Dachau – locul unde moartea venea în vizită prin celule

Sînt un tip ușor de impresionat, dar anii de presă – petrecuți pe teren, la accidente, procese, demonstrații și alte evenimente – au ridicat în jurul meu un zid peste care trec cu greu emoții și trăiri. E esențial să poți trece peste drame și să mergi înainte.

Au fost, totuși, unele întâmplări care au reușit să facă breșe prin zid și să producă o învălmășeală de sentimente, lacrimi și  întrebări. Așa cum s-a întâmplat când doi colegi de-ai mei au pierit într-un accident nenorocit, departe de casă, alături de fetița lor. Așa cum s-a întâmplat când tata a plecat, măcinat de suferință, să își liniștească sufletul într-o lume pe care mi-o imaginez ideală.

Așa cum s-a întâmplat când, cu aproape un an în urmă, am ajuns undeva lângă Munchen, în vizită prin lagărul din Dachau. Locul unde mii de oameni au fost chinuiți și uciși de nebunia cretină a naziștilor.

În Dachau – localitatea – am intrat după un drum pe autostradă și după câteva indicații scurte, date din fața unor pahare de bere de niște nemți care își astâmpărau setea în magazinul unei benzinării. Zona e superbă, șoselele – ca-n palmă și, în ciuda faptului că e un loc intens frecventat de turiști, autocarele nu blocau nicio bandă de drum și nu stăteau în lungi cozi, de genul celor din vama Borș. De altfel, parcarea pentru vizitatori e într-un loc pe care, dacă nu ar fi bariera de la intrare, nici nu l-ai bănui că ar avea o astfel de destinație. Ai spune cel mult că e destinată localnicilor care își lasă acolo mașinile pentru a petrece un week-end cu bere și cârnați la iarbă verde. Terenurile de sport din zonă, unde niște băieți fugăreau o minge în aplauzele câtorva sute de spectatori adunați pe margine, confirmă imaginea liniștită a locului.

Un drum care șerpuiește printre copaci și ziduri verzi, trece peste un pârâu și te duce spre intrarea în temutul lagăr, destinația finală pentru cei pe care acum mai bine de jumătate de secol naziștii îi socoteau în afara rasei ariene. Câteva panouri îți oferă date istorice, turiștii – mai ales japonezii – se plimbă cu un soi de telefon la ureche, în care ascultă explicațiile unui ghid nevăzut și nici nu-ți dai seama când, parcă și el temător, drumul se oprește direct în fața grilajului masiv de la intrarea în lagăr. Modelată din fier forjat, mincinoasa lozincă ”Arbeit macht frei” mi-a provocat instantaneu un gol în stomac. Nici nu vreau să mă gândesc ce au simțit nevinovații care erau aduși ca animalele să fie exterminați la Dachau în anii ’40.

Lagarul de la Dachau - intrareaLagarul de la Dachau - arbeit macht frei

Curățată și bine întreținută de autorități, curtea interioară nu arată nimic din faptul că în urmă cu 70 de ani era locul în care își duceau ultimele zile oamenii care nu erau pe placul regimului nazist. Turiștii calcă liniștiți peste pietrișul pus printre barăcile cu celule.

Lagarul de la Dachau - curte interioara DSCN0745 DSCN0775 DSCN0773

Căldura de afară se oprește brusc la intrarea în barăcile care îi țineau închiși după gratii pe dușmanii regimului. De acolo începe frigul: cel fizic și cel care te înfioară doar când vezi condițiile în care trăiau deținuții.  Cei mai periculoși – în opinia naziștilor lui Hitler – erau intelectualii, oamenii vocali, care se opuneau fățiș ideilor celui de-al treilea Reich. Pereții scorojiți sînt păstrați în aproape aceleași condiții ca în anii în care celulele înghițeau vieți după vieți și priveliștea nu poate să nu te înfioare. Peste tot sînt puse fotografii ale celor închiși ori desene făcute de deținuți, mărturii ale chinurilor la care erau supuși.

DSCN0769DSCN0762DSCN0763DSCN0756Lagarul de la Dachau - toaleta in celulaDSCN0761DSCN0767DSCN0752

Într-una dintre celule, cei câțiva preoți de rang înalt închiși în lagăr și-au amenajat un fel de altar, unde oficiau slujbe.

