Jackson. Michael Jackson…

Îmi amintesc că era o dimineaţă de vară, dar semăna cu un început de toamnă. Pe româneşte, ploua şi era cam frig pentru gustul celor care mergeau pe jos. Eu apreciam răcoarea, că doar eram în maşină şi veneam, ca şi azi, din sat şi mă îndreptam spre Oradea. Am dat drumul la radio să treacă mai repede timpul şi atunci am auzit. Era 25 iunie 2009.

Pe mine nu mă afectează multe veşti.  Lucrez în presă, iar viaţa m-a învăţat că lucrurile se întâmplă pur şi simplu, de cele mai multe ori independent de voinţa noastră. Dar atunci, în acea dimineaţă, am simţit ceva. Un fel de gol în stomac, combinat cu un fior şi cu o melancolie ce se strecura în suflet.  O parte din adolescenţa mea s-a stins pe drumul acela dintre sat şi oraş. Nu spun cuvinte mari, asta am simţit. Am pus mâna pe telefon şi i-am tastat un mesaj Neiei mele, altul decât „Te iubesc!„-ul pe care îl trimit la orice oră din zi: „A murit Michael Jackson…”

N-am fost un fan al lui. De fapt, nu pot zice că sînt un fan al cuiva. Nu sufăr de obsesia bolnavă a celor îndrăgostiţi de un artist. Îmi plac mulţi cântăreţi – rock, pop, de muzică populară; de la Depeche Mode, Guns’n’Roses, Metallica sau Deep Purple la Veta Biriş. Pare ciudată alăturarea, dar e pe bune! 🙂 Nu le divinizez toate creaţiile, ci le ascult unele melodii care mă inspiră, vorba ceea. Consider că muzica anilor ’90, cea a anilor ’80 şi unele formaţii din anii ’70 depăşesc în valoare orice lansator de ţâpurituri din zilele moderne.

Dar Michael Jackson a reprezentat o parte din copilăria – îl vedeam rar la „Albumul duminical” al anilor ’80 (am zis rar, adică o dată pe an 😀 ) – şi din adolescenţa mea. Ţin minte şi acum albumul „History” pe care l-am cumpărat după revoluţie de la un magazin de lângă şcoala generală din Beiuş. Era piratat, evident, şi avea coperta lucioasă, cu acea mască a lui Michael Jackson.

Am văzut „Black or white” – cel cu băiatu’ din „Singur acasă”  (ştiu, ştiu, e Macaulay Culkin, imposibil nume 😀 ) la topul ITV difuzat în anii ’90 de TVR.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=F2AitTPI5U0&ob=av2n [/tube]

Mi-au plăcut multe din clipuri. Nu toate. L-am cam uitat în ultimii ani, dar nu schimbam postul de radio când auzeam o piesă de-ale lui.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=LeiFF0gvqcc&feature=relmfu [/tube]

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=JbHI1yI1Ndk&ob=av2e [/tube]

N-am crezut niciodată în acuzaţiile de pedofilie. Pentru mine, Michael Jackson era un bărbat care nu-şi trăise copilăria. La vârsta maturităţii avea posibilitatea financiară să-şi permită, în sfârşit, să aibă copilărie. Şi a trăit-o alături de alţi copii. De care, părerea mea, nu şi-a bătut joc.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=Y4XXztVuczU [/tube]

A cântat despre boli, foamete şi război.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=PivWY9wn5ps&ob=av3e [/tube]

A plecat urât şi prea devreme.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=IcNamirwTaY&ob=av2e [/tube]

Ieri, adică pe 29 august 2011, ar fi împlinit 53 de ani. Am pus mâna pe telefon şi, pe drumul dintre oraş şi sat am sunat-o pe Neia mea: „Puiu, ştii cine cântă?”

P.S. Pe ProFM, CRBL a avut o emisiune bestială şi le-a reamintit tinerilor dănţuitori de ritmuri bunţi-bunţi cine a fost Michael Jackson. Bine, tati, dă-le oamenilor o lecţie de muzică, să nu uite cine face parte din istoria muzicii.

