Un vin sub macara

Cum, necum, ungurii au reușit să transforme zona centrală a Budapestei, într-un labirint – cel puțin pentru un turist – de străduțe nu mai late decât Corsoul orădean, dar bine întreținute, cu clădiri superbe, renovate și pline de hoteluri, birouri, magazine și, mai ales, restaurante. Printre ele, lângă strada Vaci mă refer, și-au făcut loc și câteva biserici, care conviețuiesc liniștite cu vreo clădire modernă de birouri, noile lăcașuri de cult ale workaholicului secolului actual. Evident, multe dintre ”uțo-uri” sînt disputate încă de mașini și oameni, dar totul e bine organizat, pe principiul ”omul a creat mașina, deci e mai important ca ea!” 😀

Într-o astfel de zonă aglomerată, disputată la metru pătrat, apariția unei piețe e o altă bucurie pentru privitorii prin obiectivul camerei foto. Într-una din ele am descoperit un OZN al imobiliarelor 😉 , care m-a făcut să scot o perlă:

– Acolo, la ultimul etaj, mi-ar plăcea să avem un apartament imens!

M-am bătut peste gură cu rapiditatea cu care am și lansat aiureala. Cum să vrei să stai într-un loc unde sub tine se aleargă, se muncește – că doar e o clădire de birouri – ori se cumpără sute de mii de produse zilnic? Eu sînt neam de țăran român, legat de glie până la moarte, că după voi fi legat în glie 😀 , și prefer stabilitatea solului ori, cel mult, aerul tare al înălțimii de trei-patru metri de la etajul unu, din Oradea.

Într-o altă piață, am aflat de pe o notă de plată că e piața Szent Istvan…

…am descoperit însă ceva mult mai interesant. De fapt, am descoperit Neia mea și cu mine, că Aspi știa deja locul în care se stă lejer seara și se bea vin. Cu paharul, cu sticla, la masă, pe bancă sau pe marginea fântânii din zonă se beau cred că mii de litri de vin zilnic.

Am băut și noi un vin rose produs de un tip care cred că e rudă cu Richard Gere, că îl chema cam tot așa, doar că prenumele era Tamas. 😉 Oricum, rudă sau nerudă, lichidul a fost super, mai ales că am combinat sticla cu un canceu de apă minerală, rece, după ce, inițial, am redescoperit tăria unui vin roșu.

Am avut parte și de senzații tari, când un șofer de camion și-a testat îndemânarea pe o străduță îngustă rău de tot. A făcut manevre peste manevre, a atins cu bena niște umbreluțe, a împins cu partea din față bagajul unui turist, a făcut semn cu mâna că totul e ok, iar la final a primit aplauzele unor japonezi care își consumau cafeaua de seară la Starbucks. 😀 Dar cea mai tare fază a fost când un muncitor din zonă a întors o macara pe care lucra la câteva zeci de metri înălțime și a lăsat-o într-o poziție dătătoare de fiori reci pentru ăia care își mai puteau ridica privirea de pe paharul cu vin: chiar deasupra străzii și a teraselor. Recunosc că nu e tocmai o imagine plăcută, dar trece după primele guri de vin.

Iar macaraua asta nu avea preferințe, pentru că-i amenința atât pe băutorii de vin, cât și amatorii de bere, pentru că  terasa învecinată le aparținea celor de la Paulaner. Gogu știe! 🙂

Budapesta, sub clar de lună, de la mansardă

– Ce frumoasă e Budapesta sub clar de lună!

Nu m-am tâmpit și nici nu am dat în boala poeților „reumatici„, îndrăgostiți iremediabil de rimele îmbrățișate. 😉 Nicio teamă din punctul ăsta de vedere. Am capul pe umeri și în seara asta l-am dat pe spate, la propriu, ca să privesc luna de deasupra Budapestei.


Sînt superbe. Și Budapesta, și luna, și Neia mea, care îmi strigă că e frig și ar fi bine să închid geamul. Stăm la mansardă – da, da, MANSARDĂ, visul meu de adolescență, când voiam să transform podul casei alor mei într-un penthaus al anilor ’90 – așadar, stăm la mansarda unei pensiuni simpatice, Ida panzio, pe strada Peter Bod, undeva în cartierul 11, la vreo 10 minute de zona centrală.