Lagarul de la Dachau - capela impriovizata in celula

Cele mai șocante imagini sunt afișate într-o clădire învecinată, un muzeu al ororilor, unde n-am fost în stare să scot un cuvant. Fotografiile sunt dure, poveștile, teribile – printre ele și cea a doctorilor care făceau experimente cu apă de mare pe detinuti. Există și o cameră unde sunt pomeniți homosexualii uciși din cauza orientării lor sexuale. În plus, grămezile de cadavre stau mărturie, în alb si negru, a nenorocirilor petrecute la Dachau.

Lagarul de la Dachau - cadavre foto

Din traseul turiștilor nu are cum să lipsească barăcile unde stăteau, ca animalele, zeci de oameni într-o cameră, aruncați pe paturi de lemn. Tot la comun erau și toaletele și locurile unde se spălau.

Lagarul de la Dachau - baraca 1Lagarul de la Dachau - baraca 2Lagarul de la Dachau - baraca 3Lagarul de la Dachau - baraca 4Lagarul de la Dachau - toaleteLagarul de la Dachau - loc de spalare

Această baracă este una dintre zecile care existau la Dachau în timpul celui de-al doilea război mondial. Ele nu au mai fost păstrate, iar în locul lor au fost lăsate doar fundațiile și câte o piatră pe care stă scris numărul barăcii.

Lagarul de la DachauLagarul de la Dachau - baraciLagarul de la Dachau - baraci 1

Cred că nemții își recunosc greșelile din trecut și parcă vor să își ceară iertare pentru ele. Într-o parte a fostului lagăr de la Dachau au fost ridicate biserici, de fapt monumente de cult creștine și evreiești, în memoria celor uciși în mica așezare de lângă Munchen.

Lagarul de la Dachau - biserica1Lagarul de la Dachau - biserica2Lagarul de la Dachau - biserica3Lagarul de la Dachau - biserica4Lagarul de la Dachau - biserica5

Dacă până aici turistul nu are cum să nu fie impresionat, când ajunge în zona crematoriului te străbate un fior. Deși le-ai văzut la televizor, în documentare, sau in fotografii de arhivă, imaginile cu cuptoarele în care erau incinerați deținuții uciși în așa-zisele camere de duş – de fapt, de gazare – amestecă sentimente de durere, șoc și furie cu întrebarea rămasă fără răspuns „Cum naiba s-a putut întâmpla așa ceva?

Lagarul de la Dachau - crematoriu1Lagarul de la Dachau - crematoriu2Lagarul de la Dachau - crematoriu3Lagarul de la Dachau - crematoriu3Lagarul de la Dachau - crematoriu5Lagarul de la Dachau - crematoriu6Lagarul de la Dachau - crematoriu7Lagarul de la Dachau - crematoriu8

Cuvintele nu-și prea au rostul. Câteodată nici nu trebuie să asculți explicațiile vreunui ghid. E suficient să simți pur și simplu și să încerci să înțelegi, pentru ca astfel de nenorociri să nu se mai întâmple vreodată.

Lagarul de la Dachau - placa

 

M-a prins un microb. Cel al fotografiei

Printre primele amintiri legate de aparatul de fotografiat se numără una întâmplată pe la vreo 3 ani, în singurul studio foto din Beiuș, unde ai mei părinți m-au dus să-mi întipărească mutrița într-o poză alb-negru. Evident că eram colorat de sus până jos: bundiță albastră, pantofi negri lucioși, pantaloni gri cu alb (asta își amintește mama, să nu se creadă că-s vreun geniu care reține detalii încă din primele zile de viață :D) și figura de mediteranean 😉 , că eram negruț ca un trăitor pe malurile grecești ori hispanice ale mării celei mari.

Nenea Cosma, tatăl unui coleg și maestru foto de provincie, m-a pus să stau într-un decor format dintr-o tradițională scară care se termina nedefinit undeva, la nivelul capului meu, după o perdea. Mi-a dat autobuzul propriului fiu, jucărie pe care am vrut cu multă eleganță – urlete și plânsete – să o trec în proprietatea mea, și o minge – știu că era cu buline, în rest memoria m-a lăsat și nu rețin culori sau mărimi.

