Masterchef, oameni simpli şi orice altceva în afara mâncărurilor obişnuite

Aida a meritat să devină „Masterchef” – sincer, a fost cea mai serioasă şi a muncit pe brânci pentru titlul ăsta, Nicuşor a fost cel mai simpatic, iar conjudeţeanul meu – Alex – e un lider adevărat, care va reuşi cu siguranţă în viaţă. Aşa am văzut eu confruntarea din finala concursului de gătit al Pro-ului.

Restul Masterchef-ului a fost numai despre mâncare. Prea puţin am fost atent la numele concurenţilor – ca dovadă că nu am reţinut decât câteva. În schimb, am stat cu ochii pe farfurii şi cuptoare şi cu urechile pe reţete şi idei. 🙂 Nu de alta, dar a fost mai mult decât interesant să vezi cum imaginaţia unor oameni simpli transformă nişte preparate sau condimente în minunăţii de-ţi lasă gura apă. La propriu! 😉

Ăsta e de fapt magnetul unui astfel de concurs: să vezi cum persoane care nu sînt experte într-un domeniu, ci pur şi simplu le place să gătească, ajung să se ridice foarte aproape de nivelul unui chef şi să facă orice în afara mâncărurilor obişnuite. Asta dovedeşte că pasiunea şi voinţa te pot duce acolo unde vrei şi asta e o lecţie de viaţă care place.

Am privit Masterchef-ul din unghiul unui gurmand. Nu mâncău, cum ar traduce neavizaţii – deşi sînt absolvent al academiei de cartofi prăjiţi şi pâine unsă din căminul de studenţi din Sânmartin 😀 -, ci amator de mâncare bună, bine gătită. Mi-e martor Neia mea, cheful din bucătăria noastră de acasă, cea care face adevărate vrăji cu tot ce ţine de ostoirea poftelor papilelor gustative şi ale stomacului. Recunosc că îmi place mai mult să apreciez rezultatul muncii în bucătărie, decât să mă agit printre oale, condimente şi aburi. Cred că această „calitate” a mea m-a ţinut în faţa televizorului, la concursul Pro-ului. Care, apropo, cred că are o superechipă care îi alege pe concurenţi, pentru că au ştiut să îmbine excelent calităţile şi defectele participanţilor, ca să creeze un produs atractiv. Exact ca nişte chefi! 🙂

Concluzie: cred că acest tip de concursuri culinare ar trebui să le arate românilor că pot mânca nu doar bine, ci şi frumos. Evident, în măsura în care îi permite buzunarul.

 

Youtube, deci exist: Dacă vrei ceva, du-te și ia! Punct!

Astăzi am trei clipuri, nu unul. MERITĂ!

Nu-s mironosiță și recunosc: am privit, ca tot țugulanul, la filmul care rula pe toate posturile TV, mai ales pe cele de știri, și în care actor principal a fost Gigi Becali. Am urmărit reacții, m-am enervat sau am aprobat, iar la final de zi de luni mi-am zis: ”Gata! M-am săturat de toți indivizii care fac paradă pe ecran! Toți sînt o apă și-un pământ…

Am o părere clară despre cazul proprietarului de palat, club de fotbal și birou parlamentar, dar asta e o discuție pe care o voi detalia altădată.

Am lăsat la o parte televizorul și am preferat să navighez pe youtube, unde am găsit niște scene dintr-un film care mă emoționează teribil ori de câte ori îl văd. Pursuit of happiness” – ”În căutarea fericirii”, cum a fost tradus la noi – este pelicula în care Will Smith face poate cel mai bun și matur rol al lui de până acum. Povestea adevărată a tatălui (Chris Gardner – dacă sînteți curioși să aflați ceva despre el) obligat să-și crească băiatul în cele mai nasoale condiții, a omului care face orice pentru a-și păzi copilul și a-i da tot ce are nevoie e absolut impresionantă, iar fostul ”man in black” joacă minunat și emoționant  alături de fiul său din viața reală.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=ForpCAKRIMY [/tube]

Din toate scenele tulburătoare ale filmului, mi-au rămas în minte câteva, alături de un mesaj care se potrivește atât de bine oamenilor care vor să facă ceva important în viață:

”Nu lăsa pe nimeni să-ți spună că nu poți să faci ceva! Dacă ai un vis, trebuie să ai grijă de el! Dacă oamenii nu pot face ei înșiși ceva, îți vor spune că nici tu nu poți să faci! Dacă vrei ceva, du-te și ia-l! PUNCT!”

