu amenda sau cu cercetarea penală. Unii au bani mulţi şi scapă iute. Măcar să folosim banii pe care îi dau cercopitecii pe amenzi ca să-i lucrăm finuţ la subconştient. Le băgăm în creier imagini din CSI şi poate că-i înfricoşam fără să-şi dea seama.

Ar rezulta ceva în genul fotografiei de pe hotnews.

P.S. Ştiu, unii ar putea să nu vadă semnul ăsta din cauza vitezei şi să treacă peste el fără să-l bage în seamă. Dar alţii poate că-l observă când schimbă telefonul dintr-o mână în alta şi scapă piciorul pe pedala de frână. E o metodă nu prea scumpă, dar poate fi eficientă.

Şefu’

– Nu vrei nişte lemne, patroane?

Propoziţia interogativă e lansată din goana calului, la propriu, de un „blonduţ” din comunitatea de la marginea satului 🙂 , care mă chestionează ca un adevărat „biznismen” dacă nu sînt interesat de oferta lui de vară. Stă căţărat pe o căruţă plină cu lemne tăiate de numai el ştie de unde, dar nu aş băga mâna în foc că muşchii lui au mănuit securea care a pus la pământ copacii pe care îi transportă. Nu are mai mult de 10 ani, deşi aş putea să mă înşel dată fiind precocitatea cunoscută a cartierului mărginaş din care provine. El e doar reprezentantul de vânzări, un fel de sell-manager 😉 şi, în consecinţă, şi-a adaptat vocabularul la astfel de situaţii şi, desigur, la clienţi.

Pe mine, de exemplu, m-a văzut în tricou fără mâneci „Nike” (vechi de ceva ani, dar tot cu virgula la orizontală rămâne), în pantaloni portocalii – potenţial membru al clasei conducătoare 😀 – şi, dovadă supremă a provenienţei mele din altă zonă, eram dotat cu o mătură de 1,20 metri la cei 1,90 metri ai mei. Aşa că m-a luat, curtenitor, cu apelativul „patroane„.

Şi-a încercat norocul, dar nu a reuşit să mă convingă să-i cumpăr marfa. Deşi poporul zice că „înţeleptul îşi face iarna car şi vara sanie„, am zis pas ofertei, mai ales că aveam parte de imens de multă caldură, dată de cele vreo 40 de grade de afară. La soare!

Dar asta mi-a adus aminte de apelativele cu care am fost cadorisit, în funcţie de interlocutor şi situaţie. Le iau pe rând, precum mi le amintesc:

1.”Domn’ şofer” – folosită înainte de ’89 de un cerşetor, figură stranie şi întunecată, la propriu, a Beiuşului, care încerca astfel să-i mângâie la sentiment pe trecători, ca să-i dea „un leuuuuuuu!” Chestia cu şoferul provenea, probabil, din ideea că, în acea perioadă, cine avea maşină, avea şi bani. Deci, prin deducţie logică, putea să-i dea şi cerşetorului nişte monede. „De-o pită, domn’ şofer!”

2. „Şefu’” – ultra, mega, hecta, giga folositul apelativ, pe care, indiferent de clasă socială, îl utilizează 8,3 din 10 români. Cred că e, de fapt, o înlocuire a cuvântului „tătuc„, mai greu şi mai ciudat de folosit. Deşi nu vrem să recunoaştem, noi, românii, ne raportăm mereu la şefi, avem nevoie de cineva să ne ghideze, de un tătuc care să ne mângâie pe cap când facem ceva bun ori să ne critice fără să ne bată atunci când greşim. Urăsc cuvântul ăsta, deşi unii – printre care şi un fost cameraman – mi-l adresează, neştiind că nu fac decât să mă enerveze şi să-şi taie singuri craca de sub picioare.

3. „Directore!” – deja pătrundem într-o altă lume, mai fină, a sferelor înalte. Cuvântul ăsta exprimă o cunoaştere intimă a resorturilor interumane. Poate suna şi a pupătură în partea dorsală, dar şi a stabilire exactă a poziţionării pe scara ierarhică a celui căruia i-l adresezi. 😉 E un apelativ mai cu ştaif, folosit generic între deţinătorii de diplome, dar nu numai. Presupune, desigur, şi puţină amiciţie între cei care îl utilizează. Adică, nu poţi merge la un director de firmă pe care nu-l cunoşti şi să-i bagi textul „Ce faci, directore?” În schimb, pare naturală o exprimare de genul „O bere, directore?

4. „Conferenţiare” – clar, un apelativ „universitar„! Nu-l auzi niciodată printre angajaţii RER. În schimb, îl complimentez astfel pe unchiu’ Gabi Andor, de la montajul de producţie. L-am auzit la Mircea Badea, bănuiesc, şi se potriveşte pentru chelia de intelectual a lui Gabi.