Ca să stau nemișcat în timpul magicului moment al imortalizării, fotograful mi-a făcut semn să mă uit la… păsărică. Obsedaţilor de orice gen le spun să-şi ţină gândurile idioate pentru ei, pentru că pe aparatul foto, chiar în stânga, se odihnea o pasăre multicoloră. La care se uitau toţi copiii, fără excepţie, atunci când se declanşa bliţul. De aceea, toţi minorii acelor ani – ’70-’80 – aveau privirea undeva spre stânga fotografiei, care era, cu mici excepţii, în format alb-negru şi cu zimţi pe marginile hârtiei.

Toate fotografiile copilăriei, vreo 250-300, erau păstrate de părinţii mei într-o pungă, pusă într-un dulap sub mapa de plastic cu documente. Majoritatea, alb-negru şi cu hârtia zimţată. Abia mai târziu, când frate-meu făcuse rost de un aparat rusesc cu film, ne-am permis să avem hârtie fără zimţi 🙂 şi altă atitudine – liber aleasă – în faţa aparatului. Au urmat pozele făcute de dirigintele meu din gimnazială şi liceu, mare pasionat de tot ce înseamnă arta fotografiei. Atunci au apărut şi culorile în arhiva mea foto, mutată deja în albume chinezeşti, cumpărate joia, din piaţă.

Acum sîntem la ani lumină de acele vremuri. Numai în ultima jumătate de an am făcut cu un banal aparat Nikon Coolpix L20, varianta mai veche a mai dotatului L27, am făcut mai multe fotografii decât în toţi anii copilăriei. Evident, color şi muuuuult mai clare ca pozele de altădată. Printre ultimele sînt astea, care mie îmi plac. Cam artistice s-ar vrea, dar asta e chestie de gust până la urmă.

papadie pe campcamp cu lucerna

Recunosc, m-a prins microbul fotografiei şi am devenit un cititor pasionat al siteurilor de profil. Mă uit şi peste cele care oferă aparate de fotografiat, că nu ştiu niciodată când pun ban pe ban şi îmi iau unul. Pentru fotografii de zi cu zi, ca să zic aşa, am ochit un Fuji Finepix S2800, de 14Mpx, zoom optic 18x, care oferă şi filmare HD. Pentru chestii mai dificile, dar şi potrivit unui buzunar mediu, n-aş ezita să aleg un aparat DSLR Nikon D3100 cu obiectiv 18-55mm VR.

Am timp să mă decid şi să aleg ceea ce îmi convine mai mult, din toate punctele de vedere. Sînt un autodidact în ceea ce priveşte fotografia, dar orice sfat sau îndrumare este mai mult decât binevenit/ă. Rezultatele le voi posta pe blog, cu siguranţă.

P.S. Ştiu, articolul pare publicitar şi pe alocuri chiar este. Dar, fără lozinci, mie chiar îmi place fotografia.

Bihoreanul care a văzut execuția Ceaușeştilor

Măi, Ceaușestilor, noi vrem să introducem democrația în România, așa cum am auzit că este în țările dezvoltate, dar nu o să știm să o aplicăm pentru a face să-i fie mai bine poporului român, fiindcă nu ne duce capul. (…) Știm însă că vom face legi ca din patru în patru ani să ne sfâșiem între noi prin orice mijloace ca să ajungem la putere. O să vindem și distrugem pe rând toată țara, bucată cu bucată (…) și, dacă ați fi în viață, poporul, sătul de incompetența, stângăcia și viclenia noastră, poate ar fi tentat să vă aducă înapoi în fruntea țării și pe toți ăștia care ne-am bătut joc de țară ne-ați băga la zdup. Așa că trebuie să vă omorâm.

Asta ar fi trebuit să le spună Ceauşeştilor cei care au decis să-i împuşte în decembrie 1989. Nu au făcut-o, pentru că nu au avut niciodată mustrări de conştiinţă, iar pentru ei adevărul e o metaforă, bună de pomenit doar în declaraţii rostite cu patos în faţa a ceea ce ei consideră prostimea.

Cuvintele lor ar fi vrut să le audă şi unul dintre cei care au văzut pe viu cum foştii lideri comunişti au căzut sub gloanţele soldaţilor din Târgovişte. Este vorba despre comandorul în rezervă Alexandru Popa. Originar din Lazuri de Beiuş, la o aruncătură de băţ de oraşul meu natal, comandorul este cel care pe 25 decembrie 1989 ateriza cu elicopterul printre miile de cartuşe trase în cazarma unde erau deţinuţi Nicolae Ceauşescu şi şefa cabinetului doi. Îi aducea de la Bucureşti pe generalul Victor Stănculescu, pe Gelu Voican Voiculescu şi pe viitorul şef al SRI Virgil Măgureanu, fără să ştie că aceştia vor parafa prin prezenţa lor decizia de ucidere a fostului şef al statului. Două ore mai târziu, bihoreanul de lângă Beiuş asista la punerea în aplicare a unei execuţii despre care nu se fereşte să spună că fusese decisă înainte de proces.

