Cu forţă şi cu topor, io la lemn i-am dat omor!

Zicea un studiu de ăla cu ifose, făcut de băieţi dăştepţi, în halate albe, că românul nu face suficient sport. Că-şi ţine partea dorsală pe scaun până când o lăţeşte ca o plăcintă şi că, din cauza burţii nu-şi mai vede… degetele de la picioare. 😉 Dacă ar fi să privesc pe stradă şi la muncă, le-aş cam da dreptate, deşi mi se cam acreşte să cred orice studiu genial făcut de „cercetătorii de la nu ştiu ce universitate„. Puştii de azi bagă la bord şaorme şi hotdogi, după care îşi bagă fundul în scaun şi capul în calculator. Feisbuchişti şi tuitărişti, pentru care singurul sport e alergarea cu privirea pe saituri! 😀

Aşadar, nu facem sport? Ce, ce, ce? Ba, eu chiar fac. Susţinut, dur şi sângeros. Că mi-a intrat o bucată de lemn sub piele şi a dat borşu’ pe dinafară. Nu mult, da’ suficient să pot proba că mă lupt feroce cu kilogramele. Susţinut, că nu am cedat câteva ore bune, timp de două zile. Dur, că am făcut-o în plin soare de septembrie, ca Ciuc Noris, la bustu’ gol. Diferenţa e că americanu’ avea pătrăţele, eu – sferă. 😀

Pe scurt, am crăpat lemne. Cu forţă şi cu topor, io la lemn i-am dat omor, vorba robotzilor! 😉 Sâmbăta trecută am profitat de vremea superbă, am agătat tricoul de o viitoare ramură a unui actual pui de cireş şi am atacat vreo trei cărute de lemne, aduse de un sătean de culoare şi tăiate la bucată de un drujbist improvizat, dar serios. Am avut şi badigard, pe Gringo, extrem de atent să nu intre nimeni în raza mea de tăiere.

Pe lângă efort, deloc mic, dar binevenit, am reuşit să transpir la greu şi să mă bronzez fără mâneci. Noroc că Neia mea mă iubeşte şi în varianta ţăran ţapinar lemnar. 😀 Unde mai pui că avem lemne pentru iarnă, cât să nu ne facem probleme că guvernul a tăiat subvenţia pentru căldură.

Sport cu dublă întrebuinţare!

P.S. : Duminică am băgat toate lemnele în şopron.

Tata

Câteodată aș vrea să vorbesc cu el. Nu neaparat să-i zic despre mine. Aș vrea să-l aud doar. Să-și dea jos ochelarii și să spună ceva. Câteva cuvinte, nu mult. Și, poate, să-mi întindă mâna și să i-o strâng cu drag. Să îi văd tatuajul pe care și-l făcuse pe antebraț în armată. Să zâmbească și să mă privească cu ochii lui verzi. Dar să spună ceva. Indiferent ce. Pentru că mi-e dor de el, câteodată. De fapt, de câte ori mă gândesc la el. Orice bărbat se gândește la tatăl lui. Și i se face dor când nu-l are lângă el. Ce ironie a sorții! Când e bine, sănătos, nu-l prea băgăm în seamă…

Evident, bărbatul merge înainte, doar are familie și viața e frumoasă și lungă alături de cei dragi. Dar tata are locul lui, imposibil de uitat. De aceea e tată.

Toate sentimentele astea m-au năpădit când am văzut noua reclamă la Cosmote. Nu firma contează, ci felul în care a ales să se promoveze.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=mVxbWrulMbs [/tube]

Chiar dacă e copiată după acest clip, regizat însă de același grec.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=mNK6h1dfy2o [/tube]

Prima ceață de toamnă

Într-o dimineață, săptămâna trecută, pe sfârșit, când am ieșit afară din casă, m-a întâmpinat toamna. Venea cu ceață dinspre grădină, dar nu s-a apropiat de curte prea mult. Cred că s-a cam temut de Gringo. 😉

N-am stat să mă uit la ea, că am avut drum către redacție. Oricum, ne-a anunțat că a venit. Nu-i bai! Măcar e răcoare!!!!!!!!!!! 😀

 

Cu mâinile în aer

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=Sb-vrL7PjZ4&feature=related [/tube]

