Dincolo de ceţuri

Un om bun a plecat. Evit să scriu că pentru totdeauna, pentru că nu ştim ce e dincolo, unde inevitabil vom ajunge cu toţii.

N-am scris nimic atunci când s-a întâmplat. Am invocat lipsa de timp şi alergatul după rezolvarea a tot felul de treburi zilnice. Sînt chestiuni pe care oricine le poate spune, oricând. Marea calitate a omului modern e să ştie să găsească timp şi pentru el, nu să se lase pradă doar nebuniei zilnice.

Aşa că acum, mai bine mai târziu decât niciodată, m-am oprit. Puţin, dar m-am oprit, ca să mă înclin în faţa unui om simplu, discret, plăcut, pe care Divinitatea a ales să-l îndrepte spre un loc pe care noi, oamenii, îl simţim mai bun decât lumea disperată în care ne trăim viaţa. Un om care a trăit frumos şi a plecat la fel de demn. Un om care a trăit formând generaţii de tineri şi care şi-a transformat plecarea într-o şansă la o viaţă normală pentru nişte necunoscuţi.

La fel ca un antrenor de fotbal, Dumnezeu decide să-i scoată din terenul vieţii pe unii dintre cei mai buni „jucători„, ca să primească aplauzele „tribunelor„. Probabil că în imensa Lui bunătate, i-a oferit această ieşire şi PROFESORULUI Barbu Ştefănescu.

Pe un portal de ştiri am descoperit un citat, care i se potriveşte: „Ce faci în viaţă doar pentru tine, o dată cu tine piere. Ce faci pentru alţii, după tine rămâne.

Ceaţă pe drum

Viaţa e ca un drum. Ştim că îl începem într-un punct şi că, la un moment dat, ajungem la destinaţie. Nu ştim niciodată când zidul de ceaţă ne va apărea în faţă. Habar nu avem ce ne aşteaptă dincolo, dar avem cu toţii datoria să trecem prin el, mai departe. Când ne vine vremea, mai devreme sau mai târziu.

Drum bun, OMULUI Barbu Ştefănescu…

Cine mai are nevoie de eroi?

Sînt tare curios ce răspunsuri s-ar da la întrebarea asta. Da’, de alea sincere, nu declaraţii pompoase, făcute că aşa dă bine să audă publicu’ larg.

Hai să încerc eu unul. Cât se poate de sincer. Inspirat din întâmplări reale, cum ar zice scenaristul american.

Zilele trecute, mergem la o intervenţie, în Nufărul. Căzuse unu din tramvai, chiar în staţie. Ajungem noi repede şi ne facem drum printre gură-cască. Încercăm să îl ajutăm pe om, dar – al naibii, mă – erau toţi pe noi. Nu se făcea niciunul mai încolo să ne lase să avem spaţiu. Poliţaii n-aveau nicio treabă: nu se agitau să îi dea la o parte – şi nu-i prima dată când păţim asta. Îi zic unui nene care stătea lângă noi, nu pleca nicicum: Fă-te, dom’le, la o parte! Lasă-ne să ne mişcăm! Nu, zice ăla, că aici e staţie de tramvai şi aştept să plece tramvaiul ăsta şi să vină celălalt. Mă ridic şi mă răstesc la el, să înţeleagă: Omule, nu pleacă încă tramvaiul. Dă-te mai încolo! El nu şi nu, că e staţie, că tramvai, că… Crede-mă că până nu zic eu să plece, tramvaiul ăsta nu pleacă! Mă, nicicum nu se dădea la o parte. Era în joc viaţa unui om şi ăluia îi păsa că pleacă ori că vine tramvaiul.

Sunt amic bun cu unii salvatori de la SMURD. Cu unii mă ştiu de vreo 12-13 ani, așa că pot să povestesc cu ei chestiuni care îi bucură ori care îi enervează la culme. Sînt oameni deosebiți, care își fac meseria cu patimă. Nu i-am auzit niciodată să zică ”Gata! M-am săturat!” Oamenii i-au apreciat întotdeauna pentru profesionalism și viteza de reacție.

Dar acum parcă se schimbă ceva. Cei care altădată îi considerau eroi, acum nu doar că nu-i mai bagă în seamă, dar îi și încurcă. Nu e un fenomen generalizat, să ne înțelegem, dar salvatorii observă din ce în ce mai multe cazuri de genul acesta.

Să fim oare mai răi decât am crezut că sîntem? Nu mai avem nevoie de eroi? Mă îndoiesc că ne prăbușim moral și că putem să-i ignorăm pe cei care chiar fac ceva pentru semenii lor.

Vineri, un echipaj SMURD care mergea la o intervenție a fost izbit în plin de un șofer care nu i-a dat prioritate și a trecut pe STOP. Un voluntar al salvatorilor a fost rănit, pe lângă cei trei pasageri din mașina vinovată. Ambulanța SMURD a fost făcută praf în partea din față.