Maximă fericire în 2013!

A mai trecut un an… E constatarea debordând de veselie la vârsta adolescenţei sau a tinereţii – EU SÎNT TÂNĂR! 😀 – şi plină de amărăciune după ce ai bifat peste 80 şi ceva de ani în calendarul propriei vieţi.

A mai trecut un an… cu bune şi cu rele, cu realizări şi dezamăgiri. N-are rost să privim înapoi cu mânie, dar nici să mergem înainte fără să învăţăm ceva din tot ce ni s-a întâmplat în acest an. Luăm ce e bun şi privim optimist spre anul care ni se deschide în faţă şi pe care îl întâmpinăm cu chef şi petarde 😉 .

A mai trecut un an… şi vă urez tuturor să fiţi fericiţi şi sănătoşi. Dacă Dumnezeu ne lasă în geamul dimineţii de 1 ianuarie aceste două cadouri, puteţi fi siguri că vom avea cu toţii un 2013 absolut inegalabil. Şi asta pentru că norocul şi-l mai face şi omul, iar de apocalipsă am trecut cu bine. 🙂

La mulţi ani, stimaţi domni şi doamne, celor care vă îngăduiţi câteva minute să vă opriţi din când în când pe pagina subsemnatului, dar şi celor care nici nu vă imaginaţi că există un blog atât de mişto ca al meu 😉

Urarea o închei nu cu punct ori cu semnul exclamării, ci cu imagini din parcul 1 Decembrie din centrul Oradei, făcute pe timpul singurei ninsori care a blocat oraşul în iarna asta.

parc Oradea1parc Oradea2parc Oradea3parc Oradea4parc Oradea5parc Oradea6parc Oradea7 DSCN1180

Omul de zăpadă, după 20 (și ceva) de ani

Mă uit pe geam la soarele care învăluie ceea ce altădată însemna ziua Republicii și îmi vine cu greu să cred că mai avem o zi din an. Nu că ar minți calendarul. Ci pentru că un astfel de peisaj e mai degrabă comun unei zile de toamnă târzie, nicidecum sfârșitului de an.

Țin minte ulița copilăriei – stradă nu era pe atunci, când asfaltul era ceva de domeniul SF, iar canalizare era un cuvânt care abia definea blocurile din centrul târgului meu natal. Ea, ulița copilăriei, întâmpina anul nou cu un munte de zăpadă, prin care colindătorii se chinuiau să răzbată, ca să aducă plugușorul ori steaua până în casele oamenilor. Printre ei și vărul meu din satul bunicii, care era mai mereu rupt de frig și înghețat bocnă când ajungea la noi și-l punea mama la dezghețat lângă sobă. 🙂

Și așa cum îmi aminteam eu de zăpezile de altădată, îmi dau seama că nici iarna asta nu a fost de lepădat, așa pricăjită cum a fost ea. După nu știu câți ani, vreo 20 și ceva în orice caz, în urmă cu câteva săptămâni, când am avut parte de o ninsoare din aia care blochează orașele și surprinde autoritățile, AM FĂCUT UN OM DE ZĂPADĂ! 😀 Da, da, din ăla cu mătură în loc de mână – știe toată lumea că omul de zăpadă n-are decât mâna dreaptă, din motive pe care nu le-am depistat încă – și cu o oală pe cap. În loc de cărbuni, i-am pus două pietre pe post de ochi, iar morcov n-am îndrăznit să iau din cămară, pe motiv de… supă de pui. 😉

om de zapada1om de zapada2

Nu mă judecați prea aspru! Nu-s Picasso și nici măcar n-am talentul lui Vlăduț, nepotul meu, care știe să deseneze cu acuarele și să facă diverse chestii din plastilină. 😉

Am avut noroc că zăpada era cam umedă și s-a putut aduna bine. Cam handi omul meu, știu, dar e primul după 20 de ani, vorba francezului cu muschetari. Mătura am găsit-o prin șopronul de lemne, o folosesc ca să curăț zona după o sesiune de tăiat de lemne. În schimb, cu oala de pe chelia ciudatei creaturi e o poveste faină. Pentru că e vorba de recipientul din care mănâncă de obicei, Gringo, caucazianul nostru. Jegărită cât cuprinde din motive de amplasare sub cerul liber, în apropiere de cușcă, a fost luată de subsemnatul și donată noii ființe apărute în curte, ca să-i țină de frig. 😉

Prilej de mirare mare pentru Gringo, care dădea semne că nu înțelege ce caută în zonă noul personaj, care i-a invadat teritoriul. L-a privit mirat preț de câteva clipe, n-a știut dacă să-l latre, să-l muște ori să-l lase în pace. M-a privit întrebător, s-a dus spre cușcă, s-a întors, după care l-a acceptat și a fugit să latre niște găini care treceau agale prin grădina de la țară. Mă rog, treburi de câine! 🙂

om de zapada3

Omul meu a rezistat câteva zile. Asta în ciuda ploii care a apărut încă de a doua zi. O săptămână mai târziu, din el mai supraviețuia doar o bucată de zăpadă.