Minte limpede interzisă

Sunt un mare consumator de filme bune – mai rar acum, din lipsă de timp, dar o să avem noi și timp 😉 -, de clipuri bine lucrate pentru piese bune, dar și de reclame inteligente. Lucrez în televiziune și înțeleg importanța unor spoturi ieșite din stereotipul „bona prima, cumpără-mă și vei avea numai de câștigat, SC Cutare îți oferă” bla, bla…

Și mai ales, apreciez inteligența și mintea liberă a celor care gândesc superreclame și, mai ales, a celor care plătesc și permit să apară astfel de spoturi. Nu o dată bunăciuni de idei 😀 se pierd pentru că omul cu gânditul nu primește ajutorulcelui cu portofelul plin. Iar dacă are parte de sprijin financiar se poate întâmpla ca în cazul celor de la Hyundai, a căror reclamă – bestială, pe cuvânt – a fost interzisă nu la noi, că în România e posibil orice, ci tocmai în dezvoltata și „open-mind”-a Germanie, de CNA-ul lor. Am găsit-o pe saitul celor de la 0-100 și nu m-am putut abține să nu o iau, să o văd și să o dau mai departe.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=ImY0U8WChJ0 [/tube]

Bănuiesc că nemților li s-a părut cam sadică și poate că s-ar putea zice și asta. De acord, pentru sadism poți interzice un lucru. Dar e deștept gândit (idee preluată dintr-un film și adaptată ca lumea), bine lucrat și bine țintit. Plus că, în loc să te facă să tremuri, reușește să-ți smulgă un zâmbet.

La naiba atunci, cum să interzici o reclamă cu atâtea calități și cu un singur defect – că e sadică?! Plus că e pentru Hyundai, o mașină bună, frate, nicidecum pentru una care se promovează cu ajutorul unei tipe ce aruncă cu banul într-un soi de aparat de cafea, nimește la fix locul pe unde tre’ să intre moneda, de unde țâșnește un ditamai autoturismul ieftin. Ăla sadism! 😉

Nici „Marcelu’ ” nu mai e ce-a fost

Adevărul e că nu se există 🙂 şofer care să pornească la drum lung, mai ales în afara ţării, fără tradiţionalul „Marcel„. Sau „Ioană„, după dorinţă. Aparatul GPS – no, că greu s-au prins unii 😉 – face parte integrantă din peisajul ce se aşterne în faţa pasagerilor, iar vocea care ne îndeamnă insistent să folosim cea de-a doua ieşire din sensul giratoriu este la fel de cunoscută ca şi cea a lui Bebe Cotimanis, de la Pro.

Fain colorat şi considerat sigur în măsura în care e updatat periodic, „Marcelu’” are momente de amnezie sau, mai rău, de nebunie insistentă. Sau insistenţă nebună, cred că e mai corect. Am păţit-o la Budapesta, sâmbăta trecută, când focurile de artificii trase de 20 august de pe podurile peste Dunăre au dus la blocarea accesului spre zona de bubuială. Renderii maghiari s-au postat la capete de străzi şi nimeni nu i-a putut convinge să se facă la o parte. Nici măcar GPS-u’.

Aşa a început o adevărată aventură prin Budapesta. De fapt, Neia mea şi cu mine am avut, fără să vrem chiar atunci, posibilitatea să ne plimbăm la greu prin oraş. O oră întreagă am dat ocoale, am văzut câteva clădiri de mai multe ori, am trecut peste linii continue şi am întors pe contrasens preţ de câteva mii de forinţi – amenzile pe care nu le-am primit, din fericire 😉 – şi am înjurat cât pentru trei excursii. Totul din cauza lui „Marcel„, care se încăpăţâna să ne îndrume pe drumul cel mai scurt pe care îl ştia, dar care, mă enervez din nou când îmi amintesc, trecea pe podurile BLOCATE. Iar reconfigurarea traseului ducea – al naibii! – tot pe pod. 🙁

Când, în sfârşit, zona vizată de harta noastră digitală s-a degajat, adică după vreo oră şi 30 de kilometri parcurşi oricum, numai „ca un şoim” NU, ne-am dat seama de un lucru: ne-am enervat pe degeaba şi, în loc să ne plimbăm cu maşina aiurea, mai bine o parcam lângă un pod, admiram fireworks-urile, făceam nişte poze pentru blog 😉 şi mâncam bine pe o terasă.

Nu-i bai, o fi pentru altădată, când ştim ce avem de făcut. Printre altele, şi să punem o hartă din HÂRTIE cu noi. Când se mai blochează ceva în faţa noastră, acţionăm „old-style„: punem atlasul pe bord, ne compunem în propria memorie traseul şi urmăm indicatoarele. Asta până cînd GPS-ul îşi revine în simţiri.