5. „Moşule” – n-am vârsta necesară să comentez substanţa acestui apelativ, dar îmi doresc înţelepciunea acelei vârste. Încerc să o acumulez treptat şi nu mă supăr dacă observ sau mi se spune că mai am până atunci. 🙂

Şi acum, „patroane„!

Campioana din fostul hangar de tancuri

– A fost o experiență frumoasă și nu mi s-a părut atât de greu…

Fata zâmbește larg și își îmbrățișează antrenorul, familia și prietenii. Strânge în brațe buchetele de flori pe care doar cei dragi s-au gândit să le aducă la gară. Călătorii se uită nelămuriți spre grupul format în jurul adolescentei îmbrăcată în trening. Niciunul nu știe că o au în fața ochilor pe singura campioană mondială pe care a dat-o Bihorul în ultimii 20 de ani într-un sport olimpic. Se mândrește cu asta antrenorul Virgil Preda și are de ce.

Chiar dacă nu i s-a părut atât de dificil, Ligia Grozav ține în mână aurul cucerit la Campionatele Mondiale de Atletism pentru tineret de la Lille. E de o modestie rară, o calitate care, la cei 17 ani ai săi, se pliază perfect pe carieră formidabilă pe care o are în față. S-a bătut în Franța cu crema viitorului în săritura în înălțime și și-a doborât recordul personal cu 7 centimetri. În sportul pe care îl practică, asta echivalează cu un salt în viitor cu cel puțin 3-4 ani.

Mai grozav este faptul că a reușit să fie prima în lume după ce s-a antrenat ani la rând într-un fost hangar de tancuri, ajuns sală de atletism 🙁 . Atletele din alte țări ar zâmbi ironic. Ele au condiții civile și civilizate.  Orădeanca noastră a strâns însă din dinți și a ignorat până și faptul că fostul garaj pentru șenile e mai scurt decât ar trebui să fie și îi taie din elan. Au ignorat-o și pe ea autoritățile, care nu au trimis pe nimeni să o întâmpine, ca pe o adevărată campioană ce este. Acum nu e campanie și nu sînt alegeri, ca o poză cu o campioană să se măsoare în numărul de voturi pe care le aduce. În plus, la noi atletismul nu are vizibilitatea fotbalului și nici implicarea și organizarea excelentă de care se bucură judoul.

Ligia Grozav a avut neșansa să nu se nască într-un sat de 500 de oameni, unde se înalță mândră o sală de sport pentru localnicii care vor să-și întărească mușchii ori să-și demonstreze talentul în driblinguri și pase. A demonstrat, însă, că poate face să dispară zidul prea scurtului fost hangar și să plutească spre aur.

– Mulțumesc lui Dumnezeu, domnului antrenor… Iar victoria asta mi-o dedic mie și celor ce au crezut în mine!

P.S. Când colegul meu Adi Ciucuriță mi-a propus știrea despre întoarcerea acasă a campioanei, m-am bucurat. Știrile TVS pot prezenta și oameni deosebiți și faptele lor. Au rezultat două materiale.

De veghe în lanul de… buruieni

Lângă sediul TVS e un lan de buruieni, locul unde se înălţa mândră în trecut o fabrică de mobilă. Acum trecem pe acolo în drum spre magazinul Penny, de unde ne luăm prânzul. Sînt deja şi cărări făcute printre bălăriile care îți ajung până la brâu ori mai sus.

Am auzit ieri că zona îşi va schimba „lucul„. După ce nişte băieţi coloraţi 🙂 au manevrat nişte târnăcoape şi săpi, nederanjaţi de nimeni, şi au luat ce au putut din nişte conducte şi alte fierătanii din zonă, acum şi-a făcut apariţia un buldozer, care, invenţie nouă, taie buruienile. Apoi nivelează terenul. Am înţeles că acolo se va ridica noul magazin Lidl.

Aşa că adio, trecut printre buruieni spre masa de prânz. Poate că magazinul nou vine cu altă ofertă şi ne scutește de un drum mai lung. Poate până e gata, ne mutăm şi noi în centru. 😉 Cine ştie…

Cu televizorul pe bulevard

Aseară, am descoperit că te poţi uita la televizor în mijlocul bulevardului Dacia. Ne-am uitat şi noi preţ de câteva zeci de secunde la un vechi aparat cu lămpi, abandonat pe marginea drumului, la un pas de un tomberon de gunoi. Poate că ex-deţinătorul l-a lăsat acolo ca un îndemn către curioşi să schimbe asemenea aparate la „Exchange„-ul din apropiere. 😉 Superofertă!

Din păcate, televizorul nu prindea niciun canal. Nici măcar pe cel de scurgere din apropiere. 😀