În Realitate(a), primarul nu era acolo unde ziceau că e!

La emisiunea din seara asta de la Realitatea TV, primarul de Baia Mare era în direct prin telefon și dădea din nou explicații despre zidul țiganilor. Trecând este faptul că ”gardul” – cum îl numește Cătălin Cherecheș – a ajuns să fie mai mediatizat în România decât cel al micului popor chinez, problema e că pe grafica de la Realitatea apărea că pe edilul maramureșean l-au purtat pașii prin târgul lui Bucale.

Nimic grav și nimic senzațional, evident. Asta dacă nu aș fi vorbit tocmai atunci cu colegii mei de pe DSNG, care tocmai veneau de la BAIA MARE, unde au transmis o intervenție ÎN DIRECT pentru Digi24 a, cui credeți?…. Bingo! …a primarului Cătălin Cherecheș. 😀

Acum, ori că vreun grafician a greșit locația, ori că a reușit edilul să se teleporteze în timp util, a la Jean Luc Picard 😉 , ori cei de la RTV nu știau unde e primarele și au dat-o la plezneală.

Știu, nu e o chestie atât de importantă încât să grăbească sfârșitul lumii, dar ține de un principiu: cel al informării corecte. Până în cele mai mici amănunte.

P.S. Știu că toți greșim – chiar și eu 😉 – dar nu m-am putut abține. Iertare!

Care ai comandat un Taxi?

Cred că multă lume. Băieții de la Taxi au mii de fani, așa că nu e de mirare că au comenzi peste comenzi: de concerte, de CD-uri, de mp3-uri…

Acum au scos încă o piesă în stilul lansat în precedenta, cea cu iubirea deschisă non-stop. 🙂 E mișto, am râs bine. Eu atât am de spus: Neiuța mea, ești IUBIBILĂ! 😀

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=jHhPMuhLNRw&hd=1 [/tube]

De veghe în lanul de porumb

Când am fost în sat, mi s-au revărsat în memorie amintirile unor toamne din copilărie, când mergeam la cules de porumb. Ajungeam să desfacem știuleții sub clar de lună – superb, pe bune! – şi plecam spre casa bunicilor sau spre curtea alor mei în vârful căruţei plină cu porumb. Mă întindeam pe spate şi mă uitam la luna care strălucea ca un medalion pus la reverul unui cer plin cu stele, dintr-o noapte de septembrie de acum mulţi ani. 🙂

Nu m-am abţinut şi am mers pe câmp să văd lanurile de porumb. Acum sînt arse de secetă şi caniculă, sînt parcă mai galbene ca altădată şi lipsite de rod. Pământul geme după apă prin crevasele lungi care s-au deschis însetate, peste tot. Va fi o toamnă cu căruţe mai mult goale pentru ţărani.

Despre un trabuc, scenariul unui puști și nunta Ebei prin sat

Am scos un chibrit din cutie, l-am aprins și l-am dus spre trabucul pe care mă chinuiam să-l țin între dinți și să nu mușc din el. 🙂 Am reușit să trag câteva fumuri fără să mă înec în norul format la câțiva de centimetri în fața mea și am aruncat bățul de lemn în scrumiera pe care o instalasem câteva minute mai devreme pe masa de pe terasă. M-am lăsat pe spate pe scaunul de plastic și am tras cu sete din țigara groasă pe care o țineam victorios în mână. Am văzut eu prin filme că așa se savurează o piparoasă. 😀 Mi-am cumpărat-o azi din Lotus, ca să-mi țin o promisiune pe care mi-o făcusem înainte de a pleca în concediu. Mi-am spus atunci că în momentul în care voi reuși să mă detașez de problemele din ce în ce mai multe și mai agresive din redacție, voi savura – ”ca un belfer”, vorba lui tata, Dumnezeu să-l ierte! – o țigară de foi, trabuc, cum s-o numi. Și m-am ținut de cuvânt.

