Mămăligarii

Așa sîntem noi, românii! MĂMĂLIGARI! Cei care nu recunosc sînt niște mironosițe. S-au făcut declarații pompoase despre ”eradicarea violenței pe stadioane”, dar duminică un jucător a fost la un pas să fie ucis în direct. Dacă nemernicul ăla care l-a lovit pe Galamaz avea un cuțit în mână… Oricum, a avut un box, ceva de fier.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=ETi19ngWoyw [/tube]

Să fim clari: în țara asta nu se ia nicio măsură împotriva violenței. Sîntem buni la dat din gură, în rest – ZERO. Sportivii sînt uciși în cluburi sau nenorociți pe teren, jurnaliștii sînt loviți și înjurați (avem un idiot care sună în redacție și se referă constant la origini), iar oamenii simpli băgați în sperieți de interlopii care cuceresc țara. Și nimeni nu face nimic, decât declarativ.

Reacția stewarzilor de la Ploiești a fost identică cu cea a autorităților – Poliție, Jandarmerie etc. L-au lăsat pe huligan să fugă pe teren, după care îl salvează din mâinile steliștilor. Iar ploieștenii îi fac paravan, devenind complici cu ”drogatul”. Așa și cu interlopii, arestați de gura presei și spălați și eliberați mai târziu.

NU SE MAI POATE! Ori se face ordine, ori tăcem și înghițim! Sau mai bine plecăm dracului din țara asta stăpânită de politicieni avari și interlopi împuțiți. Mai există o idee, lansată de Petre Cozma, omul care și-a pierdut copilul în mâinile interlopilor: să ne facem și noi, oamenii simpli, un clan al nostru și să ne impunem legea! Nu incit la violență; pur și simplu reacționez normal la ce se întâmplă. Așa cum, CORECT, au făcut-o jucătorii steliști, când l-au călcat în picioare pe jegul care a intrat pe teren. BRAVO!!!! A FOST LEGITIMĂ APĂRARE!  TREBUIA FĂCUT SÂNGE DERBEDEUL ĂLA! Doar că și jucătorii sînt români și autoritatea – adică arbitrul – îi scoate vinovați tot pe ei și le arată ”roșu”.

Bun! Și acum? Se face naibii ordine în tribune sau nu?! Revin polițiștii și jandarmii în tribune sau îi lăsăm pe grașii gen ăia de la Ploiești să gâfâie pe margine? Învață jandarmii să-i bată până nu mai respiră pe huligan? Promit să fiu primul care să-i aplaude și să-i laude pe post!

CNP prin SMS

”- Lăsați aici, să vedem ce mai zic!”

Doamna care a sunat joi seara la interfonul nostru era tare interesată de talk-show-ul de pe Realitatea. Se discutau chestiuni legate de recensământ, iar atenția femeii care intrase cu un prelung ”uffff” pe ușa apartamentului nostru era clar atrasă de întrebările și răspunsurile de la televizor. Căra după ea câte foi în diverse culori, care își așteptau răspunsuri de la noi, dar și de la fețele care apăreau pe ecran, ce aruncau vorbe bâlbâite în jurul CNP-ului ori a etniei, limbii și credinței.

N-are rost să povestesc toate întrebările pe care le-am auzit și la care recenzorul de gen feminin care ne trecuse pragul părea că știe mai bine unele răspunsuri (câți metri pătrați are apartamentul, când a fost construit blocul, câte băi și balcoane avem ori câți locuim în casă 🙂 ). Spre mirarea ei, obișnuită probabil că dominația masculului, am trecut-o pe Neia mea ca și cap al gospodăriei, nu m-am declarat dac ori celt la etnie și nici budist la religie și am aflat că ”o cunosc pe doamna” – când i-am spus cu ce se ocupă jumătatea mea și că ”și fiul meu a vrut la jurnalistică, dar până la urmă a dat la medicină” 😉  – când a aflat că îmi desfășor activitatea în lumea ecranului.

Pixul recenzorului s-a oprit și nu a mai știut ce să scrie când i-am dezvăluit CNP-ul Neiei mele – rezidenții au un altfel de cod. Așa că a fost cerută o altă foaie, albă și, evident, de hârtie, 😀 ca doamna să-și noteze datele cerute și să întrebe apoi la comisia locală de recensământ.