E liniște și e curat, plin de verdeață și flori. Totul e, de fapt, pe un deal – al Vulturului – Sas-hegy, o zonă mișto, cu multe vile. Am plătit 40 de euro pe noapte, pe o cameră cu două paturi. Nu avem mic dejun în preț, dar e un bufet aproape, unde poți să razi niște toiașuri 😉 cu pâine prăjită și niște brânză de magazin. Deci, zic că a meritat. Plus că proprietăreasa, pe care o cheamă, bineînțeles, Ida, vorbește și nemțește. Sehr gut! 🙂
……
Am revenit. Am mâncat între timp două napolitane, mă rog, erau patru 🙂 , și m-am benoclat din nou pe geam. Am zărit și un avion plecând sau venind de pe aeroportul maghiar cu nume de prieten din copilărie – Feri – și am constatat încă o dată ce frumoasă e capitala vecinilor unguri.
Iar starea asta nu mi se trage de la berile cu care ne-am cinstit cu Aspi, după ce ne-am ghiftuit cu bunătăți asiatice de la Wasabi. Pur și simplu mă simt super, la Budapesta, cu Neia mea!

Concediu!!!!

N-am așteptat niciodată atât de… înfrigurat 🙂 un concediu. Am numărat zilele și orele care mai erau până la momentul în care să-mi spun „concediu plăcut!”
Nu am făcut-o din dorința tipică a majorității angajaților români de a scăpa cât mai repede de muncă. Eu mi-am făcut întotdeauna treaba și nu m-am dat la o parte din fata provocărilor. Din contră. Doar că în ultimele luni am acumulat o oboseală, mai ales psihică, de care nu am avut parte până acum. Stresul și agitația, de multe ori provocate inutil și explicate prin faptul că „așa trebuie” sau „lasă că nu durează mult„, m-au consumat mai mult decât credeam.
Sînt un tip rezistent, nu cad ușor, dar anul ăsta am întins coarda prea mult. De aceea, concediul pe care l-am așteptat atât e ca un încărcător pentru bateriile necesare funcționării unei camere video. 🙂
Nu înseamnă că am început să-mi urăsc meseria. N-o voi face niociodată, simt că presa mi se potrivește și eu mă potrivesc cu jurnalismul. În schimb, oamenii își mai bat din când în când joc de ea și aici vorbesc chiar de persoane de sistem.
Discutam recent cu trei tineri, toți studenți la jurnalism. Când au ajuns sa meargă pe teren, două fete și-au dat demisia, pe motiv că „nu li se potrivește să fie reporter„. 🙁 Visau doar să apară pe sticlă, dar nu voiau să se „murdărească” cu mersul pe teren. Al treilea mi-a spus că nu se vede ca reporter și nu știe ce va face după facultate.

– Atunci, de ce nu faci altceva, mă?!

– O  să văd…

Asta e viitorul, nasol de tot zic eu, al presei noastre. Nu contează ce ai în cap – neuroni, minte, etc, ci gelul de pe chelie, kilele de pudră de pe față și tuningul de pe piept ori partea dorsală.
Oricum, acum plec în concediu. Gata cu toate astea, cu ”cadourile” de 10% de dinainte de vacanță, cu scuze si documente musai semnate, scanate si re-re-retrimise!
E timpul relaxării! Atunci asta să fie!

Dorințele copilăriei și fericirea maturității

– Adi, tu ce vrei să te faci când vei fi mare?

Întrebarea asta o auzeam des în copilărie și mi-o adresau cam toți cei care veneau la ai mei acasă sau la care mergeam în vizită cu părinții. Răpunsurile variau, în funcție de anii pe care începusem deja să-i știu număra pe degetele de la o mână și apoi de la amândouă. 🙂

– Aviator! (Evident, nu aveau decât vreo 4 ani.)

– Polițist! (Avansasem deja în vârstă, cred că mă apropiam vertiginos de mersul la școală.)

– Învățător! (Definitiv, eram deja școlar! 🙂 )

– Doctor! (Bine că nu mai am mintea de la 8-9 ani. 😀 )

– Profesor de matematică… (Chiar că nu eram matur!!!)

În timp, opțiunile s-au schimbat, dar puține din dorințele copilăriei și adolescenței au devenit realitate. Clar, nu-mi erau destinate să se împlinească. În schimb, chiar dacă nimeni nu ar fi crezut, am ajuns în presă, unde chiar am rămas ani buni. 🙂 Restul a rămas la stadiul de simple amintiri, care nu mai stârnesc decât zâmbete înțelegătoare când îmi revin în memorie.