Mă uit din nou pe geam. Pfuuu, ce soare în penultima zi din an…

Moșu’ și Blogu’ de Crăciun

Ce? Aud bine? Cine are curaj să-mi spună asta? NU EXISTĂ MOȘ CRĂCIUN?! Poftim?!

Sînt indignat! Și tare, tare afectat de ce se întâmplă. Să mă explic.

Am fost educat până pe la vreo 8 ani în cultul lui Moș Crăciun. Mda, unii ar spune că am copilărit prea mult. Eu zic că am copilărit la fel ca orice alt copil normal, care credea și apoi își dorea să creadă că Moș Gerilă – așa îl numeam pe când eram pici – îi aduce în noaptea fermecată a Crăciunului darurile pe care le aștepta un an întreg. Și mi-l imaginam – din ce îmi aduc aminte – cam ca în imaginea asta. Evident, eu eram băiat și brunet, nu fetiță blonduță. 😉

Mosu meu Craciun

După aceea am descoperit, pândind cu nasul lipit de geamul ușii camerei de pe colț și cu ochii pe mama și pe tata care împodobeau bradul Crăciunului, că Moșul a plecat într-un colț de suflet, printre amintirile anilor copilăriei, cea care lăsa loc, timid, adolescenței. Însă, de acolo de unde a plecat nu m-a uitat. Și nici eu pe el, pentru că l-am salutat în gând pe fiecare 25 decembrie.

Știu, se spune că bărbații rămân o viață întreagă niște copii. Eu zic că se copilăresc doar puțin, însă o fac foarte convingător. Așa se explică faptul că ei nu-l uită pe bătrânul în haine roșii. Bun, e și unul din tagma lor, deci sunt solidari, așa, ca între bărbați. 😀 Îi mai dau o mână de ajutor, tot din spirit masculin de solidaritate și cumpără ei cadouri 😉 pe care le dau celor dragi.

Bun! Ceea ce voiam să spun, de fapt, este că, lăsând filosofia și cuvintele frumoase la o parte, MOȘUL CHIAR EXISTĂ! N-a plecat în niciun colț de suflet. Nici vorbă! A fost mereu și este mereu prezent printre noi. AM DOVADA!!! De fapt, DOVEZILE! Pentru că e vorba despre mai multe fotografii pe care le-am făcut alături de bătrânul cu cadouri. Nu oriunde, ci tocmai în studioul nostru tv. Pentru că Moșul a decis să termine o dată cu zvonurile că ar fi doar o creație a imaginației bogate a lui homo comercialis.

Mosu si io2Mosu si io1mosu cu io3

Așadar….AUD?! Există sau nu? Și am martori. O întreagă redacție, dintre care mai mulți au fotografii cu Moșul. Bun, îl cheamă Ioan Oros, e din Oradea, are barbă autentică – 100 %, pe verificatelea – dar e Moș Crăciun. O lună pe an, dar E MOȘ CRĂCIUN!

A venit la noi în studio și ne-a fost drag din prima clipă. Și cum ar putea să fie altfel? Mi-a și făcut un cadou – e haina nouă a blogului, cu ninsoare, cu beculețe și un cronometru care arată cât mai este până când vine noaptea cadourilor. 🙂 Neiuței mele îi place, așa zice ea, așa că pentru mine e cel mai fain blog. Logic, nu? 😉

O să-i arăt pozele astea lui Vlăduț, nepoțelul meu, mare fan al Moșului 😉 , ca să-i demonstrez că are dreptate să creadă în moș, sanie, reni. Dacă îi spun eu, înseamnă că așa e! 🙂

 

Time lapse

A trecut ceva timp – vreo 12 ani – de când am aflat şi eu ce e time-lapse. Pe scurt, o filmare dată pe repede înainte. 🙂 Recunosc că îmi place efectul generat. L-am folosit la greu la lansarea Digi24 Oradea, când băieţii de la Bucureşti l-au introdus cred că în toate materialele de ştiri şi în promouri.

Jozsi, colegul meu cameraman, a găsit un clip supermişto făcut numai din timelapse. A fost filmat în oraş şi în afara lui – mă refer la New York. 😉 Rezultatul e nemaipomenit.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=-1I84cqRYLY [/tube]

Dragostea pe o ramură de nuc

În fața balconului nostru se ridică mândru un nuc. Ne mai supără vara, când ploile rapide și scurte mătură cu el geamul de la camera mare. Ne bucură pe căldură, când adierile trimit spre apartamentul nostru un aer răcoros, atât de bun în dogoarea din case.

