Sensul parcării

Într-un oraș, vorbesc aici de Oradea, unde locurile de parcare în zonele intens circulate sînt prea puține pentru mașinile la care niciun șofer nu ar renunța nici măcar până la ABC-ul din colț, un individ a găsit o soluție: sensul giratoriu. Omul și-a lăsat ciudatul vehicul drept în mijlocul intersecției și s-a dus să-și rezolve problemele. O fi scăpat și de amendă, mărită de marți de consilierii locali, și nici nu a fost nevoit să umble de bezmetic după un automat de parcare. 🙂

S-a întâmplat în sensul giratoriu de la intersecția străzilor Brâncoveanu cu Cazaban.

Individul face parte, probabil, din categoria celor care, ca să scape de amenzi, parchează pe iarbă, pe trotuar sau chiar pe prima bandă, imediat după ieșirea de pe banda de viteză, cu avariile puse, că au ceva urgent de rezolvat la fast-food-ul din zona. 🙂

Restaurantul lui Mo

Mo nu-i prost. Asta chiar dacă Foca vrea ca el să pară așa. M-am prins de asta când am văzut că și-a deschis un restaurant drept în buricul Budapestei. Deci, vorbim de un robot cu spirit întreprinzător. 😉

Mă întreb: oare Mo l-o fi angajat și pe Foca la restaurant? Și dacă da, pe ce post? Șef de sală? 😀

Ursul și gândirea liberă

Uite cât de liber gândesc străinii. Doar e Canal+.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=3393O1uD_w8&hd=1 [/tube]

Cine se gândea la primele cadre că e vorba de altceva decât un film? Cât de departe este clipul ăsta față de stupizeniile care ne inundă ecranele televizoarelor în fiecare zi? Asta înseamnă să gândești, nu să faci o porcărie la repezeală, fără nicio noimă, doar pentru a încasa banii unui client, și ăla prost, dornic doar să își vadă reclama de rahat pe post.

Mie-mi place de mor-mor-mor. 😀 Recunosc, am văzut-o prima dată pe creativemonkeyz.com.

Guest post: Adi Ciucuriță – Învăţăturile unui „vrăjitor”

Redacţia TVS s-a transformat într-un adevărat cuib al fanilor echipei de baschet masculin a Clubului Sportiv Municipal. Nu de puţine ori, spre surprinderea mea, în loc să povestim despre fotbalul nostru cel de toate zilele, ne punem prin redacţie la poveşti baschetbalistice. Aşa am ajuns la concluzia că mulţi antrenori ar avea ce învăţa de la Cristi Achim, tehnicianul echipei de baschet.

Îmi aduc şi acum aminte cum, în urmă cu doi ani, am strâmbat din nas când am auzit cine va fi înlocuitorul lui Attila Vereş. Un nume care spunea mai nimic în baschet, un antrenor tânăr care până atunci a fost mai mult secund la BC Vâlcea, o echipă care s-a şi desfiinţat între timp. Primul an a fost incredibil. După şase înfrângeri în opt etape, Achim a metamorfozat o echipă care părea sortită să se bată pentru evitarea retrogradării într-o formaţie care a bătut toţi granzii în Arena „Antonio Alexe” şi a terminat pe nouă. Mulţi am considerat că nu a fost altceva decât un foc de paie şi că vraja se va risipi curând.

A urmat al doilea an. Echipa a terminat pe şase, în faţa unor echipe precum BC Timişoara sau CSU Sibiu, echipe de tradiţie în baschetul românesc. S-au auzit, din nou, vorbe, cum că de fapt echipa era condusă în teren de Andelko Mandic şi că sârbul e norocul lui Achim.

Şi a început al treilea sezon. După opt etape, suntem la un punct de lider şi am câştigat şase meciuri din opt posibile. Dintre ele, cele mai răsunătoare victorii au fost cele cu Asesoftul, Sibiul şi în „jungla” din Târgu Mureş. Cred că prea multe nu ar fi de spus împotriva lui Achim.