Pare-mi-se mie că nu mi s-au pus toate întrebările pe care am auzit că trebuie să le audă un român zilele astea. De altfel, nici nu am vrut asta, pentru că mi se pare că referendumul a fost făcut la hei-rup. Prost organizat, prost explicat. Nu s-a discutat suficient și nici pe înțelesul omului de rând despre rostul numărării populației și, mai ales, n-am înțeles de ce NU trebuie (sau trebuie) să dăm CNP-ul. Cine îl poate folosi și la ce? Oricum, eu l-am dat, pe ideea că nu-s atât de important încât să mă șteargă stăpânii lumii din sistem dacă îl scriu pe o foaie de recensământ. Îl pot afla ”oamenii în negru”, dacă au relații la Evidența Populației.

Și pentru că proștii s-au bâlbâit în explicații, recenzorii au fost nevoiți să revină în casele prin care deja au trecut, ca să ceară cenepeurile. Oamenii s-au descurcat cum au putut și chiar au ajuns să lipească afișe pe scările blocurilor, prin care anunțau revenirea ori cereau locatarilor să le trimită codul prin SMS.

Și mai stupid este că multe date nu au cum să fie verificate și se bazează doar pe buna credință a celui intrebat. În plus, unor recenzori care au fost mai rapizi și și-au încheiat biznisul li s-a pus în vedere că vor primi și alte străzi pe unde să meargă, ca să-i ajute pe cei mai lenți. Muncă patriotică, pentru că nu vor primi niciun ban în plus. Prost să fii, ca să faci așa ceva! Așa cum stupide mi se par întâlnirile prefecților cu recenzorii care nu au performat cum trebuie. Au fost trași, probabil, de urechi în fața colectivului și puși să accelereze preluarea informațiilor. Mda, seamănă cu ”țării cât mai mult cărbune!”

Bancul zilei

Am citit bancul zilei, al săptămânii și, dacă nu aș fi văzut imagini ale prostiei parlamentarilor de la discursul regelui, chiar al anului:

”Bercea Mondial se consideră deținut politic!”

Aici găsiți explicația inegalabilului Planetar.

Dilema corespondentului: Realitatea sau RTV?

Ruptura dintre echipele de la Realitatea intră acum într-o altă fază: atragerea de partea uneia dintre cele două tabere a corespondenților din teritoriu. Adică a oamenilor pe care se urlă de dimineața până seara ”fugi acolo, dincolo!”, ”când îmi trimiți știrea?”, ”când îmi trimiți imaginile?”, ”de ce nu răspunzi la telefon?” ori ”ia-mi sincron de la ăla, de la celălalt, nu mă interesează cum ajungi”.

Acum au redevenit importanți, evident, după ce actorii mari de la București și-au jucat partitura. Șefii își aduc aminte că și corespondenții sînt importanți în ecuația unei televiziuni de știri. Mai mulți oameni din teritoriu ai Realității au fost contactați ca să meargă la noua RTV. Li s-a spus să predea camerele video – cei care le-au primit de la Realitatea -, că vor primi altele în loc, mai moderne. La fel și cu mașinile.

Unii corespondenți au camerele lor, deci nu au ce să predea, dar cred că s-ar bucura să primească altele, mai evoluate. De mașini, ce să mai zic – e eterna problemă a corespondentului: mulți se descurcă așa cum pot, chiar dacă au autoturism de serviciu.

Acum rămâne să decidă fiecare. Unii țin la brand, vorba patronului cu un grup puternic din Israel în spate. Alții sînt mai pragmatici: ”Până să vină Ghiță, primeam cu greu salariul, cu întârzieri. De când e el la șefie, primim banii la timp.” Dileme, dileme…

Sînt tare curios cine cu cine va merge. Se va vedea și pe post – la Realitatea pe toate cablurile, la RTV pe net și încet, încet pe cabliști. Oricum, mulți alți jurnaliști din teritoriu cred că vor fi contactați de cei rămași fără corespondenți într-o zonă sau alta. Ceea ce nu-i rău deloc.

Moartea „fraților”

Gaddafi vorbea despre fostul șef de stat al României folosind apelativul ”fratele Ceaușescu”. Cine știe cum îi zicea pantofarul colonelului libian! Se întâlneau destul de des sau, mă rog, țineau legătura prin anii ’70-’80. Când am crescut, mai citeam prin ”Sportul” 🙂 ori ”Scânteia” de vizitele celor doi tovarăși.