Câteodată chiar că ne vine tuturor să aruncăm cu grijile, problemele – vorba lui CRBL. Că nu se poate, asta știu. Dar tocmai grijile și problemele ne fac să simțim că trăim, nu? 😉

Io un lucru știu în viață: indiferent câte greutăți ar ridica destinul în fața noastră, faptul că o am pe Neia mea alături mă face să le depășesc cu capul sus. Mai ales pe cele din plan profesional, unde – în ciuda „misoginilor” fără nume ori fără număr 😀 😀 și idioților/-atelor dăăăăăăăăă – încă nu am spus nici jumătate din ce am de spus. Și n-am parcurs nici jumătate din drumul pe care mi l-am propus. Asta ca să se înțeleagă că nu mă deranjează lătrăturile unor frustrați. Le ignor și merg înainte. Știu ce pot și cum pot, iar încrederea oamenilor dragi – EXTREM DE PUȚINI – care contează pentru mine mă face să nu mă opresc și să-mi fac treaba așa cum am învățat.

Viața e atât de frumoasă lângă omul iubit, încât merită trăită așa cum a lăsat-o Dumnezeu! Câteodată cu griji și probleme, altădată cu mâinile în aer! 😀 K boom!!!

Cascada de pe Dealul Păcii

Dacă ieri, șeful Companiei de Apă remarca, într-o conferință de presă, deficiențele fântânii de pe Dealul Păcii, joi a fost suficientă o simplă ploaie mai aprigă ca apa să dea pe dinafară. E adevărat, nu din fântână, ci din imediata ei apropiere. De pe deal au început dimineață să curgă șuvoaie pe liniile de tramvai de pe Eroului Necunoscut.

Cascada astfel creată poate deveni punct de atracție turistică. Facem un ban la buget, nu? 😉

(foto Yvette Mîrza)

 

Dorința unei frustrate

Pe un panou din centrul Oradei, o disperată își scrie oful.

Fată, dacă nu mai poți cu bărbatu’ din dotare, decât să-l înșeli și să-ți bați joc de căsnicie, divorțează naibii și polenizează pe unde îți vrea neuronu’. Mai îți și scoți frustrările la înaintare, pe Corsoul orădean. Penibil! 🙁

Micii și prima zi de școală

Câteodată o știre cade când te aștepți mai puțin și din motive care de care mai banale: se strică microfonul, se termină bateria, are tamponare invitatul la cadru ori pur și simplu a uitat să vină.

Colegii mei Bogdan Costea și Robi Rezmuves au „bulit” un material exact la final, când nu se așteptau. 😀 Fiul lui Robi, Beni, despre care făceau o știre cu prima zi de școală a unui boboc, n-a apucat să treacă pe sub bolta de flori din cauza unor mici. Puștiul s-a declarat învins de bucățile de carne băgate „la ghiozdan” înainte de plecarea la școală și a tras chiulul chiar din prima zi în clasa întâi. 😉 Nu e un reproș, e o constatare făcută cu simpatie, pentru că Robi și ai lui sînt cu adevărat deosebiți. Pur și simplu s-a întâmplat!

Oricum, știrea a ieșit, că ai mei colegi au avut grijă să filmeze 90% din material duminică, iar luni au acoperit cu cadre trase la școala lui Beni. Am și postat-o pe youtube și pe tvs.ro, ca mulțumire pentru ajutorul dat de Robi. Shalom!

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=yauXMb1h8_c [/tube]

Cum să inaugurezi un stadion – lecţia italiană

Federaţia Română de Fotbal şi Primăria Capitalei mult iubite au inaugurat Arena Naţională cu Inna, cu nişte băieţi ce se scălâmbăiau – ei zic că dansau 😀 – în spatele cântăreţei, îmbrăcaţi în echipamentul naţionalei, şi cu un Marcel Pavel pe post de guuuuurrrrriiiiiiiiiiiiist 😉 şi compozitor ad-hoc, care a măsluit imnul României, pe motive de disidenţă. Noroc că multă lume nu s-a prins pe moment, că oricum 99,99% dintre români nu-şi cunosc imnul (dar au mândrie cât pentru 100 de popoare).