Totuşi, care e secretul succesului? Omu’ ăsta respiră baschet şi atunci când doarme. Îşi studiază adversarii până în pânzele albe. Se uită şi de patru-cinci ori la un meci, pentru ca a doua zi să le arate jucătorilor săi toate schemele de joc ale adversarului.
În afară de asta, nu e orgolios. Iar asta mi s-a părut ciudat. Întotdeauna mi-am imaginat că un antrenor e un mic Dumnezeu în vestiar, în faţa căruia nu ai dreptul să scoţi o vorbă. Dacă nu se întâmplă asta, atunci sigur te mănânca de viu jucătorii. Totuşi, Achim a găsit calea de mijloc. Nu de puţine ori l-am văzut pe Mandic contrându-se cu antrenorul, chiar şi în timpul meciurilor, şi niciodată nu a fost pedepsit. Ba mai mult, la un antrenament, acelaşi Mandic a cedat nervos pentru că nu îi ieşea jocul, a şutat într-o minge şi a plecat la vestiar. În plin antrenament! Achim nu a zis nimic, dar la finalul şedinţei de pregătire a mai stat o jumătate de oră la poveşti cu Mandic.

Poate că dau din casă, dar nu mă pot abţine să nu mai povestesc o mică întâmplare cu Achim şi managerul Şerban Sere. L-am întrebat pe Şerban de ce nu stă Achim în chirie, pentru că ar fi mai ieftin pentru club decât să locuiască la hotel. Managerul a zâmbit şi mi-a explicat că el a insistat ca Achim să rămână la hotel, pentru că aşa are mai mult timp să pregătească meciurile. Cum nu înţelegeam foarte bine care e ideea, mi-a explicat. „La hotel, o cameristă îi ia lenjeria de pat şi o spală, face curat. Îl scuteşte pe Cristi de bătaia asta de cap şi are timp să se uite la meciuri”, mi-a povestit Şerban.

Sigur că nimeni nu e de neînlocuit. Dar după ce era lui Cristi Achim de la CSM Oradea va lua sfârşit, greu îi vom găsi un înlocuitor.

Edina + Cristi = Familie

Mă gândeam prima dată să scriu ”Edina + Cristi = LOVE”. Știți, în genul inscripțiilor săpate cu briceagul în trunchiul unui copac de un adolescent imberb. 🙂 Or, tocmai asocierea cu perioada adolescentină, de care, zic eu, am scăpat demult, m-a făcut să adopt o ecuație a maturității și să dau titlul de mai sus.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=eXeeLrN9BWw [/tube]

Pe Edina o știu… nu de când era mică. Poate mică așa, ca experiență de televiziune. Adică o știu de pe la începutul anilor 2000, când era la modă să mai schimbăm imagini între noi, reporterii TV. Mergeam la fostul sediul al TVS-ului, cel din Piața Independenței, și luam sau dădeam imagini. Așa, cel puțin nu ratam, cică, niciun eveniment. Dar nu asta e discuția. Ei, bine, acolo am cunoscut-o pe Edina. Era altfel. Calmă, mereu zâmbitoare, am simțit mereu că e de treabă. Am devenit colegi peste ani, m-am bucurat să lucrăm împreună la TTV și la TVS și, recunosc cu mâna pe inimă, a devenit în timp un REPORTER BUN. Nu genul ăla agresiv și nesimțit, ci reporterul care adună toate informațiile, care le verifică, are ”peniță” și care aleargă după știri, indiferent că e zi sau noapte. În ciuda calmului său, are tupeu, dar și enorm bun simț și, paradoxal, știa mai bine limba română, gramatical vorbind, decât mulți dintre colegii care se dau mari patrioți sau cunoscători ai limbii. Române, desigur. Ce-i mai trebuia? Încă puțin timp petrecut în presă, ca să ia viteză. De multe ori îi enerva pe băieții de la montaj că nu le preda la timp știrile traduse în maghiară. 😀 Dar asta se repară în timp, nu-i așa, Eda?

Cristi mi-a fost drag, da! drag, din primul moment când ne-am cunoscut. Om sincer, direct, băiat de ăla fain, de pe drumu’ care duce spre Binș. 😉 Din Drăgești, pentru necunoscători, sat unde pălinca de prune e… pălincă de prune, tati! Cum să nu-mi placă din moment ce gândeam la fel multe chestii, când poți discuta orice cu el, când nu are gram de orgoliu și de fițe în el și filmează excelent. Plus că are un șut la poartă de nu-ți vine să fii portar. 😀 Și alături de care, când muream de frig în sediul teviziunii fraților Micula, mă plimbam prin oraș cu mașinile ca să ne mai încălzim. Ticu e martor! 😀 E genul de tip în care poți avea încredere 100%, pe care te poți baza când faci un lucru. Iar cu George, frate-său, te înțelegi perfect, pentru că așa sînt frații Popa: DE TREABĂ.