 

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=DvtxOzO6OAE [/tube]

Sînt vorbele unui om care a învins toate greutățile vieții și a ajuns milionar. Unul care a știut să lupte, să fie uman și, da, da, chiar să plângă.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=bklNWWoJyzE [/tube]

Și acum, oameni dragi și buni, să ne gândim câți dintre noi sîntem nemulțumiți de viața pe care o avem, dar nu facem nimic să o schimbăm. De teamă sau din comoditate, naiba mai știe! Câți ne plângem că viața nu ne-a dat nimic, deși avem o casă în care să locuim – nu stăm pe străzi, ca personajul lui Will Smith – și o familie pentru care să luptăm? Câți ne urmărim cu îndârjire visele și nu abandonăm la prima piedică? O viață avem și nici pe aceea să nu o trăim fericiți!

E cazul să ne trezim și să trăim frumos și confortabil! Și, așa cum sînt convins că ar spune cel pe care îndrăznesc să-l numesc colegul și amicul meu de internet Dacian Palladi, să ne gândim că Dumnezeu ne va călăuzi mereu și ne va păzi visele. Iar dacă vrem ceva, să mergem și să luăm. Fără să lăsăm pe nimeni să ne oprească și să ne calce în picioare. PUNCT!

O înfrângere de bun simț sau cum se bucură Becali de propriul rău

Dacă aș fi suporter al Stelei, după meciul de duminică cu Viitorul aș băga capul în pământ. De rușine! Așa cum au făcut-o cei care la un moment dat au părăsit tribunele din Ghencea. Fanii nu sînt tâmpiți și cred în ceea ce văd, nu în ceea ce li se spune de către patroni ți șefi de cluburi.

Dar aș tăcea și dacă aș tine cu alte echipe din prima ligă din România. Că nu sînt sigur că ele nu au comis-o vreodată cum a făcut-o Steaua în seara asta. Să pierzi exact când are nevoie adversarul e mai mult decât bătător la ochi și s-a mai întâmplat, nu o singura dată.

Gigi Becali spunea că meciul cu Constanța a fost unul de bun simț. 🙂 Adică să-ți ajuți adversarul, care întâmplător e condus de finul tău, e o chestiune normală, când, de fapt, are o denumire provenită din laboratoarele comentariilor ori patiserilor!  Așa cum devine normal ca antrenorul să amenințe după meci, în direct, că pleacă, deranjat de atitudini din tribună, după care să-i urecheze pe ziariști că i-au răstălmăcit vorbele.

Nu uit imaginea lui Hagi, care, la final de meci, a rămas pe fotoliu și nu a sărit în sus de bucurie. În schimb, s-a bucurat patronul gazdelor de propria-i înfrângere – asta mi se pare cu adevărat inacceptabil! Și nu voi uita că Steaua, o echipă care va reprezenta România în cupele europene, pierde penibil pe motiv că e deja campioană și că deja e cu gândul la vacanță. La fel vor zice geniile astea fotbalistice și când vor pierde în fața unei necunoscute din Europa și ne vom plânge penibil că ”Dumnezeu n-a fost român” ori că ne-au furat arbitrii? Jucătorii care se gândesc la plaje în loc să joace pe teren sînt niște AMATORI. De aceea nu-i mai ia nici o echipă, fie ea minusculă, din afară.

De multă vreme evit să mă uit la campionatul românesc. Cu mici excepții, e drept. Și asta pentru că nu mai am la ce! Aș vrea să văd dacă Liga mai are tupeul să ceară bani – sume uriașe pentru România – ca să fie transmise meciuri de genul celui dintre Steaua si Viitorul.

Eurovisionul din fața televizorului – opinie de nespecialist

Urăsc când vin specialiștii să ia o atitudine de genul ”prostime, ascultați o mostră din înțelepciunea lu’ eu” și ne explică muritorilor de rând cum stă treaba cu muzica și cu artiștii. Că o fi așa și pe dincolo, că unul cântă sub ton, altul cu o gamă mai sus, iar câțiva pot să cânte cu triluri. De parcă ei, specialiștii, sînt zeii absoluți ai muzicii, pe care ceilalți nu au cum, săracii de ei, cum să o priceapă.

