9478

Amicul Gas m-a sunat special să-mi spună asta. Nu știu dacă fuma sau mânca un morcov 😀 – zilele trecute mușca dintr-o bucată portocalie și-mi explica la telefon ceva despre nu mai știu ce știre. Dar acum m-a sunat doar ca să-mi spună:

– 9478. Atâtea știri sînt pe tvs.ro!

– Cât, mă?!

– 9478. Din aprilie 2009, de când există în actualul format.

Adică, în doi ani și 10 luni, reporterii TVS Oradea au oferit telespectatorilor 9478 de informații în cadrul jurnalelor de  știri.  Iar asta a dus saitul tvs.ro la pagerank 5 pe google.E tare! Numai saiturile mari au 5 și peste. Eu, pe gamoholic am 4”, m-a lămurit Gas.

Nu ne laud, dar o mână de oameni – nu mai mult de 6 reporteri, 4 cameramani, 3 monteuri și un producător – a reușit să numere până la aproape 10 mii, news-style. 😉 E nemaipomenit! Părerea mea…

Stresul și presa

Am iubit mereu meseria pe care uite că o fac de 14 ani. De altfel, dacă nu o îmbrățișezi cu o nebunie greu de înțeles de alții, dar și greu de explicat, n-are rost să intri în presă. Prima legitimație am primit-o pe când alergam pe jos după știri, cu pantofii găuriți și cu două-trei perechi de blugi pe care le purtam pe rând – mașina era un lux de care mă bucuram rar în primii doi ani, cei de la ”Jurnalul de dimineață”. Spre mirarea multora, care credeau și încă mai cred că jurnaliștii sînt mai bine plătiți decât majoritatea românilor, n-am câștigam niciodată sume mari, motiv pentru care băgam capul în pământ când eram obligat de cheltuielile esențiale să accept bani de la părinți.

N-am știut niciodată să fiu un șmecher de presă, să mă descurc, să mă folosesc de relațiile pe care mi le-am făcut ca să obțin un folos personal sau să cer mai mult pentru ceea ce făceam. Consideram că alții vor vedea cât mă zbat și cât alerg să iasă totul bine și nu-mi făceam reclamă – vorba aia de lemn: ”lăsam faptele să vorbească”. Ca urmare, am avut ani la rând același salariu în aproape toate locurile în care am lucrat; în schimb, de o mașină de serviciu cu care să merg spre casă nu am beneficiat niciodată (am luat una pe numele meu la TTV, ca să o folosească redacția, dar am fost nevoit să plătesc stricăciunile făcute de cei care o conduceau – altfel nu-mi primeam cartea de muncă).

Am acceptat totul de dragul a ceea ce făceam. Și, culmea, stresul inevitabil în media mi se părea ușor de îndurat. Aveam timp să fac și altceva,  nu trăiam doar prin articolele sau știrile pe care le făceam. Paradoxal, 🙂 și ziariștii sunt oameni, deci mănâncă, se distrează, merg la film, citesc, se bucură de concedii…

Doar că presa, la fel ca întreaga țară, se schimbă și începe să nu mai semene cu ceea ce eu – un mare conservator în ceea ce privește principiile și un mare amator de evoluție în toate aspectele vieții – am învățat. Nu se mai pune accent pe calitate, e nebunie în ceea ce privește cantitatea. Sînt zeci, sute de televiziuni, multe de știri care cer orice, oricând, oricum. Din asta rezultă informații care de multe ori au subțiri legături cu realitatea, și așa hiperbolizată de dragul senzaționalului. Nu contează că la tine în zonă nu plouă, tu caută de nebun un loc inundat. Nu are importanță că viscolul a închis două drumuri naționale, tu scrie că a transformat întregul județ într-un iad alb. Degeaba îți faci meseria onest, vine unul/una de la centru care are pretenții de mare profesionist (poate că și e, dar și-a uitat modestia pe cuier, când a plecat de acasă) și îți amintește că trebuie să scoți o știre, altfel ești un zero barat.