Libienii au făcut cam ceea ce am reușit să facem și noi, românii. Și-au împușcat conducătorul – nu zic că nu-și merita soarta. Dar la fel ca Ceaușescu, și Gaddafi trebuia judecat. Măcar pentru a da o aparență de democrației junglei din țara arabă.Până și în fotografia de final de viață, cei doi dictatori seamănă: poziția corpului, sânge, gesturi nebune de victorie din partea populației. Noi, europeni fiind, sîntem mai temperați. Libienii s-au manifestat ca niște animale, e drept mai tehnologizate: au fotografiat cu celularele cadavrul însângerat.

Problema e că noi știm, din proprie experiență, ce-i așteaptă pe libieni. Ei nu.

Istoria se repetă, nu? Ce ți-e cu democrația asta!

Huidu și România (ne)împărțită în două

Disecarea mediatică a lui Șerban Huidu a ajuns la limita jenantului și a lipsei complete de deontologie. Angajații lui domnu’ Dan s-au postat în fața casei cârcotașului, de unde transmiteau imaginea locuinței. De ce? Habar n-am. N-are nicio logică să postezi într-o parte a ecranului ”acum, la Șerban Huidu acasă„. La Realitatea a fost plantat Vadim Tudor, cel mai înverșunat dușman al autorului accidentului, ca să-i dea în cap în direct și să-și toarne lăturile la oră de maximă audiență. Badea a făcut audiență maximă prin tratarea subiectului, iar B1 TV nu s-a lăsat mai prejos. Evident, toate jurnalele de știri s-au deschis cu accidentul lui Huidu, cu ce cauze a avut accidentul lui Huidu, cu live-uri despre accidentul lui Huidu.

Accidentul a împărțit România în două!” – au lătrat idioții cu camera în față. Nici vorbă, purtători de căști și cititori fără IQ de prompter! Voi i-ați împărțit în două pe tâmpiții care vă ascultă fără să judece ce spuneți. Pe ăia care se hrănesc cu talk-showuri, care își trag în venă branula discuțiilor copiate după OTV și lasă să curgă vorbele aruncate de voi, fără să le treacă prin filtrul gândirii.

Oamenii simpli gândesc cu simplitatea și bunul simț al românului: Huidu a făcut un accident în care au murit trei oameni și va răspunde. Păcat de el, dar sînt trei vieți care s-au frânt. Punct! După care și-au văzut de treburi. Nu de alta, dar se scumpește benzina, viața e din ce în ce mai scumpă, întreținerea se dublează, copiii au nevoie de haine groase, salariul e mic. Astea-s probleme și astea îi interesează, în cele din urmă. O dovedesc și ratingurile, care spun că n-a explodat numărul celor care se zgâiesc la televizor, avizi să vadă ce-i cu Huidu.

Cârcotașul e lapidat acum în piața publică a televiziunilor, de propriii dușmani, care se dau morali, încălcând minimul bun simț, care spune să nu dai în cel căzut la pământ. Jurnaliștii procurori și invitații lor dau verdicte la care nu acceptă opinii contrare. Ce e sigur e că trei oameni au murit, iar vinovatul va plăti. Dacă nu aici, măcar în fața lui Dumnezeu, către care își va întoarce privirea în momentele grele.

P.S. Cele trei zile obișnuite de tratare a unui subiect s-au terminat miercuri seara, când Realitatea a trecut la subiectul pixelului albastru al lui Patriciu ori al lui Băsescu, naiba mai știe. Alt subiect de tratat. Asa, vreo 3 zile.

Blestemul lui Șerban Huidu

Am râs la „Cronica cârcotașilor” și l-am admirat pentru că nu se ferea să-i ironizeze pe idioții și parașutele din politică și din așa-zisa viață mondenă românească. Am simțit un fior când am auzit de accidentul de ski din Austria și mi-am dorit să se facă repede bine. Poate dintr-un soi de egoism, pentru că voiam să-l văd cât mai repede la „Cronică„. Mă enerva când îl vedeam că intră în războaie verbale cu inamicii din presă, deși, câteodată îl înțelegeam – și pe mine mă enervează retarzii care mă judecă și mă fac în fel și chip fără să mă știe, doar că mă abțin să le răspund – câinii latră caravana trece.