Iarna e o adevărată încântare să-l privești. De la geamul nostru avem o priveliște superbă spre curtea blocului, iar nucul dezgolit e parte integrantă din peisaj. 🙂 Așa cum, de ieri, din peisaj face parte și un cuplu de porumbei, care și-a stabilit reședința pe o ramură aflată chiar în fața noastră. Neia mea îmi spune că s-ar putea să vină acolo încă din vară, dar noi abia ieri i-am văzut așa lipiți unul de altul.

porumbeii din nuc1porumbei nuc2

Stau unul lângă altul ore în șir, mai ales noaptea, ținându-și de cald unul altuia. Din când în când, mai pleacă, pe rând, dar întotdeauna se întorc pe creanga lor. Neia mea zice că pleacă la cumpărături; eu cred că ea se învârte prin cartier cu celelalte porumbele, 😉 în timp ce el mai stă la o discuție cu porumbeii care, lăsați liber de consoartele plecate la plimbare, mai culeg un pai, o ramură uscată, o grăunță. 😀

Seara, în schimb, stau mereu pe aceeași creangă a nucului din curtea blocului nostru. Nu se dezlipesc unul de altul. Ea – cred că e ea, că pare mai sentimentală 😉 – se mișcă lângă el – cred că e el, că se uită cu atenție în jur, să nu atenteze nimeni la lumea lor – și îi cere parcă protecția.

Dimineața îi regăsește în același loc, lipiți unul de altul, o formă a iubirii veche parcă de când lumea…

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=28pjo5L29ew&feature=youtu.be [/tube]

O familie din lumea animală, oricând gata să fie dată exemplu lumii umane despre ce înseamnă iubirea, familia, susținerea reciprocă.

Orgoliul, oboseala și recunoașterea publică

Sunt obosit. Nu cu semnul exclamării, ci cu punct. Nu mă plâng, nu încerc să storc câte un ”Săracul…”, ci recunosc o stare de fapt. Au fost multe evenimente prin televiziune în ultima vreme, se cer multe, încercăm să le acoperim pe toate. Uneori ne iese, alteori nu. Asta te cam stoarce de puteri.

Sunt obosit, dar nu renunț și trece. Întotdeauna găsim în noi energie să facem ceea ce nu ne mai credeam în stare să facem. Așa și eu. Îmi place televiziunea, cea în formă pură, și am învățat să fac față tâmpeniilor sau aberațiilor pe care le mai găsesc în lumea ei. Noroc și cu Neia mea – continuă să-mi înțeleagă meseria pe care mi-am ales-o, chiar dacă stau ore multe, multe, la redacție. 🙂

Am reușit să trecem cu bine peste 1 decembrie și ziua alegerilor, evenimente foarte solicitante – colegii mei o știu cel mai bine. Am avut luni un jurnal de news-alert, chestie la care – încet, încet, ținând cont și de backgroundul nostru într’ale televiziunii – devenim specialiști. Cu ajutorul lui Gogu al nostru – cel mai bun tehnic de oriunde – devenim specialiștii specialiștilor. 😉 Am trecut și peste supărările politicienilor, care ne-au acuzat – unii – că nu-i băgăm în seamă dacă nu le băgăm microfonul sub nas, motiv pentru care ne-au tratat cu superioritate și, uneori, cu totală lipsă de bun simț. Infatuarea e o modă în lumea politică de oriunde, cu precizarea că la noi e maladie.

Trec însă mai greu peste întrebări de genul celei puse duminică de un coleg: ”Dar de ceea ce facem noi azi, că stăm atât, ține cineva cont?” Am înțeles unde bate și e normal să te gândești la o recompensă, cât de cât. Sîntem și noi oameni și nu trăim cu aer. Avem, însă, și acel orgoliu al meseriei, microbul care nu ne dă pace, care ne zgândăre și ne face să ne agităm mereu, creează valuri de adrenalină și goluri în stomac de fiecare dată când se întâmplă ceva.

A vrea să dai informații, să fii mereu primul care o face, să îmbraci știrile într-o formă digerabilă și să-i faci pe cei care se uită la tine să fie mulțumiți și chiar dependenți de informațiile CORECTE ȘI NECOMENTATE pe care i le dai – ăsta e jurnalism.

Iar faptul că oamenii se uită la tine și te recunosc pe stradă sau te citează e o recompensă pe care toți și-o doresc. Prefer recunoașterea publică și agitația în locul unui post obscur și călduț.

P.S. Nu-s mironosiță și știu că și banii sînt importanți. Fără ei nu se poate. Atâta vreme cât îi câștigi cinstit și îți acoperă efortul.