La cadru

Formularea ”prin ploaie, vânt furtună și zăpadă” se aplică perfect în cazul oamenilor de live – în traducere, a reporterilor care transmit în direct de la fața locului 😉 sau din fața redacției. În general, telespectatorii văd doar un chip și aud o voce care le turuie informații, având în spate un bloc, o casă, un copac ori ceva băieți care urlă și agită pancarte cu care dau în cap jandarmilor – mai rar, e drept.

Puțini știu cât îngheață la cadru reporterii, cât aleargă să afle informații și cum silabisesc minute în șir – uneori zeci de minute – niște informații pe care nu au voie să le greșească, pentru că altfel se supără producătorul și șefii producătorului, care stau la cald și au cam uitat de când mergeau și ei pe teren și făceau frigul în fața camerei.

la cadrula cadru1(colegii mei Florina și Cristi, la un live despre, evident, iarnă și frig – zăpada în care stăteau n-a rezistat mult, pentru că am atacat-o eu cu Niki, cu lopețile)

Asta le e meseria, ce le tot plângi de milă?” – mi s-ar putea da replica. Nu plâng nimănui de milă. Observ doar. Am fost și eu om de live, am stat în fața camerei, alături de cameraman, zeci de minute la rând, nebăgat în seamă de regie, care nu se sinchisea să îmi comunice că nu intru ÎNCĂ 🙁 ca să fug să mă încălzesc puțin. Mi s-a spus să tac și să îndur, că doar lucrez în televiziune, deci câștig bine și sînt bine văzut în societate. Asta în perioada în care mie îmi sufla vântul prin buzunare și doar dragostea față de televiziune mă ținea în branșă. Apropo de asta, de câte ori am fost făcut fraier – și eu și alți colegi – că ne-am făcut meseria corect, iar alții râdeau de noi, băgau banii în buzunar și pozau în oameni de presă. Cât despre văzutul bine în societate…

Să ne lămurim: adevărații jurnaliști fac presă din pasiune. Nu se plâng de greutăți; din când în când povestesc chestii interesante despre meserie, fără să vrea să atragă atenția în acest fel asupra lor, ci să ridice puțin cortina care le acoperă culisele profesiei. Din păcate, nu pun bază pe salariu, iar asta o știu și cei care îi plătesc – cu unele excepții. Puțini patroni țin la oamenii lor. (Nu-l ridic în slăvi pe cel care deține firma la care lucrez, dar am simțit mereu bun simț și interes din partea lui.)

Mă înclin în fața celor care îndură frigul, înjurăturile și nesimțirea și se zbat să aducă în față informațiile esențiale pentru privitor – cel care contează cel mai mult în meseria asta.

Cine mai are onoare?

Greu de răspuns. Într-o ţară în care capul plecat sabia nu-l taie şi în care yes-menii – modernul termen pentru pupincurişti – sunt mai apreciaţi decât cei care îşi cunosc meseria, dar nu se îndoaie să-şi ţuguie buzele în rostirea cuvintelor care mângâie urechile şefimii, nu e loc de ONOARE. Nu mai pune aproape nimeni preţ pe ea.

Cei care au ceva de spus sunt din ce în ce mai puţini. Preferă să tacă, pentru că vremelnicii (!) conducători, ajunşi din motive pe care doar Dumnezeu le cunoaşte în posturile pe care le ocupă, urlă, jignesc, înjură şi le acoperă vocea şi numărul. Ei sunt cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, atoatecunoscători, dar nu au ONOARE.

ONOAREA e un dar al Celui de Sus pentru om. Sîntem de acord cu asta, nu? Şi atunci de ce să nu-l folosim? Să ne ridicăm privirea din ţărână, să nu mai tăcem şi să spunem ce avem de spus, tare şi răspicat. Vom supăra multă lume, corect. Dar e oare mai important să stăm în pătrăţica noastră şi să nu cumva să clintim neuronul idioţilor sau să respectăm porunca Divinităţii de a creşte puternici, frumoşi, credincioşi cuvântului dat şi principiilor morale, adevăraţi oameni de ONOARE?

Răspunsul şi-l dă fiecare, în funcţie de verticalitatea coloanei, afectată sau nu de scolioza dată de gunoiul social în care ne învârtim de ani şi ani.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=s3imDkvTxWc [/tube]

Cele două feţe ale iernii… prin oraş

Recunosc că am sentimente duale faţă de iarnă. În primul rând, iubesc peisajele pe care le oferă. Superbe, liniştitoare; zăpada ascunde toată urâciunea unui loc sub o haină albă. Da, ştiu, acum vorbeşte partea romantică a subsemnatului! 😉

Ziceam că am sentimente duale, deci mă încearcă şi un soi de ură pe frigul şi jegul pe care îl lasă în urmă iarna atunci când se topesc zăpezile. Băltoacele şi noroiul domină întregul peisaj, nu ai pe unde să te ascunzi de ele, nu le poţi feri, iar spălarea maşinii nu-şi are niciun rost timp de săptămâni la rând. Mă disperă şi frigul, pe care, chiar dacă îl înfrunt cu haine groase şi căldura din maşină, l-aş dori doar personaj de poveste.

În oraş, cele două feţe ale iernii – în viziunea mea – se întrepătrund întotdeauna. Am făcut astăzi, în Oradea, nişte fotografii pe timpul codului galben de ninsoare. Mi-a plăcut felul în care arătau unele străzi din oraş – asta dacă te uitai mai mult în sus, la copacii pictaţi de albul zăpezii. În schimb, pe şosele era mizeria de pe lume, combinată cu zăpadă pe cale de topire şi şiroaie de apă, terminate în băltoace -duş pentru pietoni. Asta chiar dacă maşinile de deszăpezire au ieşit din timp ce drumuri.

