Noi sîntem cei mai buni!

Sîntem o mână de oameni. Nu ne-a fost dizolvat fan-clubul, nu ne-au sucombat lăudătorii, dar o spun conștient de ceea ce afirm: sîntem cei mai buni din presa locală. Nu-i subestimez pe ceilalți colegi din mass-media orădene, au calități și mulți chiar sînt jurnaliști. Dar ritmul în care lucrăm noi, presiunea sub care o facem, numărul știrilor și mai ales calitatea lor mă fac să pot spune oricând că… avem valoare. 🙂

A nu se înțelege că sufăr de suficiență. Mult timp am tăcut, am preferat să muncesc alături de colegii mei, să ne facem meseria onest, vertical, lăsându-i pe alții să caracterizeze ceea ce facem. Am ajuns, însă, la concluzia că, așa cum îmi spunea un bun polițist, ajuns acum sus în structuri, 😉 modestia e arma prostului.

– Niciodată alții nu te vor lăuda. Răutatea e la mare preț în România. Mai bine te lovesc, decât să-ți recunoască meritele. Așa că, de ce să nu arăți tu ce poți și să o și spui în gura mare?

Așadar, sîntem o mână de oameni și sîntem buni. Nu mă interesează de unde vin colegii mei, pe unde au mai lucrat. Mă interesează să facem treabă la TVS, să ne respectăm munca, principiile jurnalistice și morale, colegii, pe cei care ne plătesc și să realizăm un produs pe care să-l aprecieze toată lumea: Știrile TVS sau Știrile Digi24 Oradea, când se vor numi așa.

Nu vreau să fim catalogați drept oameni din Pro, Antena, Realitatea, Național sau Adevărul. Vreau să fim noi înșine! Și asta ține de noi, pentru că înțepături vor veni din partea coleguților din presă, iar șefii de aia sînt șefi ca să nu înțeleagă întotdeauna că ne dorim mai mult pentru ceea ce facem mai mult și mai bine. 😉 Ca tot angajatul!

P.S. 1 Pădure fără uscături nu se poate, dar mă abțin să le numesc. Știu cum să procedez cu ele, pentru că în cazul lor știu să tac, dar să fac. Amenințare? Nici vorbă, ci atenționarea că nu-s prostul nimănui.

P.S. 2 M-am distrat teribil ieri când am auzit părerea unor colegi din afara trustului despre mine: că aș fi dur, intransigent, sever și cer mult de la oameni. Să mori tu! 🙂 ”Dar ești corect!”, mi-a spus o colegă. Asta e cel mai important!

Binș pentru tătdeauna!

Mi-e cel mai drag orășel din lume! Așa-i ce sec am spus-o? 😉 Probabil, dar când ți-e drag locul natal nu vii cu declarații pompoase, cu înșiruiri aiuritoare de termeni siropoși. Pur și simplu spui ce simți și atât.

Azi e ziua Beiuşului. Nu stau să spun ce mari evenimente s-au întâmplat în această zi. E simplu să dai o căutare pe google și afli ce și cum. Îi urez să fie așa cum vor oamenii care îl iubesc: prosper, frumos și LINIȘTIT!

Nu sînt adeptul tricourilor sau cănilor cu mesaje de genul „X forever” sau „I love Y”. Dar i-aş înţelege pe cei care s-ar afişa cu „Binş forever„. 😀 Sau cu „Binş pentru tătdeauna„, ca să fiu în tot cu stilul zonei.

Tăcerea și comunicarea de Paște

Sunt ortodox prin botez și-mi place să cred că așa voi rămâne până Cel de Sus va decide să-mi opresc  călătoria prin lumea sta și să o continui în altă dimensiune. Mă simt bine în credința mea și încerc să respect – vorba populară – ce zice popa, nu ce face slujitorul Domnului. Asta pentru că am observat că nu toți preoții știu cum să transmită cuvintele Bibliei și nu știu să-i țină uniți pe cei pe care-i păstoresc. Respect celelalte religii și nu mă consider inferior niciun alt fel de a-ți manifesta credința.

Am făcut această introducere ca să se înțeleagă exact ce voi povesti, pentru că nu am nimic cu nicio altă religie și nici cu oamenii care cred altfel decât mine. Nu putem fi toți la fel.

În Săptămâna Mare, am încercat să facem materiale despre sărbătoarea Învierii, despre tradiții și obiceiuri legate de cea mai mare sărbătoare a creștinătății. Colegii mei au luat legătura cu cele două episcopii din Oradea – ortodoxă și greco-catolică, ca să obținem câte un mesaj de la fiecare episcop și un eventual ajutor în găsirea unor oameni speciali, preoți sau credincioși, despre care să relatăm la știri.

La episcopia ortodoxă ne-am izbit de un adevărat zid al tăcerii. Nimeni nu a scos o vorbă. Ni s-a transmis că e o săptămână plină, care nu le permite episcopului și preoților să vorbească în fața camerelor. Adică, nu pot transmite mesajul celor care se uită la televizor, ci doar celor care vin la biserică. Nici vorbă de o discuție cu episcopul Sofronie Drincec, nicio întâlnire cu cvasiinexistentul purtător de cuvânt al episcopiei. Noroc că sînt preoți precum părintele Miron Erdei, care a venit la o înregistrare imediat ce a fost solicitat, deși avusese slujbă, program la facultate și de lucru la clădirea pe care o construiește cu ajutorul enoriașilor. Iar ca dânsul sunt foarte mulți, care au parte, din păcate, de o conducere episcopală extrem de tăcută.