Stresul și nesimțirea, dublate de goana după senzațional, care domnesc în mare parte din presa românească, sînt din ce în ce mai greu de îndurat. Nu mai ai timp să faci nimic, nu mai ai timp suficient pentru familie ori prieteni, te transformi într-un simplă mașină de livrat informații. Un robot pentru care viața personală se reduce la câteva ore pe zi, fără week-end și fără o latură financiară mulțumitoare. Mulți jurnaliști nu crâcnesc, pentru că au nevoie de un loc de muncă pentru a-și întreține familia; alții aleg să plece în  domenii total diferite. Omul cel mai important, reporterul, e tratat  ca un semi-nimic, uitându-se că fără el șefii nu ar exista.

Paranteză. Colegul Bunoiu îmi lipise în urmă cu ceva vreme eticheta de ”patriarh al știrilor” 😀 Recunosc, sună măgulitor, dar nu prea are legătură cu mine. I-am tratat mereu ca pe niște colegi pe reporteri, cameramani, monteuri sau oameni de emisie, nu ca pe o turmă pe care sînt pus să o conduc. Închid paranteza.

Îmi amintesc că la prima mea ieșire în Occident m-a uluit pur și simplu relaxarea pe care o citeam pe fețele tuturor celor pe care îi vedeam. Sînt convins că au și ei stresurile lor, dar știu să le gestioneze, au un stat care îi ajută, nu le pune piedici, au legi și principii solide și mai au organizare, logică și nomalitate. Știu să trăiască și, dacă își văd de treabă, câștigă suficient să o facă bine. Iar felul lor de-a fi se reflectă și în televiziune, extrem de bine organizată și chiar ”plăcută la privit” 🙂 , nu refulând răutate și obscenități, ca la noi.

Mi-aș dori enorm ca și noua televiziune în care ne vom integra în curând să fie un astfel de produs occidental. Fără încrâncenarea și  răutatea mioritică, fără orgolii, fără urlete, fără scandaluri, fără mârlănii, fără stres gratuit, fără umflarea cu pompa a unor subiecte, fără să facă abstracție de familie, de valorile morale de care nu avem voie să uităm. Sînt sigur că se poate. E obsesia unui  jurnalist poate neînsemnat, dar corect și încă pasionat de ceea ce face. Și mai e dorința unui om îndrăgostit de familia lui, pentru care își dorește timp ca să trăiască bine și frumos.

P.S. Continui să susțin că o televiziune locală – cu știri și emisiuni, nu un apedince al unui post-mamă din Capitală – e inimaginabil de importantă pentru locuitorii unui oraș sau al unui județ.

Ger de crapă termometrul

Asta a fost temperatura pe care am întâlnit-o când am ajuns, vineri seara, în sat. Rar mi-a fost dat să îndur în ultimii ani astfel de valori. Nici nu țin minte, de altfel, să fii dat de temperaturi de sub -20 de grade; nici măcar atunci când patrulam cu Robi prin nămeți, după autobuze înzăpezite și oameni înghețați. 🙁

Din cauza frigului, am avut parte și de surpriza înghețării băii din sat. Noroc că apa curgea la robinet în bucătărie și nu am fost nevoiți să topim zăpadă, cum se descurcau – primitiv, dar nu aveau ce face – mai mulți vecini. Au trecut lemnele ca niciodată, ca să facem față frigului extrem, ocazie cu care am constatat ce nemaipomenită e căldura dată de sobele de teracotă. Cu condiția ca fumul să lipsească! 🙂

Nici nu vreau să mă gândesc cât de greu o duc oamenii din zonele unde -20 de grade e temperatura potrivită, iar zăpada are nu jumate de metru, ci 4 metri jumate. Noroc că există Gigi Becali! 😀

Băse e de vină!

O spun cu toată convingerea: Băsescu e de vină pentru că iarna ne-a cucerit și anul ăsta! Și Boc e de vină – chiar dacă a demisionat! Și Udrea, și Blaga, și Ritli, și Antonescu, și Ponta, și Năstase, și Iliescu, și Constantinescu, și Ciorbea, și Roman. Și Filip, și Bolojan, și Groza! Toți!

Pentru că de două decenii iarna ne ia la mișto și face ce vrea cu noi. Nu există an în care să nu aud expresia devenită cutumă: ”am pierdut bătălia cu zăpada și viscolul”. 🙁 Se zice că nu ai cum să te pui cu natura. Evident că nu ai cum, din moment ce primul-ministru al țării ne învață să ne batem cu nămeții înarmați cu o lopată. Nu poți învinge viscolul cu o mână de mașini de deszăpezire, pentru că licitațiile pentru curățarea șoselelor se fac pe principiul prieteniei și a banilor dați cui și când trebuie.