Doar că eu am învățat că muzica e făcută ca să fie simțită, ascultată, nu ca să fie disecată. Cel puțin asta se aplică în cazul oamenilor simpli, în categoria cărora mă încadrez și eu. Mie îmi vine să dau instinctiv din laba piciorului drept în momentul în care mă prinde o melodie, să-mi iau nevasta la dans când cred că o pot da gata pe ritmurile unei melodii ori să behăi fără noimă, într-o rimă aproximativă, când cred eu că aș putea cânta o melodie în locul cantautorului.

Așa că în cele ce urmează vor descrie, încerc să fiu scurt – că și în Ardeal a ajuns secolul vitezei 😉 -, cum am văzut Eurovisionul ca simplu privitor din fața televizorului. Afon în note muzicale, dar pasionat de muzică de când mă știu și părerolog încă dinainte de a merge la grădiniță.

Eurovision Malmo 2013 foto: www.eurovision.tv – Sander Hesterman (EBU)

Primul lucru pe care l-am conștientizat este că nu mi-a părut rău că al nostru Cezar Ouatu n-a ajuns mai sus. E important să participi, ziceau strămoșii noștri, și eu le respect înțelepciunea. De ce să mă enervez că se dau voturi pe simpatii, nu neapărat pe calități? Știu asta și nu voi schimba situația dacă îmi voi stresa neuronii. Bravo, tati, ai fost mai tare ca în videoclipul acela de rahat – scuze, dar asta e! -, iar Liana Stanciu, de la TVR, ar fi bine să nu se mai blegească atunci când ”România iar nu a primit vreun punct”.

Am început să devin interesat de concurs de la reprezentația Rusiei încolo. Înainte m-a preocupat să descopăr cum funcționează Facebook-ul. Așa că m-am tolănit în fața televizorului și am alcătuit împreună cu Neia mea un altfel de juriu. Care iată ce a observat – cu precizarea că pe noi nu ne-au interesat nume, ci am fost simpli telespectatori, înarmați cu un Ipad în care am scris impresii de nespecialiști:

Rusia – voce faină a cântăreței, reprezentație simplă, îmbrăcăminte decentă, fără figuri – asta cu vestimentația e remarca Neiuței mele 😉

Germania – a cântat Cascade (știu numele că aveam o melodie mai veche de-ale lor pe sticku’ din mașină) – părerea subsemnatului: blondă tipic nemțoaică modernă, nu de aia masivă, ci mai finuță, are voce destul de bună, știe să facă spectacol, dar acum nu prea a ieșit în evidență. ”Rochia e faină” – zice jumătatea mea din juriul din dormitor.

Armenia – The Dorians, un grup de roackeri, solistul are voce interesantă, melodia e compusă de un fost component al trupei Black Sabbath – fanii poate că-l știu, eu nu. Nu au făcut show, dar au avut un solo de chitară ca în anii ’90.

Olanda – Anouk – ”Vreau să am părul ca ea!” – zice, ați ghicit, Neia mea. Melodia interesantă, tristă, greu fredonabilă, spre deloc. În timpul reprezentației sale, cam plictisit, văd în public un tip care agita un pămătuf de ăla de șters praful, în culorile Germaniei. Pămătuful, nu praful. 😉

România – Cezar – rochie și freză de vampir, scenă și decor roșii, spectacolul pare interesant, melodia are ritm, dar nu cred că avem vreo șansă. Sincer!

Marea Britanie – Bonnie Tyler – pfai, are 62 de ani și un corp super pentru vârsta ei. La faza asta ambii jurați au fost perfect de acord. 😀 Melodia și reprezentația ei par aduse din anii ’80. Oricum, respect!

Suedia – tipul pare genul de teens idol. E interesant.

Ungaria – Alex – e primul pe care l-am auzit cântând în limba natală – reamintesc că noi ne uitam doar de la ruși încolo. Neia observă că e îmbrăcat ”ca pe stradă”. E prea lent, nu sînt fanul lui.

Danemarca – aflu că Emmelie de Forest are 20 de ani, e favorită la casele e pariuri, strâmb din nas, dar reprezentația mă convinge. Scena arată spectaculos, fluierul sună mișto, tobele îmi plac la maxim și scriu pe pad: ”tipic câștigătoare de EurovisionAș putea fi un mic Nostradamus! 🙂

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=k59E7T0H-Us [/tube]

Islanda – vine unul care cică e rocker. Numai că e blond – nu mă miră! -, are costum – șoc! -, dar noroc că-i văd multe inele și brățări. Cântă duios în limba lui imposibilă și nu ne convinge.