P.S. Cu ocazia ultimei noastre deplasări spre Budapesta, am descoperit alte două faţete ale capitalei maghiare. Una nasoală: nimeni, nici măcar  poliţiştii, nu ştia să îi îndrume pe turişti pe trasee ocolitoare. De puncte de informare, nici urmă. În schimb, nu am putut să nu remarc promptitudinea cu care au început să cureţe urmele petrecerii de pe poduri: chiar în timp ce se retrăgeau oamenii, au intervenit maşinile de gunoi , iar echipaje de poliţie cu girofarurile pornite le ţineau spatele, ca nerăbdătorii de şoferi să nu le deranjeze.

Cu fabrica de bere la masă

După cele câteva ore petrecute timp de câteva zile pe străzile, bulevardele ori pe holurile şi în saloanele vreunui spital (aşa cum am avut parte Neia mea şi cu mine), dacă aveţi drum prin Budapesta vă dau un sfat – şi promit că o să sughit 😉 dacă o să mi-l urmaţi: relaxaţi-vă într-o fabrică de bere. La propriu! 😀 De fapt, e vorba de un bar Paulaner – licenţă nemţească luată de un cunoscut, la unguri, cântăreţ – nu i-am reţinut numele, dar parcă îl cheamă şi Laci 😉 -, deschis într-un mall din cartierul 11 al capitalei maghiare.

Paisajul dinăuntru e fascinant: multe ţevi şi cazane prin care – evident! – circula doar bere, un bar imens, cu absolut orice tip – nu marcă – de berulă vrei, mese rezistente, în caz că amatorii de hamei beau peste măsură şi se apucă să bată ritmul vreunui cântec teuton, cu ochii la plasmele mari şi fără număr din perete, unde şi noi am apucat să vedem prima repriză a lui Bayern cu FC Zurich.

Poţi să-ţi faci plinul la jumate, la litru sau chiar la mai mulţi litri. Şi, repet, nu eşti nevoit să-ţi prepari singur o bere cu lămâie, de exemplu 😉 , pentru că ospătarul, după ce face o figură de genul „dăăăăăă!”, îţi explică, din nou, că eşti într-o fabrică de bere, unde se prepară ORICE fel de astfel de lichid. O recomand pe cea nefiltrată – excelentă!

Dacă nu ai chef să aştepţi ospătarul, destul de rapid de altfel, poţi să-ţi tragi singur propria conductă şi plăteşti ca la CET, în Oradea, cât consumi. Bine, la Paulaner nu există pierderi pe reţea 😉 , decât dacă răstorni paharul. În rest, bagi la ghiozdan până te umpli şi o poţi face alături de soţie, iubită sau de un prieten.

Apropo de uitatul la plasmele unde mergea Digi Sport 😉 , aici se vizionează meciurile în grup, ba chiar fanii Barcelonei au propriul club, cu emblemă, tricouri şi tot tacâmul, unde pot urla în voie la jongleriile lui Messi şi chiar pot face ei un dribling cu halbele de bere.

O altă chestie mişto oferită de barul-fabrică e faptul că poţi să-ţi aduci halba pe care ai cumpărat-o de la Oktober-festul pe care Cel de Sus ţi l-a dat ca ţintă în anii trecuţi şi s-o ţii sub cheie într-un dulap special, croit pe un perete al barului. Aşa îţi poţi aduce aminte de atmosfera de la Munchen ori de câte ori scoţi cheiţa, deschizi „seiful” şi bei bere din cănocul de litru care păstrează doar atingerea lichidului hameios. 😀

Atmosfera-i ideală pentru toţi băutorii de bere, aşa că merită o raită de câteva ore pe la Paulaner. Pe cuvânt!

Gratii şi excluderi

Ai greşit, plăteşti! Nu încap alte discuţii. Este principiul după care s-a procedat miercuri în fotbalul şi în judoul românesc. Clar, sec, corect.

Mutu şi Tamaş au dat cu sticla pe gât şi au demonstrat că statutul de mari vedete, cu care din ce în ce mai puţini îi creditează, nu le mai aduce automat un tricou de naţională. S-a săturat şi Piţurcă, şi nu ai cum să nu-l înţelegi, de figuri şi de eterna placă a presei şi a impresarilor că „avem nevoie de salvarea adusă de Mutu„. Un individ rămas la stadiul de adolescent parfumat de Bachus, cu un trecut narcotic, care trage pumni în gură cu pasiunea cu care execută o lovitură liberă nu poate primi non-stop iertarea pe care chiar el o cere; nu direct, doar sugerându-ne că el e „salvatore della patria”.