Iarna Oradea 19012013 1Iarna Oradea 19012013 2Iarna Oradea 19012013 3Iarna Oradea 19012013 4Iarna Oradea 19012013 5Iarna Oradea 19012013 6Iarna Oradea 19012013 7Iarna Oradea 19012013 8Iarna Oradea 19012013 10Iarna Oradea 19012013 11Iarna Oradea 19012013 12

O moarte furtunoasă – dramă în trei acte

Actul 1: Anunțul

Moartea lui Sergiu Nicolaescu nu a fost anunțată prima dată, pe modelul consacrat, de o televiziune de știri și nici măcar de un ziar de scandal, ci de pagina de net a Evenimentului Zilei. În redacția din Brâncoveanu, noi știam deja de un sfert de oră că ”bulina roșie” a publicat anunțul pe surse și abia atunci s-au îngălbenit ecranele cu breaking-news-uri. Au venit imediat explicațiile: a fost greu să se primească o confirmare clară a morții regizorului. Era prima piesă a unui puzzle care avea să se dovedească extrem de complicat. Totul era învăluit în mister, informațiile veneau greu (noroc cu conerința de presă de la Elias) și, fiind vorba de un nume mare al românilor, nu te puteai juca cu ştirile. Dar chestia asta deontologică s-a aplicat doar când a fost vorba de anunțul morții. După aceea s-a rupt barajul cu lături.

Actul 2: Părerologii, fiul/fiii din flori și incinerarea

Acest act ar putea avea mai multe scene. Prima dată și-au făcut apariția cei care l-au cunoscut, cei care credeau că l-au cunoscut și cei care nu l-au cunoscut deloc, dar dădea bine să-ți expui părerea la tv. Au vorbit prin telefon, invitați în platou, invitați la cadru sau prinși pe stradă, cu microfonul vârât sub nas. Imediat, au început să curgă filmele pe televiziuni – din ziua morții până la incinerare. A fost scena a doua, în care au evoluat pistruiatul, nemuritorii, Mircea sau comisarul Moldovan. Pentru că avem și noi sensibilitățile noastre, ne-am uitat cu milioanele la filmele pe care, să fim sinceri, nu le-am fi urmărit în alte situații decât dacă de pe cablu ar fi ieșit 90% din posturi.

Cea mai grotescă și jenantă a fost intrarea în scenă – a treiaa informațiilor senzaționale, exclusive și șocante. Au apărut fiul vitreg – sau fiii vitregi, încă nu am reușit să mă lămuresc -, sora și soția, locurile unde s-au filmat diferite filme, politicienii care l-au cunoscut, legăturile cu comunismul. Toate tocate, analizate, răsanalizate și transformate într-o ciorbă de controverse, în care pluteau la comun elogiile și criticile.

Anunțul incinerării a stârnit revolta din finalul actului 2. Cum? De ce? Întrebările au frământat o națiune și au dospit în mintea celor care s-au repezit să muște, să lovească, să desființeze. Lumea s-a făcut că nu înțelege un lucru logic: modalitatea de a se despărți de lume a fost aleasă chiar de cel de pe catafalc, cu mult timp înainte, așa cum spune familia.

Actul 3: Plecarea, între aplauze și huiduieli

E punctul culminant al unei morți care seamănă cu un scenariu de film. O amestecătură de români care și-au redescoperit brusc, printre lacrimi şi sughiţuri, actorul preferat al tinereții ori copilăriei, aplauze la ieșirea sicriului din Cercul Militar, huiduieli la apariția nevestei îmbrăcate în alb, televiziuni, care – cu mici excepții – au călcat în picioare dorința familiei, invocând un nebulos interes public, un răspopit care ar fi fost chemat să facă o slujbă, agenți ai bisericii trimiși să împiedice așa ceva – deși Patriarhia a negat clar zvonul, un Iliescu parcă mai tânăr, dar mai puțin ateu ca altădată, oferind explicații din Sfânta Scriptură despre întoarcerea omului în pământ, și nişte tanti care își arogau dreptul de a lua decizii ori de a chema Guvernul să se implice. Şi să nu uit: mistere, paltoane, mesaje.

Epilog. Dincolo de senzațional, de controverse, de opinii populiste, rămâne amintirea omului care a marcat generații la rând. Cel care ne-a adunat în fața televizorului ori în sălile de cinema, care ne-a creat personajele pe care nu ezitam să le folosim în jocurile de pe stradă, când ori eram voievozi sau regi, ori „românii” care se băteau cu „nemții” prin șanțurile transformate în tranșee. Cel din cauza căruia tăiam hârtii din caietele vechi de română să le transformăm în așa-zise manifeste, pe care le aruncam doar prin curtea casei.

Dacă este adevărat că el și-a dorit să fie incinerat, nu-și mai are rostul nicio discuție. Ca om dotat cu liber arbitru a ales şi cine sîntem noi să îl judecăm pentru asta.

Nu era idolul meu şi nu m-a interesat ca politician. Nu-l ridic în slăvi, cum fac plângăcioşii şi lansatorii de huiduieli, dar nici nu-l târăsc în mocirla scandalului. Cu greșelile sale sau cu nenumăratele calități, indiferent în ce tabără l-ar arunca ura sau adulația contemporanilor morții sale, cu un singur lucru trebuie să fim de acord: Sergiu Nicolaescu este cel mai mare regizor român.