Însă, o dorință s-a împlinit CU SIGURANȚĂ. Mi-am dorit mereu să îmi găsesc jumătatea, să fiu fericit când ajung acasă, să mă îmbrățișeze cineva când intru pe ușă, să adorm liniștit că trăiesc alături de persoana iubită. Iar Dumnezeu a fost bun cu mine și mi-a dat-o pe Neia mea. OMUL LÂNGĂ CARE MI-AM GĂSIT FERICIREA. Femeia iubită, alături de care voi merge până la capătul vieții, pe care mi-l doresc cât mai îndepărtat în timp, spre anul 2076. 😉 E fericirea și împlinirea maturității.

Neia mea a descoperit pe net un clip. ”Uite, pui, noi doi!” Îl recomand lumii întregi. E nemaipomenit. Și e o fărâmă din viața frumoasă și liniștită a noastră: Neia mea cu mine. 🙂

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=UTBQYAE-pMk [/tube]

P.S. Una dintre micile diferențe e că eu nu am ochelari. Încă. 😉

 

Ce lună nebună a fost iulie din 2012!

– Aseară am fost martorului secundei în care a murit TVS-ul!

Jozsi Feher, cameramanul nostru fără permis 🙂 , râde la telefon, dar oboseala i se simte în glas. Vag, depistez o undă de tristețe. Știu, sună poetic, dar e cât se poate de prozaic. Vorbesc cu el duminică dimineața, pe la 9, ca să văd cum au fost live-urile pe care le-a dat pe București alături de Florina. Îmi poveștește că noaptea care tocmai trecuse a stat până spre dimineață, să facă parte din echipa care a schimbat grafica TVS cu cea nouă, de la Digi24 Oradea. S-a întâmplat fix la miezul nopții de 4 spre 5 august.

Atunci am privit și eu la ecranul televizorului, unde sigla TVS era înlocuită de cea a noului post. ”Arată bine!”, mi-am zis. E… altfel, parcă mai plină de culoare. (Îmi amintesc că acum trei ani mă uitam cu încântare la amestecul de albastru, alb și roșu din grafica nouă, pe atunci, a TVS-ului.) Au urmat calupurile de promo. Rar a avut Oradea astfel de materiale, atât de bine filmate și montate. Au fost băieții de la București să le facă și le-au reușit meseriaș de tot. Am zâmbit amar: în trei ani de TVS nu am avut timp să fac un promo pentru știri. Știu, e o ditamai bulină neagră pentru mine, dar nici nu mai contează. Cine ar înțelege că ani la rând n-am avut timp de așa ceva, între 15-20 de știri care trebuiau corectate, urmărite și puse în trei jurnale? Totul, cu o mână de oameni, fără producători executivi.

– Jurnalul de lansare o să iasă perfect! M-auzi? Perfect! Fără nicio greșeală!

Mă uit la Bogdan Ciobanu, directorul de transmisiuni de la Digi24 și îmi dau seama că omul nu glumește, în ciuda zâmbetului pe care l-a afișat tot timpul cât a stat la Oradea. Știe ce vorbește – are ani și ani de experiență – și pare oarecum detașat de agitația pe care o trăim de vreo lună încoace. E duminica dinaintea lansării și jur că nu mai știu demult ce semnificație are cuvântul ”liniște”. 🙂 Pe de o parte așa sînt eu: mă agit non-stop când simt că ceva nu iese așa cum vreau eu. Mă implic și mă enervez… mamă, mamă! Dar îmi trece când totul e ok! 😉 Pe de altă parte au fost multe, tare multe de făcut.

S-a început la… sfârșit de iunie. 🙂 Atunci am început să ne împărțim atribuțiile, să se facă primele planuri de filmare, să se schițeze primele idei ale jurnalului de lansare. Recunosc, a fost al naibii de greu și, oricât am acuza în stânga și în dreapta, principalul obstacol a fost mentalitatea oamenilor (și eu sînt om 😀 ). Au urmat zile întregi, săptămâni, în care am scris și rescris zeci de materiale, s-au filmat ore întregi de imagini și s-au refăcut mai bine de jumătate dintre ele – ”o să avem nevoie de vreo 70 de ore de filmare”, ne-a avertizat Edi Popovici, șeful montajului de la Digi24, la prima ședință de producție.

– Nu mai rezist! Jur! Îmi vine să-mi iau lumea în cap, naibii!

Îmi ziceam asta din ce în ce mai des în ultimele zile înainte de lansare, iar ca mine erau mulți din studio. Nu dau nume. Ziceam de mentalitate. M-am adaptat greu ritmului nebun de lucru dinaintea lansării. Îmi venea să spun mereu ”Nu!” și mă enervam că micul colț de lume creat în ani și ani la TVS părăsește prezentul, nu mai are niciun viitor și se duce în uitare. Săptămâni la rând am purtat cu mine un imens gol în stomac, iar nervii și stresul mi-au devenit însoțitori permanenți. Mi se părea că nimic nu merge cum ar trebui, că oamenii nu știu sau nu vor să se implice, că profesionalismul de care tot făceam paradă e doar o vorbă goală.