Azerbaidjan – Farid – Good looking guy, ne plac coregrafia parcă în oglindă, iar jumătatea feminină a juriului observă – evident – rochia dansatoarei. Tipul a ales bine să cânte în engleză și ni se pare cel mai bun de până atunci.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=b4PWtkrDi-s [/tube]

Grecia – am reținut atât ”Alcohol is free” – poate la ei! 😀 Neia ține de mine să nu dau prea tare din picior, dar îi explic că m-a prins ritmul. Nu m-a ținut mult.

Ucraina – o fată frumușică, adusă pe scenă de un malac, cântă bine. ”E finuță și are voce” – conchide juriul.

Italia – îl cheamă, parcă inevitabil, Marco și cântă la fel de inevitabil în italiană. E prezentat ca roacker, dar cântă în costum primit parcă de la un coleg al lui Armani. A fost ca apa plată – a trecut și gata!

Norvegia – Margaret – Blondă! ”Vezi că occidentalele nu au țâțe puse ca româncele?” Bateristul bate mișto. Și atât!

Georgia – fostul solist al unui cor de copii, ajuns acum bărbat bine, și colega lui – și ea bine 🙂 – au cântat foarte fain, ca să zic așa. Îmbrăcat în alb – ea – și negru – el – aveau niște voci superbe și erau foarte eleganți. Au devenit favoriții noștri, alături de azer.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=uy3AL0MUMbE [/tube]

Irlanda – un puști care a avut ritm și dansatori tatuați. Prea puțin ca să ridice vreo pretenție.

La final, m-am declarat mulțumit de showul făcut de suedezi – cadre excelente, mișcări și combinații nemaipomenite, sunet perfect. Profesioniști băieții, chiar dacă au dat o bâlbă pe final, când erau să nu mai bage în direct ultimele patru țări, cu voturile juriilor naționale.

Danemarca a meritat să câștige, a avut o piesă tipică de Eurovision. Cât despre azer și georgieni mi-ar plăcea să mai aud de ei. Nu știu cum, că de obicei dacă nu ai un nume de englez ori nu te muți în Occident dispari fără urmă.

Iar ca o remarcă de final, Neia mea nu s-a putut abține să nu observe că rochia roz a prezentatoarei era făcută de Gaultier. Cel care, de altfel, ne-a și salutat colegial 🙂 din public.

Mi-a venit mintea la cap: exist pe Facebook si Google+

Unii ar spune că abia acum exist ca om modern – de parcă înainte de asta fugeam desculț, cu ciomagu’ în mână pe străzile Oradei. Alții ar fi de părere că m-a luat valul și până la urmă m-am lăsat integrat în absolutul rețelelor de socializare.

Adevărul e că am ajuns pe ”Cartea fețelor” și pe motorul de căutare cu plus în coadă doar după îndelungi deliberări, care au durat ani la rând. Ce să-i faci, sînt ardelean și mă mișc așe, lent, numa’ după ce cujet un pic, un pic mai mult. 😉 Dar, vorba înțeleptului, care-i sigur tot din zona asta de țară, mai bine mai târziu decât niciodată.

Am ales să fac pasul ăsta – esențial, nu-i așa?, pentru destinul meu – cu un singur scop: să promovez cât mai bine blogul subsemnatului. M-am documentat temeinic, ca orice jurnalist care se respectă, am citit tone întregi de explicații pe internet și am ascultat păreri peste păreri și am ajuns la concluzia că dacă vrei să-ți faci cunoscut un produs, mai ales unul media, e musai să ai cont pe o rețea de socializare.

E adevărat, și până acum existam pe twitter ori pe youtube. Dar parcă nu era suficient într-o lume în care dacă nu te dai pe facebook ești privit ca un luzăr ori nu ești privit deloc. Așa că am făcut zilele trecute o jumătate de pas prin intrarea pe google plus, după care în seara asta m-am născut pe Facebook, frate!