Dacă de fotbalişti chiar nu-mi pare rău – au început demult să-şi dărâme singuri cariera -,  faţă de Daniel Brata, judoka ajuns bătăuş de stradă, simt o oarecare dezamăgire. „E un om extraordinar, nu e agresiv”, spune despre el un multiplu medaliat, Dan Fâșie. La fel îl știe şi antrenorul lotului naţional, Emil Morar, care recunoaşte însă: „fapta lui rămâne…” La un sportiv educat într-un sistem de valori clare cum sînt cele ale judoului, cu o disciplină total diferită decât cea lălâie din fotbal, te aștepți la altceva, nu la pumni și pici0are plasate într-un adversar care nici măcar nu se știe apăra.

Poate că Brata i-a dat doar o palmă victimei, iar ghinionul a lucrat mai departe (deși, la cum arată juristul, a fost mai mult decât o „mângâiere” cu pumnul). La fel de bine se putea întâmpla să dea în omul căzut ca într-un sac de cartofi și victima să nu pățească mare lucru – sînt cazuri de genul ăsta. Oricum ar fi, rămâne gestul necugetat al unui campion care, chiar dacă nu e tentativă de omor – nu cred că a vrut să-și lichideze fizic victima -, și-a încălcat principiile fără de care nu se poate numi judoka.

Vreau să-mi supraveghez faptele. Voi lupta numai pentru adevăr, frumos și pentru bine. Niciodată n-am să păgubesc pe cineva prin faptele mele. (unul din cele 10 principii ale luptătorului de judo)

De aceea, Daniel Brata și celălalt bătăuș își merită pedepsele dure, pe măsura faptei. Păcat de tinerețea lor și de cariera pe care o puteau avea!

La fel trebuiau tratate și sugativele din naționala de fotbal, deși gravitatea faptelor e diferită: ei au spart doar gura unor sticle și, eventual, pe cea a târgului, sătul de astfel de panarame. Doar că nici Mutu și nici celălalt nu sînt la prima abatere. Plus că se cred lideri de echipă. 😀 Totuși, e bine că Pițurcă i-a pus la respect și nu i-a lăsat să joace. Deși nu cred că figuranții vor învăța ceva din asta.

Oricum, se poate și fără ei!

Bursele, pe înţelesul ţugulanilor

Recunosc cu sinceritate că sînt bâtă la economie. Desigur, am mai învăţat ceva din liceu, când toceam – recunosc din nou 🙁 – ca să iau un nasol de 7 ori 8 la materia predată de o profesoară care, iertaţi-mă, dar nu m-a convins că economia merită efortul de a învăţa cu voie bună tot felul de citate pretenţioase dintr-un manual scris pentru oricine, numai pentru elevi nu. Evident, nu mi-a plăcut nici ideea de a ajunge vreun economist la „cooperaţie” 🙂 – că aşa era trendul în perioadă – sau la vreo firmă proaspăt creată în anii post-revoluţionari. Pe atunci nu prea se ştia cu ce se mănânca bursa şi ce bani, fie ei şi virtuali, se pot face din manevrarea cotaţiilor.

Aşa se face că am ajuns să dau la drept şi apoi să activez în presă. La fel ca orice alt angajat, ştiu că tre’ să muncesc pe brânci – intelectual ori fizic – ca să fac rost de banii necesari traiului. Asta faţă de jucătorii la bursă, mult mai supuşi riscului, care pot însă câştiga mii, sute de mii sau milioane DĂ EURO în câteva minute. E drept, pot să şi piardă, dar cunosc cazuri prea multe de câştig ca să le plâng de milă. Fac bani serioşi din speculă, pe care subsemnatul nu-i poate face din muncă la birou niciodată. Iar dacă pierd, asta e… „Easy come, easy go!” Plus că văd întotdeauna partea plină a paharului, mai ales după ce un deştept dintr’ăştia a reuşit să transforme la bursă 850 de milioane în 8,5 MILIARDE de euro.

Bun, şi de aici bobocul economist din mine îşi opreşte „filosofeala„. Asist, ca orice pământean, la agitaţia de la burse şi mă întreb, pur şi inocent 😉 , „Ce se întâmplă?” „De unde a venit nebunia asta?” şi, mai ales, „Cu ce ne afectează picajul cotaţiilor?