Iluminarea s-a produs spre sfârșit de iulie, pe când nervii, agitația și stresul m-au scos din redacție și m-au așezat pe o bucată de zid. Era plin de praf, zidul, dar ce mai conta? Trebuia să mă așez. Și atunci, în clipa aceea, cu turul pantalonilor impregnat de praf – Neia mea, i-am curățat repede și nu m-a văzut nimeni cu ei murdari 😉 – am început să analizez situația. Oamenii aveau nevoie de un tip cu mintea limpede, stresat doar cât trebuie, nu peste măsură, care să le spună ce, cum și cât. Nervos și agitat nu aveam cum să-i ajut. Cei de la București aveau nevoie de cineva tare, cu care să discute, nu pe care să-l asculte refuzând orice i se cerea. Așa că m-am întărit, m-am ridicat, mi-am șters pantalonii de praf – Neia mea, chiar n-a mai rămas niciun fir de mizerie pe ei! – și m-am pus pe treabă. Un singur moment de cădere am mai avut, după replicile în urma cărora a plecat Radu Moș, dar o discuție umană în biroul șefilor m-a repus pe drumul pe care deja îl urmam.

– Ce faci, puiu? Ieșim în oraș cu colegii, la o bere?

Pe 6 august, pe la 10 jumate seara, am sunat-o pe Neia mea. Trecuse festivitatea de lansare – unde am răsturnat carul cu emoții 😉 , am fost în emisiunea lui Luca Niculescu – un profesionist adevărat – și voiam să mă liniștesc. Mi-am sunat jumătatea să stăm liniștiți pe o terasă, să bem o bere – chiar fără alcool – cu băieții din televiziune. Fără ea nu aș merge nicăieri. Și așa am lăsat-o singură de dimineața devreme până seara târziu în tot timpul cât am pregătit lansarea televiziunii. N-o mai las niciodată! 🙂

Totuși, Jozsi, să știi că TVS nu a murit! Doar s-a transformat în ceva, zic eu, mai bun din punct de vedere tehnnic. Mai trebuie să ne updatăm și noi, oamenii. A fost greu și va fi greu în continuare. Dar știu că merg mereu înainte, atât cât pot și cât știu. Îmi pare rău pentru mulți dintre colegii care au renunțat – pe unii îi înțeleg, pe alții nu, dar e DOAR alegerea lor -, și mă bucur că lucrez cu mulți dintre cei care au rămas. Nu fac promisiuni niciodată. Spun doar că, așa cum mă cunosc,  voi trage să fie totul bine. O voi face, însă, punând mereu pe primul loc FAMILIA MEA!

 

 

Ziua în care TVS se schimbă la față

UPDATE: Am reușit! A fost bine la lansare. 🙂

Am niște emoții… pfuuuu. N-am simțit așa de la examenul de bac – al meu examen de maturitate, prin anii ’90, fără camere de supraveghere, dar dur rău – sau de la ultima sesiune din facultate, după care am dormit neîntrerupt vreo 36 de ore. 🙂 Știu că va ieși totul bine în ziua lansării Digi24 Oradea, dar nu mă pot abține să nu mă agit, să nu simt golul acela în stomac care mă trădează de fiecare dată.

A fost o lună și ceva de muncă, de scris sute de pagini de text, de filmat zeci de ore – ziua și noaptea, pe ploaie și pe caniculă -, de nervi, de dormit câteva ore pe noapte, de neliniște și de dat cu pumnul în masă. S-a strigat, s-a muncit într-o nebunie (era să scriu veselie 🙂 ), au fost tensiuni, au fost și perioade calme – puține -, au fost demisii, au fost angajări… Multe au fost.

Până la urmă, toate au trecut și am ajuns azi, 6 august! TVS a dispărut de pe ecrane de câteva ore, mai precis de la miezul nopții, când i-a luat locul grafica Digi24. Ne dorim să fie într-un ceas bun, iar diseară, la ora 19, când în emisie intră primul jurnal, să fie așa cum ne-am dorit.

În luna ce a trecut nici nu am apucat să scriu multe pe blog. O voi face după lansare, când ne vom așeza în noua noastră matcă și îmi voi face timp să îmi amintesc câte ceva despre ce a însemnat nașterea unei noi televiziuni.