Tot un stadion au inaugurat şi italienii. Cei de la Juventus şi-au făcut o casă nouă. Colegul Adi Ciucuriţă m-a făcut atent la cum au înţeles „macaronarii” – cum îi numim noi, crezând că asta ne face mai deştepţi – să taie panglica unui stadion. Care a costat cu 135 de milioane mai puţin decât arena din Bucureşti şi cu 21 de milioane mai puţin decât stadionul din Frankfurt (după chipul şi asemănarea căruia a fost ridicat cel din capitala românilor); e drept, are cu vreo 15 mii de locuri mai puţin şi a fost inaugurat cu un show fantastic şi cu un amical cu o echipă obscură – Notts County, cu care Juve a şi remizat. Adică, un fel de România – Turkmenistan la inaugurarea Arenei Naţionale.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=Ny5KTTVwHMU [/tube]

Cât despre modul de filmare a spectacolului, nu exista termen de comparaţie între conaţionalii lui Del Piero şi dinozaurii de la TVR.

Arena naţională, văzută din camera personală

Din faţa televizorului de acasă, meciul cu „claponii hexagonali” a oferit mai multe reluări, sunet mai bun şi posibilitatea de a da fuga la frigider pentru o bere rece sau pentru o bomboană agricolă, interzisă – am auzit – pe arena din târgul lui Bucale. Cu atâtea avantaje, minus atmosfera de pe stadion, care sunt convins că a fost senzaţională, evident că am putut să văd mai multe decât din tribună.

 (foto: romania-actualitati.ro)

N-o să analizez pasele, schemele, verticalizările şi raterile din tranşeele săpate pe gazon. Sunt vreo 22 de milioane  de alţi specialişti, care pot să o facă mult mai bine. În schimb, nu m-am putut abţine să disec transmisiunea televiziunii publice.

Anunţată chiar cu câteva zile înainte, până şi prin rotirea siglei – fapt mai rar întâlnit la TVR -, ar fi putut fi una reuşită dacă nu ar fi fost la mijloc câţiva amatori. Să luăm pe rând şi bunele, şi relele.

1. PLUS:  inteligentă alegerea cu studioul de dinainte de meci chiar de pe gazon, cu legături în stradă şi la loja VIP-urilor şi cu materiale despre istoricul meciurilor cu Franţa. Au fost aduşi la cadru oameni importanţi din fotbal şi – GENIAL – au lipsit Jiji sau Borcea Mondialu’. 😀 Doar prin minutul 35 a apărut o imagine cu Mitică Dragomir în tribună, cu o pălărie de Corleone pe chelie. Ce fain e fotbalul când tac „geniile” care ne împut de obicei ecranele! 😉

2. MINUS: comentatorii erau prea extaziaţi, superconvinşi că „facem un meci mare„; e greşeala frecventă a comentatorului român, în special a celui de la „publică„, luat de frenezia momentului.  Aceiaşi comentatori traduceau celebrul urlet băştinaş „Pe ei, pe mama lor”  prin „publicul îi invită pe tricolori la luptă!” 😀 😀 O traducere mai literară n-am auzit în viaţa mea! În plus, fătucile trimise pe stradă sau pe gazon, la muncă, erau pătrunse de importanţa momentului şi se bâlbâiau de mama focului, aruncând şi nişte întrebări stupiduţe.

3. PLUS: bună ideea cu imaginile din elicopter. MINUS: la naiba, TVR-ul chiar putea plăti nişte bani în plus pentru o cameră care să nu tremure de parcă era cutremur de la Bucureşti. În plus, au tremurat şi imaginile luate din spatele porţii, de parcă se emoţionase cumplit cameramanul. Mi s-a părut, apropo de spatele porţii, că macaraua nici măcar nu a fost folosită la transmisie, că  tot vedeam pe direct cum se bagă în faţa bietului tremurător cu cameră. Şi tot legat de imagini, am încă un PLUS: reluările de la pauză – reuşite.