Eu eram la 25 de metri (…), lângă elicopter, şi am auzit cum Ceauşescu a început să strige „Trăiască România Socialistă! – Trăiască România liberă şi independentă! Moarte trădătorilor!”, în timp ce erau duşi spre locul execuţiei. Se auzea şi vocea Elenei Ceauşescu, dar nu am înţeles ce spunea, fiind acoperită de glasul soţului ei. Am văzut cum subofiţerii care îi încadrau i-au pus cu spatele la zid, s-au retras 3-5 metri şi au început să tragă în ei, fără niciun ordin, cu pistolul mitralieră pus pe foc automat.

Comandorul Popa crezuse că-i va duce vii pe Ceauşeşti la Bucureşti, unde vor fi judecaţi, dar a decolat spre Capitală cu cadavrele celor doi, acoperite cu foi de cort. Când au ajuns lângă stadionul Ghencea, membrii completului de judecată şi cei care au asistat la proces au plecat, iar cei din elicopter au primit ordin să aştepte lângă „colete„.

Adevărul e că noi am crezut că Gelu Voican Voiculescu o să ne împuşte şi pe noi, ca să nu mai rămână în viaţă martori oculari ai execuţiei şi ai transportului.

Elicopteriştii nu au fost împuşcaţi, dar au plecat şi au lăsat cadavrele Ceauşeştilor în grija unor militari. Problema e că aceştia din urmă au crezut că au de-a face cu o cursă, pentru că au confundat cadavrele cu nişte manechine de plastic – asta ca să înţelegem cât de mare era nebunia în acele zile. Au plecat şi ei şi, nesupravegheate de nimeni, corpurile au zăcut acolo până a doua zi, când au fost recuperate de armată.

ultimul_zbor_cu_sotii_ceausescuUltimul zbor cu sotii Ceausescu 01

Toate sunt momente de istorie cuprinse în cartea „Ultimul zbor cu soţii Ceauşescu„, scrisă de comandorul Alexandru Popa. E bihorean de-al meu, ba mai mult s-a născut în Lazuri de Beiuş, lângă oraşul meu natal. M-a sunat într-o dimineaţă, acum câteva săptămâni, să-mi spună că îşi lansează cartea şi că mi-o trimite să o citesc. Recunosc că m-a onorat telefonul primit şi i-am promis că o voi lectura cât de repede. În plus, le-o voi da şi colegilor de la emisiuni, să o prezinte în cadrul unui material. M-am ţinut de cuvânt doar în ceea ce priveşte cititul cărţii şi pentru că nu am mai ajuns să le-o dau – deocamdată – colegilor mei să o şi arate, am decis sa o pomenesc aici, pe blog.

E scrisă de un militar de carieră, se simte asta din limbajul care dobândeşte uneori un caracter cazon. Dar o mare parte din carte este învăluită de dorul de locul natal. Acolo se simte sufletul comandorului Popa, acolo reînvie perioada copilăriei şi a tinereţii, acolo trăiesc personaje atât de pitoresc şi uman descrise, încât e greu să laşi cartea din mână. Pentru fostul ofiţer, ajuns apoi comandant al Unităţii Speciale de Aviaţie a Ministerului de Interne, zona Binşului rămâne cea mai frumoasă din lume, iar eu pur şi simplu nu pot să-l contrazic. 🙂 Ştiu ce sentimente ne transmite tuturor celor din Ţara Beiuşului pământul care ne-a văzut venind pe lume, unde ne-am trăit copilăria.

Istoria se scrie întotdeauna de învingători. Nu ştiu cine a ieşit victorios în acel decembrie, acum aproape 24 de ani. Ştiu că aveam nevoie de libertate ca de aer, dar nu uit că democraţia originală care a urmat a însemnat şomaj pentru părinţii mei, eforturi imense, muncă şi stres ca să putem merge înainte ca familie. Şi mai ştiu că la un sfert de secol de la moartea a peste 1.000 de români care au visat o viaţă mai bună am rămas o ţară săracă, cu oameni trişti, prost plătiţi şi minţiţi continuu, cărora statul este incapabil să le asigure drepturile minime: la sănătate, la drumuri normale, la educaţie, la un salariu decent.