Bun, ajunge cu laudele, că li se urcă la cap! Edina Szomoru Popa și Cristi Popa sînt niște oameni deosebiți, cărora le urez să fie FERICIȚI! Că apoi totul vine de la sine. Casă de piatră, dragilor! Și să vă bucurați de micuța care stă să vină! 😉

 

Chiar trebuie trimis după gratii?

La remarca prezentatoarei de la Realitatea TV că primarul Clujului, Sorin Apostu, nu e vinovat până nu o spune justiția, fostul șef al administrației din cel mai mare oraș transilvănean, vorbesc aici de Ghiță Funar, a avut o replică pe măsură: ”păi atunci nu avem ce să mai discutăm!” Ori tocmai asta e ideea unui talk-show, discuția. Nu condamnarea. E vorba de OPINIE, care nu își depășește aceste stadiu și nu ajunge să aibă urmări asupra judecătorilor, cum acuza deunăzi un avocat orădean, supărat că al lui client nu e lăsat liber: ”presa influențează judecătorii”. Maestre, altceva sau altcineva îi poate influența pe magistrați, numai jurnaliștii nu!

Dacă orice om din țara asta beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu e considerat demn de împușcat pe stadion decât după o decizie definitivă a instanței, de ce trebuie trimis după gratii, adică pedepsit a priori, un cetățean acuzat de luare de mită? Înțeleg că un tâlhar, un criminal, un interlop bătăuș – adică indivizi periculoși, acuzați de fapte violente – trebuie izolați încă din prima clipă de societate. Dar ce pericol imediat pentru ordinea publică poate fi o persoană care a luat șpagă? A nu se înțelege că țin partea unui  asemenea individ – eu l-aș pune să muncească, să plătească toți banii pe care i-a furat ori pe care i-a primit mită. Dar nu mi se pare normal să bagi în arest, alături de infractori agresivi, un ”guler alb. E o formă de intimidare și de pedepsire, nimic altceva.

Nu văd de ce nu poate fi cercetat în libertate, mai ales că, presupunându-se că nu e violent, nu poate influența direct martorii, amenințându-i cu agresiuni fizice. Avem servicii și instituții în țara asta, ar trebui să se pună în mișcare și să-l pună sub supraveghere. Îi ascultă telefoanele, îl urmăresc și, dacă va călca pe bec, atunci să-l ia pe sus să-l bage la zdup. Altfel, repet, i se încalcă prezumția de nevinovăție și e pedepsit înainte de a fi dovedit în instanță.

Plimbarea acuzaților printre jurnaliști e o formă de pedepsire, de rușinare publică. Cu asta pot fi de acord, pentru că oamenii trebuie să-i vadă și să-i cunoască pe cei bănuiți că-și fac de cap pe banii noștri ori că ucid, violează și fură. Dar nu cu cătușe, decât în cazul infractorilor periculoși. Ceilalți ce pot face dacă nu au brățări pe mâini? Doar nu or lua mită și la Tribunal? 😉

Cu obrazul (sel)gros

Când am revenit din prima excursie în Austria alături de Neia mea le povesteam tuturor despre felul în care se comportă angajații magazinelor cu clienții. Obișnuit să mă simt invizibil în România, unde vânzătorii nici măcar nu-ți aruncă o privire în semn de salut, preferând să rumege o bucată de ciungă, am dat dincolo peste ”covorul roșu” pe care comercianții mai că nu ți-l întind la picioare când intri în magazin. Nu o fac în stilul celor din Turcia, despre care am citit că te tratează ca pe un rege doar să le treci pragul, ci cu decență, dar mai ales cu multă, tare multă POLITEȚE. Da, scris așa, cu majuscule. POLITEȚE. Te salută, te ajută, îți oferă orice informații. Nu se supără că nu duci la loc hainele probate în cabină, nu comentează pe la spatele tău că nu ai pus corect blugii la care te-ai uitat ori că întrebi de 20-30-40, de o mie de ori despre un lucru sau altul. Și, mai presus de toate, îți dau restul exact, indiferent cât de mic e. Iar clienții îl iau, că doar au muncit și pentru monedele alea.