Facebook all Over the WorldGooglePlus

Evident că am observat că plusul gugălului e sub like-ul feisbuchist. 🙂 Am realizat și că vinerea noaptea oamenii nu dorm și stau pe net – nu de alta, dar în mai puțin de o oră mi-am făcut peste 20 de prieteni (cât nu știam că am nici în realitate). Adevărul e că te prinde socializarea asta, dar mi-am propus să fac din cele două noi conturi doar mijloace de promovare a blogului adilabos.ro. Dacă și cu cine voi discuta în rest, îmi rezerv dreptul de a decide doar eu. Că așa mi se pare corect.

Pe lângă asta, îmi place lumea reală, unde vreau să-mi petrec viața. Cea virtuală are rolul ei și sper că nu va ajunge să mă acapareze într-atât încât să vorbesc în preskurtări șmkere ori când zâmbesc să arat așa 😀

Așa că vă invit să mă urmăriți aici, pe blog, unde prestez de 6 ani și unde spun întotdeauna ce gândesc. Iar dacă aveți păreri, nu ezitați și transmiteți-mi-le pe mail sau prin comentarii. Sigur le citesc pe toate, indiferent că mă laudă ori mă trimit înapoi în timp.

Youtube, deci exist: Depeche Mode, Johnny Cash și niște țărani

Doamnelor și domnilor, în acest cadru solemn oferit de blogul cetățeanului Adi Laboș, anunț cu mândrie nedisimulată lansarea unei noi categorii pe această pagină de net: Youtube, deci exist.

De pe marea scenă a internetului pe micul blog cu tendințe acaparatoare, 🙂 voi încerca să aduc în fața vizitatorilor clipuri interesante, cu spirit didactic – sau doar cu spirit -, de pe platforma video a capitaliștilor plini de bani de la Youtube. Va fi un fel de Daciadă, în care câștigă toată lumea prin simplul fapt că se fac schimburi de impresii și se urmăresc materiale pe care cel puțin subsemnatul le socoate interesante.

Deschidem balul cu un clip publicitar miștocuț făcut de Cava D’oro, care a speculat venirea în România a celor de la Depeche Mode. Nu e rău, putea fi și mai bine făcut – cel puțin pe țărani și pe baba dansatoare mi-i doream mai… autentici. Dar ideea e bună, iar invocarea în răstimp de câteva secunde a lui Depeche Mode, a lui Johnny Cash și a țăranilor stârnește dacă nu râsul, măcar un zâmbet îngăduitor.

– Johnny Cash, mamaie, Johnny Cash!

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=5ptTKMR8CBo&feature=player_embedded [/tube]

Bună seara, Europa FM!

– Bună seara, domnule Goanță! Bună seara, ascultătorilor Europa FM! Iată care sînt principalele informații pe care vi le oferă mâine Jurnalul de dimineață din Oradea.

În redacție nu mai era țipenie de om. Normal oarecum, căci se înserase demult, iar prin beciul care găzduia redacția Jurnalului nu mai bântuia decât un singur personaj: subsemnatul. 🙂 Din când în când, mai cobora câte un tehnoredactor ori tresăream când telefonul de interior suna ca să mă anunțe că mai trebuie să verific o pagina gata de dat la tipar.

Era în anul 2000, prin primăvară, când timp de câteva săptămâni m-am transformat într-un soi de corespondent al nou-născutului, pe atunci, post de radio. Narcis Fekete, patronul ziarului, fusese de acord ca eu, ca secretar general de redacție – om muncitor pe teren și prin redacție de dimineața până noaptea târziu, să intru prin telefon la emisiunea realizată atunci de Dan Goanță. Era un fel de revistă a presei locale, în care jurnaliști de la ziare din toată țara transmiteau ce le pregătesc cititorilor pentru a doua zi. Mă suna una dintre fetele de la București, mă ruga să fiu mai concis, să mă adresez cu ”Bună seara, domnule Goanță!” și să-i dau drumul.

La primele înregistrări aveam niște emoții de nu știu cum nu am picat sub birou. Și acum râd când îmi amintesc cum dârdâiam pur și simplu în timp ce recitam de pe ecranul computerului textul pe care îl repetam la greu zeci de minute înainte să fiu sunat. 🙂

Europafm

Așa au fost primele mele întâlniri cu Europa FM, chiar în anul în care s-a lansat radioul a cărui frecvență au învățat-o până și părinții mei, obișnuiți mai mult cu România Actualități. Evident, îi sunam eu de fiecare dată și le spuneam ca la 10 seara să își asculte odrasla tremurând de emoție la un post național de radio. 😉

Au trecut de atunci 13 ani și, chiar dacă în lista preferințelor mele au apărut ProFM-ul – de fapt Infopro-ul, absorbit apoi de Pro – și Kiss FM, radioul cu nume de continent mi-a rămas drag. Sigur din cauza muzicii bune, poate din cauza vocilor, posibil din cauză că la un moment dat era singurul care putea fi prins pe tot drumul spre Beiuș. 🙂

Presa s-a schimbat între timp, iar vremurile frumoase ale începutului au apus. În schimb, au apărut corporațiile seci și insensibile, cu directori și manageri pentru care nu mai contează demult jurnalistul, ci ”să dăm țării cât mai mult cărbune”.