Baschetul duce Oradea în Europa

E o exclusivitate pe care mi-a transmis-o Adi Ciucuriță. E pe surse oficiale, mai oficiale de atât nu se poate – iar dacă Adi a aflat informația, nu mai am nevoie de nicio altă confirmare: echipa de baschet a Oradei se va bate în cupele europene.

CSM Oradea va juca sezonul viitor în cupele europene! Asta chiar dacă vom pierde tot de acum încolo. Atât confruntarea cu Asesoftul, cât și finala mică. Ne avantajează faptul că Mediașul a câștigat Cupa și este deja calificat în Europa, dar și în semifinalele campionatului. Asta înseamnă că celelalte trei locuri de cupe continentale le sunt rezervate Mureșului, Asesoftului și Oradei. Mai rămâne de văzut în care competiție europeană vom juca, zice Adi Ciucuriță într-un comentariu pe blogul subsemnatului.

Încă o lovitură marca Achim&CSM Oradea. 🙂 Oamenii buni câștigă întotdeauna, e clar! Așa că, parafrazând vorba celor din Pache Protopopescu, SĂ NE BUCURĂM DE BASCHET!

P.S. La Digi24 Oradea, Niki Mihalcea a avut o emisiune mai mult decât interesantă dedicată calificării echipei de baschet în semifinalele play-off-ului: în direct, din Arena Antonio Alexe, alături de galerie, tehnicieni și jucători.

Școala de ”vrăjitorie” de la Oradea

Nici nu mai știu când l-am auzit prima dată pe amicul Adi Ciucuriță spunându-i ”vrăjitorul”. Știu că – în tipicul stil românesc – l-am întrebat pe fostul meu coleg de pe sport, actual producător executiv la Digi24 Oradea, ”cine-i tipu’ ăsta?” :)Eram obișnuit cu două standarde de antrenor: mai în vârstă și indulgent ori tânăr și incapabil să stăpânească energia și orgoliul unei echipe. 

Cristi Achim, vâlceanul în sacou care, deși se mai agita pe bancă, dădea dovadă de seriozitate, profesionalism și de un calm admirabil, era însă diferit. Nu am fost la primul lui meci la Oradea, în care baschetbaliștii lui se băteau în cupă cu cei de la CS Otopeni, în noiembrie 2009. În schimb, l-am văzut în alte meciuri care au urmat și am înțeles că omul e altceva. Am început să-l simpatizez, să-i urmăresc stilul și mutările din timpul jocului și să-l numesc simplu ”Cristi” în discuțiile cu colegii din redacție. La mine, ăsta e semnul suprem de apreciere 🙂 , deși sînt convins că într-o discuție față în față nu i-aș fi putut spune altfel decât ”domnule Achim”.

Urmarea s-a văzut și la știrile TVS, unde, spre mulțumirea lui Adi Ciucuriță, intrau mai multe materiale despre baschet. Mi s-a părut normal să promovezi munca unui antrenor care trăia pentru baschet și care transforma încet o echipă de pluton într-o adevărată forță. Și totul nu ca la americani, peste noapte, ci în ani, prin muncă și efort, așa cum se întâmplă în viața reală celor care vor să reușească.

Cristi Achim are acum trei ani și jumătate la CSM Oradea și mi se pare că e aici dintotdeauna. A reușit să construiască o formație care se bate la titlu, cu jucători care înțeleg că importantă e echipa, nu figurile de vedetă. A reușit să umple o arenă cu mii de oameni, care respiră baschet și trăiesc ca unul singur bucuriile și nefericirea din teren.

Am și uitat că a fost o vreme când baschetul ajunsese să se joace în Oradea, în sala vegheată de Toni Alexe, în fața unor tribune aproape goale. Adi Ciucuriță are niște fotografii chiar de la primul meci cu Cristi Achim pe bancă, în care se vede cum sala era populată de doar câțiva iubitori de baschet, rătăciți printre scaunele goale.