În schimb, la greco-catolici am fost primiți imediat, chiar a doua zi după solicitare, chiar de către episcopul Virgil Bercea, care a stat de vorbă cu reporterii TVS, a vorbit extrem de elegat și de documentat, ba chiar a glumit – evident, glume de episcop 😉 – și a oferit toate informațiile de care le-am cerut. Am putut filma oriunde am solicitat; călugării greco-catolici de la mănăstirea franciscană ”Adormirea Maici Domnului”, de unde am vrut să transmitem de Înviere – cei de la București au cerut o biserică greco-catolică, dar puteam transmite liniștiți de la orice biserică ortodoxă (cel puțin așa cred) -, ne-au ajutat cu tot ce am dorit. Au fost lângă noi, ne-au dus peste tot, colegii de la tehnic au tras cabluri pe oriunde au vrut. Și totul imediat ce am cerut, nu la o lună după.

Nu analizez cele două biserici și nici pe credincioșii de-o confesiune sau alta. Sînt oameni, cu calități și defecte. Dar nu pot să nu observ diferența clară între conducerile celor două episcopii în ceea ce privește comunicarea și deschiderea cu presa. Nu am lovit în niciuna dintre cele două culte, nu am fost răutăcioși, caz în care înțelegeam să ni se trântească ușa în nas. Am mers cu gânduri curate și am primit înțelegerea creștinească doar dintr-o singură parte.

În vremuri ale informației transmisă instantaneu, e absurd să ții ușa închisă și să pui zăvor comunicării, indiferent de forma ei. Mai ales de Paște, când bucuria Învierii Domnului trebuie transmisă prin orice mijloc de comunicare. Chiar și prin televiziune.

 

În mijlocul naturii

Dacă tot au întrerupt cei de la CET căldura, un nenea a găsit locul potrivit să se încălzească: la soare, lângă un copac din grădina unui bloc, direct pe iarbă. Nu-l deranja nimeni, era în mijlocul naturii. Sănătoasă treabă, nu? Singurul inconvenient: soarele era cam cu dinți, adică afară se înregistrau cam 10 grade.

Baschet, altă viață!

Pătrunzi cu greu printre oamenii din tribună. Stau ca sardelele pe niște scaune care te obligă să-ți aduni picioarele sub tine, ca un fel de fachir. Nu e, totuși, o mare problemă. E imposibil să nu găsești pe unul, doi, mai mulți care să se ridice și să te lase să treci. Își îndoaie și spătarul scaunului ca să ajungi până acolo unde un bun coleg ți-a ținut loc la meci.

În jurul tău, oamenii freamătă. Pun întrebări, se amuză, strigă, se ridică de pe scaune și se așează aproape imediat, explicându-i vecinului că ”ăla n-a fost fault! Nici nu l-a atins!” 🙂 Cu toții știu destul de bine regulile și nu poți să nu le dai măcar puțină dreptate, chiar dacă știi că sînt subiectivi. Țin la echipa lor, la cinciul care aleargă pe teren printre stropii de sudoare, la omul în sacou care se agită pe bancă, total diferit de cel care explică la conferința de presă cât a urlat pe elevii lui.

Câte un bliț electrizează atmosfera și surprinde momentele în care mingea devine obiect de dispută între zece oameni mari, la propriu. Unii rad cu poftă pufuleți și râd de un nenea ciudat, care gesticulează virulent și obscen către adversari, arbitri, oficiali. Cred că ar fi gesticulat așa și spre favoriți – și ei pot greși, nu? 😉 Omul cu ștergătorul fuge pe teren în aplauzele spectatorilor din spatele oficialilor și apoi face poze de pe margine. De vizavi, galeria nu-și lasă energia în frâu și o aruncă în valuri spre teren. Parcă vrea să-i încarce pe favoriți cu ea și îi poartă spre victorie. Scot de undeva un banner și îi mulțumesc antrenorului oaspeților. E Mandic, omul care a sărit de ”partea bună a inelului” și în Oradea.

– Ăla ce a fost? Bogdan, colegul meu, din ce în ce mai familiarizat cu baschetul, dar nu ca și cu DSV, ADP și alte instituții formate din inițiale, încearcă să înțeleagă o fază.

– Pași! Adi Ciucuriță știe. Am impresia că iubește baschetul, iar prietena lui, care își strecoară mâna în palma lui, îl înțelege. 🙂

E o lume interesantă și plăcută la meciurile de baschet. Tribunele sînt pline și lasă de multe ori în urmă fotbalul, urmărit mai nou de o mână de suporteri.

La final, Cristi Achim și Maric au ridicat un banner și le-au mulțumit spectatorilor pentru sprijin. ”N-aveți de ce!” îmi vine să spun, deși nu am niciun merit. Am mers sâmbătă la un meci de baschet după multe luni – poate chiar a trecut un an. V-ați prins: a fost ultimul din sezonul regulat, dintre CSM Oradea și U Craiova.

Nu-i bai, mai vin și alte meciuri!