În schimb, în țară e exact pe dos și mi se întâmplă prea des ca să cred că sînt doar cazuri izolate de nesimțire. Ultima dată, mai exact ultimele două dăți s-au petrecut la Selgros Oradea. Un magazin în care în urmă cu ani și ani îmi făceam frecvent cumpărăturile – nu apăruse Penny, iar Profi nu mi se părea ok (între timp mi-am schimbat părerea în bine).

În urmă cu câteva săptămâni am revenit în Selgros, ca să schimbăm niște 7-up-uri EXPIRATE. Băiatul cu care venisem a descoperit abia după o săptămână de la momentul cumpărării că un întreg bax de sucuri la 0,33 era expirat de câteva zile. Îl luase de pe raft și nu verificase termenul de valabilitate. Mare greșeală, după cum urma să vedem. A avut, însă, inspirația să păstreze factura, cu care ne-am prezentat la biroul de verificare a mărfii, undeva, în stânga, cum intri în magazin – acolo e și standul de probe.

– Pfuu, nu știu dacă vi le pot schimba!

Asta a fost reacția băiatul din spatele biroului, vizibil chiulangiu de la lecția de comportament în astfel de situații. Nu s-a ridicat de pe scaun, dar l-a invitat pe companionul meu să vorbească la telefon cu ”șefu”. I-a întins receptorul, de parcă nu el trebuia să lămurească situația. Mă rog, îi era greu, probabil, să explice o situație atât de simplă unui șef probabil la fel de… simplu ca angajatul. Evident, am auzit de la el, de la ”șefu”, că nu se poate.

– Ați venit prea târziu, înțelegeți? A trecut deja o lună de atunci, înețelegeți? Acum nu vi le mai pot schimba, înțelegeți? Asta e, dar trebuia să le verificați și să veniți mai repede, înțelegeți?

Băi, tati, eu nu înțeleg, să înnebunesc dacă o fac! Adică, tot eu, clientul, sînt de vină că tu ești bou-vagon și pui pe rafturi marfă expirată. Dacă spun asta OPC-ului? Tot eu aș mai fi de vină? Evident, nici eu nu-s fecioară în cazul de față, dar, omule, e o vină extrem de mică în comparație cu nesimțirea ta. Plus că ți-am dat posibilitatea să te reabilitezi: am venit imediat ce am găsit o mașină disponibilă, ți-am adus sticlele pe care se vede data expirării, anterioară datei de pe factura pe care ți-am dat-o tot mură în gură. Dar tu, nimic! Batman, Batman!

Din păcate, eu doar în însoțeam pe tipul care o pățise și, cum el are extra bun simț, cuvintele de mai sus au rămas doar o izbucnire interioară a revoltei din mine. Băiatul a acceptat explicațiile interogative ale lui ”șefu” și a înghițit în sec, păstrând sucurile. N-a fost nesimțit ca ăia de la Selgros, care n-au acceptat să-i schimbe o marfă EXPIRATĂ pusă de ei în vânzare. Înțelegi?

A doua întâmplare a fost mai scurtă. Același birou, alt tip, același fund așezat pe un scaun, incapabil să se ridice ca posesorul să ajute clienții. Plictisit probabil de trecerea inexorabilă a timpului, angajatul ne-a indicat cu un gest de imperator unde să așezăm niște lăzi cu sticle goale, după care și-a pus în mișcare mușchii degetului arătător, cu care a apăsat pe o tastă și ne-a eliberat o factură. S-a spetit, cu alte cuvinte, dar a avut și grijă să contribuie la cele 30 de minute de mișcare pe care trebuie să le facem zilnic, conform indicațiilor prețioase de la televizor.

N-am nimic cu Selgrosul, e un magazin ok, cu multe produse bune și oferte ca lumea, dar are printre angajați adevărate exemple în viață de prostie, servilism și lipsă de bun simț.