Din păcate, omul datorită căruia am luat contact cu ceea ce înseamnă Europa FM nu mai este.

”Dan Goanță a trecut fără să lanseze trasoare. Epoca vedetelor, a informației vulgare și a setei de vâlvă l-a amuzat. Ea a avut grijă să îl dea la o parte. El nu s-a supărat. Deși a fost călcat în picoare. A șomat. A trăit mizer și n-a cerut ajutor. A murit în zorii zilei de vineri răpus de un atac cerebral masiv, la numai 50 de ani”, scria Traian Ungureanu în 2006, pe hotnews.

În schimb, au rămas ori au venit alte voci care mă fac să ascult mai departe Europa FM în mașină sau la radioul din bucătăria de acasă. În această lună se împlinesc 13 ani de când mulți români stau pe frecvența Europei FM, iar ăsta nu e un slogan, e o constatare.

În redacția din beciul de pe Cuza Vodă nu mai era nimeni. Am pus telefonul în furcă – aveam mobil, dar încă era mai rentabil să vorbești pe fix – și m-am grăbit pe scări spre tehnoredactorii de la mansardă. Ziarul era deja gata și mai avea nevoie doar de OK-ul SGR-ului ca să plece spre tipografie. Am stins becul, mi-am luat haina din cuier și, habar n-am de ce, mi-am întors privirea spre birourile reporterilor și am salutat simplu:

Atât de la Oradea! Noapte bună, domnule Goanță!

 

Un copil întreabă: cum arată cerul?

Hai să încep cu un truism, ca să mă dau rotund: pentru fiecare, problemele pe care le avem în viață ni se par cele mai importante. Ele ne determină destinul – suferim intens pentru o banalitate pe care o ridicăm de cele mai multe ori la nivel de sfârșit de lume. Puțini sînt cei care știu să trateze un obstacol exact așa cum trebuie: ca pe o problemă care poate apărea natural și care trebuie depășită.

Recunosc că, după șutul în fund primit recent în viața profesională, mi s-a făcut rușine și am plecat capul. Știu, pare paradoxal, dar exact asta am simțit. Și asta pentru că mi-am comparat situația – pe care la un moment dat o defineam drept ”cea mai nasoală prin care am trecut până acum” – cu cea a unei mame care caută o salvare pentru sănătatea pruncului său. ”Asta e cu adevărat o problemă”, mi-am zis.

Îl cheamă Dorinel Tilică și nu știe cum arată tatăl și mama lui. Are retinopatie și își pierde vederea în ritm accelerat. Am primit un mesaj de la mama lui, care mă ruga să-i fac cunoscută povestea. Familia are nevoie de ajutor financiar pentru o operație și caută oameni cu suflet care să-i ajute.

Adevărul e că nu știu să scriu chestii care să impresioneze. Eu am scris ori am editat de când mă știu doar știri. Și nici nu știu să cer ajutor. Prefer să mă descurc singur. Dar copilul acesta, la cei doar patru ani ai săi, chiar are nevoie de ajutor să răspundă la o întrebare simplă: cum arată culoarea cerului? M-a impresionat povestea lui, publicată de părinți pe blogul special creat în acest sens – http://dorintilica.blogspot.ro/

baby color

După 3 luni, părinţii mă iau acasă, îmi cunosc surioara, sunt alintat şi răsfăţat deşi, din păcate, nu-i văd chipul mamei,doar o aud. Cumplite au fost acele zile, dar mai cumplit pentru că în jurul meu auzeam doar voci: mami, tata, surioara și multe alte voci.

Știu că mulți sînt sătuli de mesaje umanitare. Tot ce vă rog este să citiți povestea lui Dorinel și apoi să decideți ce faceți. E alegerea fiecăruia.