4. PLUS: nu doar că nu au fost băgaţi în seamă oierii , preşedinţii şi buteliile, ci au fost cinstiţi adevăraţii fotbalişti. UEFA ne-a dat o lecţie de bun simţ şi le-a oferit celor patru „sutari” ai naţionalei – Boloni, Popescu, Hagi şi Munteanu – câte o medalie. Ăsta da gest! MINUS: piţipoancele care s-au băgat între cei patru, la înmânarea medaliilor îşi aveau locul în vreun club, ca animatoare, nicidecum la o competiţie sportivă. Măcar dacă erau îmbracate decent, nu în ciuda… obsedaţilor! 🙁

5. MINUS: Marcel Pavel a lălăit imnul, lungindu-l inutil. M-am distrat cum se chinuiau unii fotbalişti să-şi amintească versurile cântecului naţional, dar nu prea reuşeau. Mai bine o lăsau pe Inna să cânte „Române, up!” 😀 PLUS: publicul a uitat să huiduie, pătruns de importanţa momentului. Altfel nu-mi explic tăcerea din timpul „Marseillaise„-ei. În plus, n-a avut nimeni voie să fumeze ori să spargă bomboane agricole. E, totuşi, chestie de civilizaţie! Totuşi, MINUS: Piţurcă nu s-a putut să bage capul în pământ câteva secunde, timp suficient să irige gazonul cu două-trei flegme plasate prin dantură.

6. MINUS: la intrarea echipelor pe teren, pătrăţoşii de la BGS, de la firma de badigarzi, au apărut în cadru cu tricouri albastre cu însemnele firmei. Nu puteau să vină în cămaşă şi sacou? I-ar fi pus costumul într-o lumină proastă? Nu cred!

7. PLUS: Arena Naţională arată bine, minus gazonul, dar asta nu înseamnă că miticul D.D. are dreptate când zice că Oprescu i-a oprit pe tricolori din drumul spre „euro„. 😀 😀

8. PLUS: intransigent arbitrul Howard Webb. Normal, e sergent de poliţie în Anglia. Să trăiţi! Bine?

9. MINUS: ai noştri comentau la fiecare decizie împotriva lor. O fac şi alţii, e drept, dar când vom reuşi să acceptăm că şi noi greşim?

10. NEUTRU: 😉 Raţ a ghicit „stema” sau „banul” din debutul meciului şi, ca un român adevărat, şi-a ales terenul, nu mingea. Oricum se zice despre noi că sîntem legaţi de glie! 😉

Peste toate astea, un lucru e sigur: n-avem echipă, nu mergem la „euro”! Nu e chiar atât de rău – avem timp de o bere şi o sămânţă în faţa televizorului. 😀 Noi să fim fericiţi.

 

Miracolul ar fi avut 65 de ani

Îmbătrânim. Nu glumesc. Melodiile care ne dominau adolescenţa devin „vechituri” de vreo 20-30 de ani, iar cântăreţii care ne-au făcut să rupem podeaua discotecilor sau să dansăm celebrul bluz 😀 – dansul bluză la bluză – s-au stins rând pe rând.

Ce e mai rău că, în goana prin viaţă, ne luăm mereu cu alte treburi pe care le avem de rezolvat şi uităm sau nu mai avem timp să ascultăm un Depeche Mode, Guns’N’Roses, REM, Nirvana, Dr. Alban, Ace of Base, Sandra sau Madonna. Ştiu, sînt nişte nume care nu prea spun mare lucru junilor născuţi în anii democraţiei autentice româneşti. Ştiu, în România nu au nici măcar jumătate din atenţia de care se bucură „vedete” ale căror nume se termină cu „uţă„, „minune” – ce glumă bună 😀 –  sau „cârnaţ” ori… „salam„.

Dar mai ştiu că, în timp ce corectez o ştire, prefer să mai ascult un ProFM ’80 sau ’90. Iar, când ajung acasă, sînt seri în care mă reped pe blogul doctorului preferat ca să ascult, alături de Neia mea, nişte piese din anii faini ai muzicii.

Ziceam că nu prea mai avem timp de muzică bună. Azi a fost nevoie ca google să-mi reamintească de Queen. De albumul „A night at the opera„, cel scos cu un an înainte de geniala-mi apariţie pe lumea asta 😉 , album pe care l-am cumpărat prin ’90 şi de pe care am iubit „Bohemian rhapsody”. Freddie Mercury, pe care nu l-am înţeles pentru orientarea sexuală – sincer, nici nu m-a interesat vreodată chestia asta! – , dar care era genial ca voce, ar fi împlinit azi 65 de ani. Ar fi fost un miracol dacă ar fi trăit până la vârsta asta, din cauza bolii de care suferea. Dar a lăsat în urmă miracole de piese, pe care numai înzestrat de Dumnezeu cu un har nemaiîntâlnit a putut să le creeze.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=2DaY8-Mui0I&feature=relmfu [/tube]

Show must go on, dragilor!