Cristi Achim noiembrie 2009Mijuskovic CS Otopeni

Pe atunci, secundul ”vrăjitorului” era Attila Veres, iar tradiționalul sacou al lui Cristi Achim își făcea intrarea în scenă, alături de proprietar. 🙂

Cristi Achim Attila Veres 2009Cristi Achim noiemrie 2009Cristi Achim sacou

Acum, CSM Oradea are șanse la titlu, deși, în modestia lui – altă mare calitate pe care o apreciez la el -, Cristi Achim s-ar feri să spună acest lucru. Știe că e nevoie de muncă, multă muncă, pentru a ajunge sus și nu vrea să dea speranțe în mod inutil. Ca om care a practicat și iubește baschetul, îmi doresc ca Oradea să devină campioană, iar băieții de la CSM să aducă titlul acasă. Dar, chiar dacă acest lucru nu s-ar întâmpla, îi voi admira pentru tot ce au făcut, îi voi aplauda și, chiar dacă nu mă voi duce în galerie, voi fi unul din cei mulți care vor spune simplu

MULȚUMIM, CRISTI ACHIM! BRAVO, CSM!

Multumim, Cristi Achim

P.S.1 Fotografiile îi aparțin lui Adi Ciucuriță, cu excepția celei de final, realizată de Marton Zoltan.

P.S.2 Acest post aștepta demult să ridice ratingul blogului 😉 , dar m-am luat cu alte chestiuni și nu am apucat până acum. Adi mi-a dat fotografiile încă de anul trecut și a așteptat răbdător să îmi țin promisiunea de a le posta aici. A venit și timpul lor, pentru că încep să descopăr că lucrurile care contează cel mai mult în viață sînt cele pe care le simți importante pentru propria-ți persoană. Iar baschetul chiar mi-e drag!

Mulţumesc!

tort
De parcă nu ar fi fost suficient că sînt alături de mine, colegii mei au avut grijă să nu mă lase să uit de televiziune. Așa că mi-au făcut cadou o cameră video. Toată numai miere și fructe – la propriu – 🙂 , cu brandul și butoanele clar ieșite în evidență. Ce să mai zic? Mă înclin. Apoi o mănânc! 😀

Am râs mereu de cei care urcă pe o scenă și își încep discursul cu mulțumiri adresate unei jumătăți de planetă, de la soț/soție, mamă, tată, frate și bucătăreasa din casă până la câinele vecinilor care i-a ajutat să redescopere sensul vieții ori Cristofor Columb, care a descoperit continentul unde ei își câștigă acum milioanele de dolari. Mi se părea o înșiruire inutilă de nume, pentru că în afară de ei și cei enumerați, puțini erau interesați cui i se adresează.

Da, dar pentru personajul din fața microfonului erau importante persoanele care l-au ajutat să ajungă acolo. Am înțeles asta mai târziu, dar tot i-am privit pe ”mulțumitori” ca pe niște chestii exotice, prea teatrali cu recunoștința lor cu tot. 🙂 Eu n-am ajuns în fața microfonului niciodată și nici nu mi-am dorit asta. Am preferat să îl țin ca armă jurnalistică și să ”trag” cu el sincron după sincron. N-am urcat pe o scenă decât în grădiniță, la serbări, și în anul întâi de facultate, la miss și mister Boboc. 😉 Evident, niciodată nu-i târziu să calc pe urmele lui Clooney, Wahlberg sau DiCaprio, ca să înțelegeți la cine m-aș raporta. 😀

Dar, fără nicio urmă de atitudine teatrală, tot vreau să le mulțumesc tuturor celor care mi-au trimis în aceste zile mesaje de încurajare. Și nu au fost deloc puțini, spre – recunosc – încântarea mea. Pe lângă susținerea pe care am avut-o din partea familiei, cei care mi-au scris pe blog sau pe telefon m-au ajutat enorm. Au fost colegi, foști colegi, amici, prieteni, oameni pe care i-am redescoperit acum și despre care am aflat că m-au ținut minte. E MARE LUCRU! Am înțeles că nu am trecut inutil prin presă, că oamenii faini alături de care am muncit au văzut că, pe lângă eforturile de la redacție, am încercat să rămân același tip dintotdeauna – uman, fără figuri. Sper că în majoritatea situațiilor – știu că nu întotdeauna și-mi pare rău – mi-a și ieșit. 🙂 Pentru că, vorba cântecului, e mare lucru să fii om.