Din câte spun anchetatorii, în accidentul de duminică, Șerban Huidu a cauzat un accident în care au murit doi oameni – Dumnezeu să-i ierte! erau nevinovați -, pentru că mergea cu viteză pe o șosea umedă. Mă miră că a făcut asta: declarase la un moment dat că apariția celor doi copii în viața lui l-au făcut mai responsabil. Acum a demonstrat, însă, contrariul și va răspunde pentru fapta lui exact cum, ciudată alăturare, va răspunde orădeanul Paprika. Oricine orice ar zice, ambii au încălcat reguli elementare de circulație și prin asta au retezat vieți. Diferența stă în caracterul celor doi și în statutul social, clar în favoarea „cârcotașului„.Legea, însă, e clară și toți trebuie să plătească, fără diferențe de statut ori notorietate.

În plus, cred că e timpul ca Șerban Huidu să se retragă din televiziune, deși „Cronica” nu va mai fi niciodată întreagă fără el. Un adevărat blestem – unii îi zic ghinion – îl lovește din toate părțile și, mai ales, din ce în ce mai des. „A criticat prea multă lume, era ironic și infatuat și de acolo i s-a tras!” Poate, cine știe. Ironic – da, infatuat – nu prea cred, deși nu-l cunosc direct. Oricum, e un om suferind. Acum a omorât doi oameni și, o dată cu pedeapsa pe care i-o dă legea făcută de oameni, îl mai așteaptă una la care îl condamnă morala: interzicerea de a mai critica pe alții. Nu mai are voie, chiar dacă știu că întâmplarea pe care a provocat-o îl va urmări și o va regreta întreaga viață. Nu are voie să cadă în greșeala pe care au făcut-o alții, care au ucis în accidente, după care ne dau lecții de morală și de caracter.

Când tu greșești, nu-ți poți permite să arați paiul din ochii altora. Nu te mai crede nimeni.

P.S. Sărmanii cu duhu’ de la televiziunile de știri au început să politizeze accidentul. Să comenteze că sînt mulți care își iau carnetul pe pile ori că puterea și opoziția nu au votat nu știu ce modificări la codul rutier. Jenantă atitudine, jegurilor!

Guest post: Adi Ciucuriță – Destine

În premieră, blogul sebsemnatului găzduiește o altă părere decât pe cea a mogulului din mine. Am decis să-l las pe colegul Adi Ciucuriță, omul cu alte sporturi de la Știrile TVS, să-și lanseze câteva idei pe adilabos.ro. Să ne înțelegem: de multe ori sîntem de acord, de multe ori nu și aici mă refer la discuțiile din redacție pe diverse teme. Fiecare are propria viziune despre viață și meserie, care coincid în unele puncte, dar diferă total în altele. Dar Adi scrie bine, are talent și merită citit. De aceea, vă invit să-l citiți și să-l comentați. Chiar contra, dacă simțiți. Enjoy!

Mihaiţă Neşu, Daniel Brata, Chauncey Hardy. Fiecare în felul lui a zguduit opinia publică locală sau naţională în anul acesta. Doi dintre ei victime, iar celălalt tot o victimă, dar a propriei persoane.

Mihăiţă Neşu. Fiecare are povestea lui şi întâmplarea fiecăruia ar trebui să fie o lecţie de viaţă pentru noi. Neşu, orădeanul nostru care a fost nevoit să plece de mic în Olanda pentru a se realiza în fotbal, a ajuns ţintuit într-un pat din cauza sportului rege. Interviurile realizate de Gazeta Sporturilor, prin redactorul-şef Cătălin Tolontan, sunt o adevărată lecţie de jurnalism, iar replicile lui Neşu, adevărate lecţii de viaţă. Nu-şi plânge de milă pentru că, până la urmă, şi-a ales singur calea în viaţă, a jucat fotbal din plăcere, iar accidentările fac parte din riscurile meseriei. Noi suntem preocupaţi să-i plângem soarta, în timp ce el e ocupat să lupte. Să trăiască. Nu trebui să uităm să plângem, dar după câteva clipe de tristeţe trebuie să ridicăm capul. E o tragedie de fiecare dată când un soldat moare pe unul din fronturile din Afganistan sau Iraq, dar să nu uităm că oamenii ăia au ştiut unde merg şi, mai ales, pentru ce merg acolo.