Nimeni nu explică situaţia pe înţelesul omului simplu. Şi specialiştii, dar – chestie şi mai nasoală – şi presa folosesc cuvinte pretenţioase, tehnice, greu de înţeles până şi pentru cei cu facultăţi în spate, d’apoi pentru cei cu pahar în faţă, pe masa de la cârciumă.

A făcut-o şi o face, însă, foarte bine, cu umor, dar şi cu seriozitate, cu cuvinte simple, directe, că să înţeleagă şi ţugulanul muncitor ce se întâmplă la bursă, Moise Guran. Omul e plăcut, ştie să lucreze cu exemple şi comparaţii deştepte. Nu e acaparat de obsesia antibăsesciană, dar nici nu-l pupă pe „El presidente” în partea dorsală; nu înjură Guvernul, dar nici nu-l menajează. Potrivit deştepţilor, n-ar putea atrage rating. Şi totuşi, emisiunea  „Ora de business” de pe TVR 2 merită văzută. Mai ales dacă vrem să înţelegem ce şi cum cu bursele astea şi nu numai.

Satul mâncării şi al vinului bun

Gata concediul! Afirmaţia asta mi-a provocat întotdeauna un gol în stomac, la fel ca atunci când mama ne chema în casă mai repede, că „de mâine începe şcoala!” 🙁 A fost, însă, un concediu după toate regulile artei: relaxare, linişte, reenergizare, călătorii, mâncare – multă şi bună 😀 -, băutură – când fără alcool, când normală 😉 -, ceva muncă – nu multă, cât să rezolvăm micile probleme ale unei gospodării -, somn cât cuprinde.

Şi pentru că tot veni vorba de mâncare, amintirile cele mai… gustoase le-am păstrat dintr-un sătuc din Austria. Deşi pare, nu e greu să-i pronunţi numele: Gumpoldskirchen. În plus, e relativ aproape de Viena, la vreo 25 de kilometri, şi, datorită autostrăzii şi drumurilor ca în palmă, ajungi acolo în mai puţin de 20 de minute.

Pe străduţele înguste, dar toate curate, asfaltate ori pietruite, pline de flori şi cu un pârâiaş care curge printr-o albie făcută de oameni exact prin faţa caselor, găseşti la fiecare pas un restaurant, un hotel de câteva stele ori o pivniţă în care poţi bea un vin produs din podgoriile care înconjoară zona într-un stil ordonat, tipic austriac. Practic, fiecare casă, fiecare gospodărie găzduieşte o asemenea afacere, iar familiile din zonă trăiesc doar din aşa ceva. Mi s-a explicat că statul îi sprijină pe localnici, care nu plătesc impozite.

Dacă ai loc, poţi parca chiar în faţa primăriei locale 😉 , dar cum locul e pe măsura clădirii – adică mic -, e preferabil să urmezi indicatoarele şi să îţi laşi maşina în parcarea din zonă, excelent asfaltată şi înconjurată de un peisaj superb.

Liniştiţi, vă puteţi îndrepta spre oricare local, unde, garantat, vă veţi simţi super. Noi am ales cel mai cunoscut restaurant din Gumpoldskirchen – Neia mea ştie ce zice 😉 – „Altes Zechhaus„. E, desigur, o afacere de familie – soţia patronului se ocupă personal de bunul mers al gătitului – şi e la numărul 1 în localitate, aşa că îşi merită renumele. Pe pereţii de la intrare, pe lângă trofee de vânătoare – mulţi clienţi au microbul în sânge -, zâmbesc vedete din toată lumea germanică, printre care l-am recunoscut pe Dieter Bohlen, de la Modern Talking, care ţinea în braţe un ditamai sticloiul de „Krug„, excelentul vin al casei.

Am mâncat bine, din bunătăţile pe care le poţi comanda ospătarului, dar şi direct, de jos, de la bucătărie. Recomand ultima variantă, mai ales dacă eşti înfometat şi nu ai chef să aştepţi prepararea mâncării cerute la masă. Preţul nu e nici prea-prea, nici foarte foarte, dar merită, pe cuvânt de boboc într’ale mâncării bune din Austria. 😀 Şi cum mai maestru decât Adi Hădean la descrierea bunătăţilor nu pot fi, prefer să las fotografiile să provoace înghiţituri în sec. Zic doar atât: ciolanul a fost senzaţional! Bine, Neia mea a remarcat o altfel de mâncare, din care, dacă nu aş fi gustat ciolanul, m-aş fi înfruptat imediat. 😉

Mai multe fotografii voi posta, în curând, pe flickr.