Indiferent cum va fi de acum înainte, știu că am avut o nemaipomenită experiență de viață în jurnalistică, din care voi păstra doar părțile din care am de învățat. Pe celelalte nu sînt sigur că mi le voi aduce aminte peste ani și ani.

Așa că, dragilor, pur și simplu MULȚUMESC!

Un gând bun pentru un MEDIC

Am aflat sâmbătă dimineața și, pentru câteva minute, am uitat de problemele mele. Nu pot spune că nu mi-a venit să cred, pentru că asta e o expresie tâmpită – viața ne învață că orice e posibil. Dar am simțit un fior: de ce oamenii buni o pățesc mereu? Am vorbit cu colegi și cu un bun amic de la SMURD și am aflat amănunte despre ce și cum s-a întâmplat.

Am vrut să scriu pe blog și ceva m-a oprit. ”Cât de important e să faci public un astfel de lucru?”, m-am întrebat. ”Nu ține oare doar de cel care trece prin această întâmplare nedorită?” Recunosc că n-am găsit un răspuns și m-am oprit. Instinctul de jurnalist a capitulat pentru moment în fața lipsei unor răspunsuri.

Apoi am căutat pe net, să văd dacă scrie cineva, pe vreun portal de știri. Nimeni, nimic. Niciun comentariu, nicio propoziție, niciun cuvânt. Încet, în mintea mea își făcea loc întrebarea: ”De ce nu?” Sînt tot felul de indivizi, nume efemere, cărora internetul le dedică pagini întregi în fiecare zi, iar pentru asta așa-zisele vedete de carton trebuie doar să strănute sau să își ridice poalele vieții particulare în văzul tuturor.

În schimb, oamenii cu adevărat importanți, salvatori de vieți și clăditori de destine sunt ignorați sau în cel mai bun caz sînt amintiți când și când. Și atunci am decis să scriu.

Medicul Hadrian Borcea – omul care în Bihor înseamnă, în traducere liberă, SMURD, omenie, vieți salvate, profesionalism, verticalitate – trece printr-un moment extrem de dificil. Sâmbătă, spre dimineață, în timp ce mergea spre Arad, unde face de serviciu și pe elicopterul SMURD, a căzut victimă unui accident de circulație. A ajuns la spital, a fost operat și acum este în stare stabilă.

Mai multe nu spun: le-am promis celor de la care am aflat că amănuntele pe care mi le-au spus vor rămâne între mine și ei. Dar pot susține sus și tare un lucru:

Omul care a salvat vieți nenumărate și care a fost rănit în timp ce mergea să se ocupe de alți semeni de-ai lui are nevoie acum de un gând bun din partea celor care îl cunosc. Din partea celor pe care i-a ajutat și le-a redat sănătatea, din partea celor pentru care luptă de 20 de ani ca să aibă un serviciu de urgență modern. Din partea celor care trebuie să știe că acest adevărat MEDIC și-a transformat viața într-o continuă muncă în favoarea semenilor săi.

 

După 15 ani, am câmpul în față

Nici măcar o răscruce, pentru că în acest caz ar trebui să fie niște drumuri, care să mă lase să le parcurg. E un câmp gol, pe care – așa e viața – sînt invitat să-mi croiesc o cale.

În august aș fi băut o bere în cinstea celor 15 ani de presă. Nu o să fie. În schimb, acum o să beau un ceai cald, acasă, cu Neia mea. Din două motive: sînt răcit și am timp liber. Nu mi le-aș fi dorit pe niciunul – nici timpul liber, nici virusul care mă bântuie de câteva zile, probabil din cauza vremii.

Pe 26 ianuarie 2009 intram pe ușa TVS-ului și primeam calitatea oficială de producător de știri. Nu neg că aveam emoții și nici nu veneam cu plăcere, dar era o provocare de care aveam nevoie. Știam ce mă așteaptă, știam că unii mă vor urî – și au făcut-o – pentru ce le-am cerut să facă ori pentru simplu fapt că am venit, știam că alții mă vor aprecia pentru ceea ce știu să fac. Am încercat să fiu corect cu toată lumea, dar, din motive care țin de însăși natura umană, nu am reușit întotdeauna. Mi-am asumat toate deciziile pe care eu le-am luat, nu am vorbit în numele nimănui, nu am trăit altceva decât televiziune – chiar și în concedii- și am muncit până noaptea târziu sau în week-end, lăsându-mi familia să mă aștepte acasă.