Principala datorie a autorităților din țara asta și de oriunde e să aibă grijă de viața oamenilor! Când mor zeci de persoane, nu poți arunca vina doar pe natură. Cei care ne conduc – mda, noi i-am ales – au partea lor de vină în unele cazuri. Pentru că banii de care avem nevoie ca să îmblânzim efectele ninsorilor se pierd undeva, pe traseu, și nu e exclus să-i găsim în ceva conturi de partid sau de băieți deștepți. E scoasă armata pe șosele, în loc să fie cumpărate mașini de deszăpezire. Dăm la lopată, în loc să fie aduse utilaje performante. Majoritatea celor care ne conduc se rezumă la a promite, la a fi gargaragii; rari sînt gospodarii.

Nu spune nimeni că nu se poate pierde o bătălie cu iarna. Dar, vorba strămoșilor, mai bine ”mori” încercând, decât să agiți spre cer pumnișorii în care strângem o lopățică.

P.S. Și noi, oamenii care ne intitulăm simpli, sîntem de vină! Din sutele de locatari ai asociaţiei în care locuiesc, am ieşit cu lopata şi mătura să curăţăm în curte sau pe trotuar doar câţiva. ”Fraierii” – cum ne numesc ăia care stau pe geam şi se uită de fiecare dată la noi. Ăia care stau şi aşteaptă să vină autorităţile să le bage în gură para mălăiaţă, în loc să pună mâna să facă, de la sine putere, un lucru.

Râul înghețat al lebedei

După mulți ani, Crișul Repede a înghețat în această dimineață. Victimă i-a căzut unica lebădă 🙂 care a venit anul ăsta în Oradea. Celelalte or fi știut ele ceva. 😀 Lebăda orădenilor n-a putut fi scoasă din mijlocul râului nici măcar de pompieri, care au adoptat metoda ”piatră aruncată, urmată de strigături și fluierături”. I-au dat de mâncare cei de la Zoo și au lăsat-o la patinaj.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=ONle50cKBLo&feature=youtu.be [/tube]

”Vuvuzelele” Cancan TV au cântat la ”Show-ul păcătos”

Că în presă sînt orgolii imense și tensiuni între diverse organe 😉 media, știam. Încep de la reporteri și cameramani și se termină pe ecrane, cu vedetele umflate cu aerul trecător al celebrității dâmbovițene. Observăm asta zilnic. Așa cum știm că lupta pentru audiență se face cu metode diverse, unele fără menajamente, altele de o lașitate penibilă.

Dar ce a fost aseară la Capatos depășește limita bunului simț, a minimei colegialități – ce cuvânt mare 🙂 -, limita cui vreți voi. În timpul emisiei de la ”Un show păcătos” bubuiau în direct, pe Antena 1, manelele de la Cancan TV, de pe Kanal D. Nu-s fanul lui Dan Capatos, nu are nevoie de susținerea mea, iar persoana mea nu se afă în targetul ”Show-ului”. Dar situația în care a fost pus antenistul a fost absolut penibilă. În timp ce discuta cu eternul Botebianca (aluzie la Brangelina, pentru cei care”nu știe ce scrie tabloidele” 🙂 ), Capatos era bruiat de urletele behăite ale maneliștilor din Kanal D.

Imagini, aici.

Situația a fost explicată prin faptul că Cancan TV (cacofonie acceptată, nu? 😉 ) are studioul lipit de al ”păcătosului”, fiind despărțit doar de un perete de rigips. În schimb, ”Cancanul” – saitul – nu a pomenit nimic de vecinătatea studiourilor, mărginindu-se să spună că muzica de la Kanal D se auzea în emisia Antenei 1. Și că a fost o ”situație delicată”. Nimic din explicația lui Capatos cu platourile, ceea ce nu e corect din partea realizatorilor emisiunii ”care știe tot”. Ba chiar sună a minciună.