– Salut! Ce faci! Cum ești? Ce mașină frumoasă ai! Oauuuuu! E faină rău! Poți să claxonezi? Eu, când…

Garantat, autorul salutului, întrebărilor, interjecției și iar a întrebărilor ar fi fost în stare să mai vorbească mult și bine dacă nu m-aș fi întors imediat spre poarta deschisă larg în pragul căreia stătea o piticanie de vreo 9 ani, brunet – că e un puștan – din cap până în picioare. Ne-am văzut prima dată acum trei ani, la primele descinderi în satul Neiuței mele. Într-o seară, am băgat mașina în curte și când m-am întors să închid poarta era să dărâm o mogâldeață care mi s-a proțăpit în față și s-a prezentat simplu:

– Eu sînt Soso, dar pe stradă mă strigă Sosolică. Tu cine ești? Ce mașină frumoasă ai! Și ce lumini faine are! Ce ai în mână? Nu-mi dai și mie?!

I-am dat niște turtă dulce și de atunci am rămas prieteni. Doar numele i s-a schimbat. Acum e doar Soso, simplu, ca pe un om mare. 😉 O vreme ne-am înțeles bine. Apoi, în viața lui au intrat copiii de pe uliță, iar eu și mașina frumoasă am fost aruncați într-un soi de con de umbră. Zilele trecute și-a amintit de noi și a deschis ușa socrilor mei.

– Salut, Soso! Ce faci, tinere?

Privesc norul de fum care se destramă repede. Gustul puternic de tutun rămâne, însă, în urmă și, ciudat, mă simt străbătut de un fior. Descopăr repede cauza: am stat prea mult pe partea dreaptă și când încercam să schimb piciorul de susținere, s-a declanșat puseul de energie. Am explicat frumos, nu? Neia mea și Vuța, care stau de vorbă pe banca de pe terasă, nu par a sesiza evenimentul. Din când în când, amândouă tușesc scurt, semn că trabucul își face efectul și în împrejurimi. 🙂

Evident, am pus o întrebare retorică. Nu că aș fi vrut să fie așa, ci pentru că interlocutorul meu brunet din cap până în picioare a găsit de cuviință să nu emită un răspuns. Avea chestiuni mult mai importante de făcut/ întrebat. Nu stau să le enumăr pe toate. Le pomenesc pe cele mai importante: Du-mă și pe mine cu mașina! Oauuuu, ce fain îi cu mașina ta! Și Paul (jur că habar n-am cine e Paul ăsta de care zicea) o să-mi dea o mașina faină! Ce-i ăsta? Aparat de alergat? Adică? Pot să alerg și eu cu el? Dar pe el? Cum te cheamă, că am uitat? Nela? Dar pe tine? Ioi, ești tanti Saveta! 🙂 Tu cum te numești? Adi? NU? George? Bine, George, îmi dai și mie un strugure? Încă unul?

Omul e pasionat de întrebări. de afirmații, de… De fapt, e pasionat să vorbească. O recunoaște sincer:

– Mie îmi place să vorbesc!

La un moment dat a reușit să ne înduioșeze pe toți: ”Săraca!”, a exclamat Neia mea, când a auzit trista poveste a surorii lui Soso, istorisită dramatic chiar de micul povestitor. Da, da, ăla brunet din cap până în picioare.

Nici dacă aș vrea și nici după luni ori ani de antrenament n-aș putea să atinge talentul oratoric al puștiului. E un adevărat actor, care ne-a expus pe nerăsuflate un story demn de o telenovelă autohtonă.  Pe scurt:

– Mami nu-i acasă. A trebuit să plece la spital aseară, că soră-mea și-a rupt piciorul. (Aici apar primele emoții din partea auditoriului: Neia mea, eu și soacră-mea.) A căzut și și l-a rupt. A venit și salvarea. N-ați auzit-o? A venit cu luminile aprinse! (Nu le-am auzit! 😀 )A luat-o și a dus-o la spital. I-au dat injecții și a durut-o. Tare. Piciorul, nu injecțiile. Da’ îi rău. Că o să-i mai dea injecții. Mâine mergem și noi la spital să o vedem. Mie nu-mi place spitalul, dar merg să o văd. Mami ne face niște senvișuri și mâine mergem să o vedem. (Aici face o pauză și mai cere un pahar cu suc. E al treilea. Oauuuuu, ce bun îi!) Tati a mers cu bicicleta să ne aducă niște mâncare. Vine apoi și mami. (Știm deja: o să le facă niște senvișuri și apoi merg la spital, la…) Da, îi tare rău. (Sora lui, natural.) Săraca! Da’ știi ce a durut-o? Tare rău!