Cert e că pentru mine nu mai sînt probleme de netrecut. Am învățat o lecție simplă: atât timp cât eu și cei dragi mie sîntem sănătoși, totul se poate rezolva, iar greutățile pot fi depășite cu ușurință.

Mai multe informații și documente doveditoare veți găsi aici:

http://dorintilica.blogspot.ro/

Puteți face donații aici:

Banca Comercială Română, Sucursala Ștefan Luchian Botoșani
RO68RNCB0579040596800001cont Lei
RO41RNCB0579040596800002 – cont in EURO
Cod SWIFT: RNCB ROBU
Titular cont Tilica Mariana (mama)
Telefoane (Tilica Mariana): 0231.549.15, 0726.453.127

Sexul și viața de apoi

UPDATE: Azi am fost până la Beiuș și am observat că afacerea sexoasă nu prea a avut vad comercial lângă cimitir. Așa că s-a mutat – zic unele surse 😉 – lângă școala generală. Că tot fac ăi mici educație sexuală în școală. Măcar să aibă de unde procura material didactic. 😀

Nu am cum să neg sau să confirm existența unei legături între cele două lucruri, că doar nu am dat – încă – o raită pe celălalt tărâm. Dar, dacă ar fi să mă iau după un afacerist din orașul meu natal s-ar putea să fie ceva la mijloc.

Omul și-a croit un biznis erotic – adică un sex-shop – taman lângă locul unde-și dorm somnul de veci cetățenii micului oraș. Adevărul e că putea să-și deschidă magazinul de oobiecte aducătoare de plăcere oriunde voia mușchiul lui, dar a ales în apropiere de un loc al pioșeniei și aducerii aminte. Acum, că am scris asta, mi se pare pare și mai ciudată alăturarea. 😀

sex shop cimitir Beius foto: google streetview

Și poate că magazinul ar fi rămas ascuns pe după coroanele de pe gard dacă nu l-ar fi descoperit masina de la google. Asa a aparut pe Google Streetview, unde, de curând, se regăsește și Beiușul meu.

Burlacu, lăsat ”holtei” de Comisia de Disciplină

UPDATE2: Pana la urma, azi s-a decis: Burlacu nu joaca joi cu Oradea si plateste amenda de 300 de euro.

UPDATE1: Daca le zici intr-un fel anume, dupa moda siciliana, se supara. Dar cum poti reactiona atunci cand ti se comunica ca apelul Ploiestiului in cazul Burlacu se va judeca maine, dupa primul meci de la Brazi?Membrii Comisiei de Apel au informat conducerea FR Baschet ca, din motive obiective, nu se pot intruni astazi si ca sedinta comisiei va avea loc, maine dimineata, 09 mai 2013, la sediul FRB, urmand sa judece apelul in cazul sportivului Catalin Burlacu. In aceste conditii, aplicarea deciziei Comisiei de Disciplina se suspenda pana la judecarea cazului de catre Comisia de Apel, astfel ca sportivul Catalin Burlacu are drept de joc la meciul 3, din data de 08.05.2013, dintre CSU Ploiesti si CSM Oradea.” – comunicat al Federatiei Romane de Baschet.

De obicei nu mă bucur de răul altuia sau, ca să folosesc o vorbă din bătrâni, nu vreau să moară capra vecinului și nici să sucombeze posesorul ei ca să-i fur animalul. Dar aici zic: ce-a căutat, a găsit!

Burlacu CSM Oradea - CSU Ploiești (Foto: Adi Ciucuriță) – pentru cei care nu-l cunosc, Burlacu e jucătorul care sare ținându-l de mână pe Țîbîrnă 😀

Jucătorul CSU Ploiești Cătălin Burlacu a fost suspendat două etape de Comisia de Disciplină a Federației Române de Baschet. Adică va pierde ambele meciuri de la Brazi cu CSM Oradea – sau poate numai unul, că-s convins că, în buna tradiție românească, în apel nu ești atât de negru ca în prima instanță. Pedeapsa a fost dată pentru acest gest

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=v7XyR9vwEjY [/tube]

Cu sau fără Burlacu, îmi doresc enorm ca Ploieștiul să piardă un meci la Brazi, iar decisivul să se joace la Oradea. Să vadă atunci echipa lui Arnautovici atmosferă și public de echipă campioană! Să-l țintuim pe bancă pe Iacobescu, că prea îi place să leviteze pe lângă teren!