Oricum ar fi, mă gândesc că turcii aveau niște bani în plus, nu mulți, să izoleze fonic platoul de la Cancan TV. Mai ales că au venit pe piață mai târziu decât ”Show-ul” lui Capatos. Concurența se poate face și cu mijloace corecte, nu cu ”șopârle” de mârlani. Asta cred eu, un om pentru care informarea corectă și omul din fața ecranului sînt mai importanți decât orice audiență. Am norocul să nu fiu presat de goana dupa ”orice, despre oricine, acum!” Și, Doamne, cât îmi doresc să rămână așa!

P.S. Cancan TV se termină – așa scrie pe decodorul de la Digi – la 00:30. Miercuri seara, s-a închis emisia la 00:49. 19 minute în plus în ciuda ”păcătoșilor”, nu?

Guest post: Adi Ciucuriță – Două destine diferite. Același final…

Moartea unui om pe care l-ai cunoscut șochează. Cu atât mai mult dacă se sinucide. De fiecare dată încerci să găsești explicații. Indiferent că e vorba de un accident rutier sau de una provocată de propriile-ți mâini.


Întâmplarea (sau poate nu) a făcut ca joi și vineri să trăiesc (ce ironie!) două morți. Prima dintre ele a fost un accident lângă Inand. O doamnă se întorcea acasă, când un șofer prea grăbit sau prea sigur pe calitățile sale, i-a curmat viața. Un accident ca atâtea care se întâmplă într-un an pe șoselele României. Trecând peste eternele discuții despre starea drumurilor din țara noastră, care dacă ar fi în altă stare ar putea salva vieți, nu poți să nu te gândești cât de puțin lipsește ca oricare dintre noi să fim victima unui accident. Într-un moment ești fericit, te bucuri că mergi spre casă unde te așteaptă o persoană dragă ție, iar în clipa următoare totul dispare.

 

Al doilea moment s-a consumat vineri. Nici nu am intrat bine pe ușa sălii de conferințe a Clubului Crișul, că Ionel Bungău m-a lovit în creștetul capului cu știrea sinuciderii lui Pali Vancea. Ce a fost în mintea lui? Poate nu vom înțelege nici dacă vom citi scrisorile lăsate familiei. Deși, nici nu ar fi bine să înțelegem. O sinucidere nu e un lucru de înțeles. E șocant cum un om realizat apelează la gestul extrem. Până la urmă, Pali Vancea avea o familie frumoasă, a reușit să-și construiască o casă. Nu se lăfăia în bani, dar putem spune că avea un trai decent. Sunt oarecum explicabile sinuciderile celor care ajung la marginea prăpastiei, indiferent dacă vorbim de rațiuni financiare sau sentimentale.
Un lucru e cert însă în cazul lui Vancea. Era dezamăgit de tot ce se întâmplă în jur. Că vorbim de sport sau de societatea românească. A fost un antrenor care a știut să crească sportivi. Îi lua de mici, câștiga mai tot ce se putea câștiga la nivel de juniori. Problemele apăreau când aceștia ajungeau la vârsta senioratului. Știa că sportivii lui au valoare, nu doar sportivă, ci și umană, însă nu reușeau să-și găsească un loc de muncă bine plătit. Iar dacă o făceau, se vedeau nevoiți să renunțe la sport.

 

Sportul românesc e din multe puncte de vedere la pământ. Vezi atâtea nedreptăți în sistem. Unii se îmbogățesc (în special conducătorii) și pozează în salvatorii sportului, alții se sacrifică și ajung la sfârșitul carierei sportive să își dea seama că au pierdut degeaba anii tinereții, iar la 35 de ani trebuie să o ia de la capăt.
Finanțarea sportului individual se face doar pe prietenii sau dacă îi iese ceva și celui care dă banii. Competiții se mai fac doar de cei pasionați sau de cei cărora le iese profit dacă organizeaza acea competiție. Copiii care provin din familii înstărite au întotdeauna întâietate. Nu puțini sunt antrenorii care îi întreabă pe micuții care vin la primul antrenament ”ce sunt părinții tăi?”, iar în funcție de răspuns decid dacă mai are rost să vină în continuare la antrenamente sau nu.

 

Tot cel care are bani mai mulți este iubit și de arbitri. Sunt destule cazuri în care cine contizează unde trebuie câștigă cupe și medalii. În detrimentul celui care muncește. Iar lucrurile astea se întâmplă la copii!

 

Doar un sufletist poate fi afectat de lucrurile astea. Iar Pali Vancea era un sufletist!