Nu m-am plâns de lipsuri – doar Neia mea și unii amici mai vedeau neliniștile mele. Am urlat și am încercat să-i țin din scurt pe cei din redacție, dar nu am dat decât o singură penalizare și aceea unui om bun, care călcase o singură dată strâmb. M-am implicat în tot și am ajuns să iubesc TVS-ul, cel la care nu eram convins mai demult că vreau să ajung. M-am dăruit total televiziunii din Brâncoveanu 14, m-am încăpățânat să mă lupt cu persoane care, în viziunea mea, nu voiau să ne lase să fim ceea ce eram: o televiziune locală puternică. O spun cei care priveau ”TVS-ul albastru”, cum îi spuneau mulți, încântați de ce vedeau.

Nu am fost perfect. Am greșit… din încăpățânare, din orgoliu, din dorința de a face cât mai mult, ca să nu dezamăgesc, ca să nu mă las înfrânt. Dar nu am făcut-o intenționat niciodată. NICI MĂCAR ACUM LA FINAL.

Am pretenția că am ridicat la Oradea o ECHIPĂ. Una care s-a mișcat repede, care a fost mereu prima și care întârzia la conferințe de presă sau evenimente nu din comoditate, ci pentru că între timp lucra la materiale MAI IMPORTANTE ȘI URGENTE! Știu că unii dintre deja foștii mei colegi sunt cei mai buni în ceea ce fac. Alții mai au de învățat. Alții poate vor pleca. Toți rămân cu o mare experiență de viață. Utilă, sper, ceea ce îmi doresc și mie.

Nu voi comenta nimic din ceea ce a dus la punctul final pus azi. Spun doar că sînt un om vertical, știu că am procedat așa cum mi-a dictat sufletul și mintea, știu că nu am greșit niciodată cu intenție. Restul e, vorba roackerului, 🙂 ”dust in the wind”.

După cele de mai sus, trec și la chestiuni practice. Așadar, ÎMI CAUT DE LUCRU. DACĂ ȘTIȚI CEVA DE MUNCĂ, UN TIP DE 37 DE ANI, SUBSEMNATUL, SE OFERĂ. AM TIMP SĂ CITESC OFERTE. 🙂 Și-s al naibii de decis să demonstrez că viața e frumoasă și-s un coleg fain.

Șoselele nu există! Le-am schimbat pe gropi

Propun ca din exprimările de pe tv, radio, din ziare și chiar din vorbirea uzuală a bihorenilor ori din dicționar să fie scos cuvântul „șosea„. Să dăm o lege în acest sens, pentru că lucru denumit de cuvântul ăsta nu există în realitate. Cel puțin la noi în județ. Poate când se va face o continuare a Star Trek-ului undeva, pe lângă Oradea, peste secole și eoni, atunci se poate să avem o șosea. Că de autostradă nu poate fi vorba decât în visele erotico-mistice ale vreunui deținător de volan de peste vreo câteva veacuri. 🙁

Și, ca să revin, cuvântul ăsta SF „șosea” cer să fie înlocuit cu cuvântul „groapă” sau sinonimele lui „”crater„, „prăpastie” sau „mega-gaură„. Toate definesc cel mai bine ce avem noi, în Bihor. Și nu pe unul, ci pe TOATE drumurile din județ. O știu localnicii, o știu și eu – am avut o experiență neplăcută cu un crater, în care mi-am îndoit janta de la mașina. Și asta pentru că am evitat alta pe drumul dintre Oradea și Belfir. E drept, o mare porțiune e asfaltată, dar de marcat poate o vor face copiii la ceva ore de școală altfel. În schimb, cu vreo 3 kilometri înainte de Husasău de Tinca începe visul urât care nu se termină până la Belfir.

drumul Oradea Tinca

Gropile astea par a avea o conștiință a lor și vor să câștige războiul cu șoferii. De aceea s-au unit în mai multe locuri și pur și simplu nu te lasă să treci dacă nu dai cu roata într-una din ele.

Tinca BelfirTinca Belfir2Tinca Belfir 3

Și atunci stau la volan, mă uit pe geam afară și mă întreb retoric, ca orice țugulan după ciocnirea cu o groapă: „De ce, fu…-i, să plătesc rovinietă, taxe și impozite? Statul îmi plătește mie reparațiile la mașină?”