Chauncey Hardy. Un nume în baschet, ca atâtea mii exportate de Statele Unite în Europa pentru a ne aduce spectacol, care nu spune nimic. Un om care a eşuat exact în Giurgiu pe un salariu de nimic. O mie de euro pe lună. Cred că orice loc de muncă ai avea în SUA ai câştiga mai mult ca suma asta. Omu’ a vrut însă să-şi urmeze visul şi să joace baschet. Nu avea valoare de NBA, aşa că şi-a încercat norocul în Europa. Nimic rău în asta. Din banii câştigaţi, o bună parte îi trimitea acasă, pentru a-şi ajuta familia cu probleme sociale. Chiar dacă nu se gândea că va sfârşi pe pământ românesc, sunt convins că s-a gândit la riscuri când a acceptat să plece la mii de kilometri de casă. Şi-a asumat riscuri. La fel cum a făcut-o Neşu, la fel cum o fac militarii care pleacă în zonele de război din lume. M-a şocat reacţia familie lui, povestită de şefa federaţiei noastre, Carmen Tocală.

„Luni am vorbit cu familia sa, sunt foarte emoţionată de cele întâmplate. Ceea ce am remarcat la ei este faptul că au acea înţelegere încredibilă. Adică m-au întrebat, „a baut? a fost sub influenta drogurilor ?”, le-am răspuns că nu şi mi-a răspuns mult mai liniştită: „asta e, se mai întâmplă”, a fost ceva incredibil.”

Daniel Brata. Un sportiv ca oricare altul. A avut ghinionul să se nască în România, unde judo-ul face parte din categoria “alte sporturi” şi ca imagine, şi ca remuneraţie. E frustrant când eşti printre vârfurile sportului pe care-l practici, dar nimeni nu-ţi recunoaşte meritele, în special financiar. E un risc pe care trebuie să ţi-l asumi când te apuci de orice alt sport decât fotbal, baschet sau handbal. Şi a mai riscat o dată. Atunci când şi-a băgat piciorul în el de sport şi a ales să-şi petreacă noaptea în club. L-a nenorocit pe un om şi acum se luptă să-şi îndulcească pedeapsa prevăzută de lege.

Fiecare dintre noi luptă pentru ceva. Neşu a ales să lupte pentru viaţă, o luptă în care până şi mişcarea unui deget va fi o victorie. Baschetbalistul american a luptat pentru o viaţă mai bună şi pentru plăcerea de a face ce-i place în viaţă şi a plătit scump. Mult prea scump. Brata nu a ştiut pentru ce luptă. Pentru sport sau pentru distracţie. Şi va plăti. Nu ştiu cât de scump.

Tu pentru ce lupţi în viaţa asta?

Adrian Ciucuriță

 

De la machetuţă la Porsche, în 30 şi ceva de ani

De mic mi-au plăcut mașinile. E adevărat că pe vremea copilăriei mele cel mai țapăn vehicul era Dacia roșie a lui Ghiță, vecinul meu din Beiuș. Dar aveam și ceva machetuţe, vorba lui Mo, din  plastic ieftin, cu însemne din vopsea roşie, dar mișto și birjălite la maximum prin cameră și pe betonul din curte. 😀

Ca s-o scurtez și să nu mai trec prin toate etapele devenirii mele 😉 , am ajuns după 30 și ceva de ani să conduc ori măcar să urc în mașini pe care înainte doar le visam. Nu fac din asta un titlu de glorie, oricum nu e meritul meu – Cineva acolo Sus mă iubește. A fost mai întâi Opelul Vectra, apoi Merțanul C 200 al lui fratelo, apoi salonul de la Geneva din 2009, un Ferrari roșu adus de Vlad Sturz, a venit Eosul – superbbbbbbbb, îl ştiu pe de rost -, apoi Skoda de la TVS 😀 😀 – aici glumesc, evident – și, recent, Porsche-ul lui Aspi. Din păcate, nu l-am condus, dar am făcut o mișcare prin Budapesta cu el, pe locul din dreapta. Un fel de semi-test drive.

Tehnic vorbind, e un Porsche 911 Carrera 4S, cu un motor…MAAAAARE, consum ŞI MAI MAAAAARE şi cu un preţ….da. Ce e extraordinar e felul în care te „bagă” în scaun când accelerează în mai puţin de 5 secunde până la 100 km/h. Practic, e o maşină senzaţională şi, paradoxal, pare uşor de condus. Poate fi şi greu de controlat, desigur, dar e aşa construită încât să fie şi sălbatică, şi ascultătoare. Aş conduce-o o vară, după care aş schimba-o cu un 4×4, cel mai probabil un Range Rover Evoque, dacă o fi varianta cu tracţiune integrală. Nu de alta, dar trăiesc în România, unde e nevoie de siguranţă prin tranşeele de pe şosele.