Recunosc, că mi-a părut rău pentru Soso. Lăsat singur de mama nevoită să-și însoțească fiica rănită la spital, cu un tată nevoit să bată kilometri întregi ca să-i aducă de mâncare. Greu pentru un puști de 9 ani, obligat să bea suc prin vecini și să-și povestească la un ciorchine de struguri dureroasa experiență. L-am și dus cu mașina prin sat ca să-l fac să uite de probleme. Cine știe câte ne-ar mai fi spus și cât ne-ar mai fi înduioșat dacă nu ar fi apărut buni de pe stradă și nu i-ar fi pus întrebarea încuietoare:

– Mă, Soso, de ce zici că soră-ta și-a rupt piciorul și că e la spital, când eu am văzut-o chiar acum jucându-se pe stradă?

Micul brunet din cap până în picioare s-a făcut alb ca varul, a trecut la roșu complet și, înainte de a reveni la coloritul lui obișnuit, a fugit în șopron și s-a ascuns după aparatul de alergat.

– No, am uitat!! Am uitat!

– Ce?

– Că nu și-a rupt piciorul! Am glumit și io!

Neia mea îmi cere o pătură din casă, că s-a făcut cam frig afară. Las jumătatea de trabuc în scrumieră și merg până în dormitor să-i aduc pătura. Mie nu mi-e frig, îmi ține de cald fumul țigării. 🙂 Glumesc, de fapt mă simt tare mândru cu chiștocul în mână și nu se face să mă probușesc din statutul meu de bărbat rezistent spunând că mi s-a făcut cam frig. Deși, chiar s-a răcorit afară. 😉

Sâmbăta trecută, făceam ce știu să fac cel mai bine sâmbătă după-amiaza, adică măturam trotuarul din fața casei din sat. 😀 Nu mă laud, doar demarcam împrejurările în care am observat ceva neobișnuit. Timp de aproape o jumătate de oră, pe stradă nu au trecut decât o căruță neîncărcată cu nimic, o nană adusă de spate care părea că urmează cu mare fidelitate o linie trasă pe asfalt și o jună din cartierul din capătul satului care împingea un cărucior – nu mi-am dat seama dacă în cărucior era cineva sau îndesase acolo niște lucruri adunate din sesiunea de shopping de dupa-amiază – și asculta Smiley atât de tare încât îl auzea și nana care urmărea linia trasă pe asfalt.

Din această situație s-a născut, desigur, o întrebare legitimă: ”Unde e toată lumea?!” Era totuși, o zi frumoasă de sâmbătă, afară erau 30 și ceva de grade, era vremea culesului și băutului de bere la cârciumă – apropo, nici berile nu se ciocneau la birtul aflat la câteva zeci de metri distanță și nici manelele tradiționale nu bubuiau. 🙁 Tragic!

Iar iluminarea a venit câteva zeci de secunde mai târziu – bufferingul e de vină! Toată lumea era la nuntă! Cum care nuntă? Se mărita Eba cu Syda și oamenii s-au dus să-i vadă. În fața televizorului. Nuntă mare, cu dar, dans și invitați în platou! Nu se putea rata, nu?!

Am tras și ultimul fum din trabuc. A fost bun. Atât cât să aud conversația dintre Neia mea și Vuța și să-mi amintesc de Soso și nunta Ebei. Hai, că e mișto! Mai am o țigară de foi. Cine știe de ce o să mai râd când o voi fuma. 😉