Comoara din pod

Comoară. Ăsta era cuvântul-cod al copilăriei mele şi cred că al multora din generaţia mea. Cuvânt care încifrează în el cele mai multe din jocurile copilăriei, în care căutam drumul spre comoară, oricare ar fi fost ea.

Ne uitam toţi la „Cireşarii” şi visam să descoperim pe te miri unde o bogăţie ascunsă cu zeci ori sute de ani în urmă. Căutam peste tot, prin grădini, pe sub căpiţe de fân ori pe maluri de râu, dar cele mai atragătoare 😉 au fost podurile. Da, da, podurile, cele de case, nu cele de peste râuri. Podurile casei bunicilor şi ale casei părinteşti, podul plin cu paie de deasupra grajdului animalelor ori cel greu accesibil de deasupra anexelor din satul natal al mamei mele. Le-am străbătut de atâtea ori în copilărie, am răscolit lăzile aruncate pe acolo şi priveam cu interes la cotloanele ascunse, pline de praf şi de pânze de paianjen dintre grinzile mari.

Podurile erau întotdeauna locurile pline de mister, în care erau puse, uitate şi apoi redescoperite lucruri care mi-au trezit mereu interesul. În podul de acasă, din Beiuş, tatăl meu păstrase cu sfinţenie colecţia pe câţiva ani a ziarului „Sportul„. Eu i-am urmat obiceiul şi în anii ’90 adunasem între grinzi mii de ziare, colecţiile pe ani şi ani ale nu mai puţin de vreo 10 ziare. Şi acum mai există acolo exemplarele din anii 1998-2000 ale „Jurnalului de dimineaţă„, ziar în care am scris şi eu în acea perioadă.

Acum am descoperit podul casei părinteşti a Neiuţei mele. De fapt, le-am descoperit în urmă cu ani buni, 🙂 pentru că sunt trei astfel de locuri în curtea din sat. Unul e ocupat de porumbei şi îl cunosc din simplul motiv că mai fac pe acolo curăţenie. Al doilea, mai mic, nu prea are secrete – e doar înnegrit de fumul care, în construcţia iniţială, ieşea direct în pod, probabil ca să afume bunătăţile atârnate între grinzi.

Al treilea e cel mai mare şi cel mai interesant. L-am studiat în anii ăştia, când mai reparam hornul şi câte o ţiglă spartă. Acolo am tras cabluri şi am nimicit şi câteva colonii de viespi. 😀 Şi tot acolo am descoperit, cu ani în urmă, nişte vechi… aparate de tors, de fapt furci de tors cânepa şi fuioare. Acoperite de praf şi uitare, le-am admirat, dar nu le-am mişcat de acolo. Până azi, când Neia mea a decis să le scoată din amintire şi să le aducă la lumină. E o adevărată comoară:Cred că au suta de ani. Bunica mea le are de la mama ei”, mi-a dezvăluit fata mea. Le-am spălat, le-am frecat şi, cu promisiunea că le vom da un strat de baiţ şi unul de lac, ca să le protejăm, Neia le-a aşezat pe terasă, unde fac casă bună cu muşcatele. 🙂

furca si fuior1 furca si fuior2 furca si fuior3 furca si fuior4 furca si fuior5 furca si fuior6 furca si fuior7 furca si fuior8 furca si fuior9 furca si fuior10 furca si fuior11 furca si fuior12 furca si fuior13 furca si fuior14 furca si fuior15 furca si fuior16

Iarba verde de după ploaie

Adevărul e că suport mai bine răcoarea sau chiar frigul decât căldura. Singura care îmi place este cea emanată de soba de teracotă din sat, într-o noapte de iarnă… 😉 În rest, reacţionez mai bine la frig şi asta de mic copil, continuând cu geaca descheiată indiferent câte grade sub zero erau în iernile copilăriei şi ajungând la tricoul pe care îl port în aceste seri în sat, deşi restul familiei dârdâie. 🙂

Doar că mi-aş dori să mai vină puţină căldură. Aşa, cât să fie maxime de 27-28 de grade ziua, iar noaptea – ei bine, să fie cât o vrea sub 20 de grade, că aşa nu-mi influenţează major somnul. Numai că meteorologii nu mă ajută şi zic că mai vine o săptămână de ploi – răzleţe, dar ploi – şi de temperaturi de 24-25 de grade care, repet, nu mă dezamăgesc, dar parcă le-aş vrea mai ridicate.

Şi, ca să pun punct ploilor, simbolic, desigur, am făcut mai multe fotografii după ultima rafală de prin sat şi o să postez aici două ca să invoc vara. Vara aia liniştită şi caldă, nu caniculară. 😀 Şi care ştie să stea cât trebuie şi să nu fie nepoliticoasă şi să ne livreze furtuni violente după perioade cu temperaturi de 50 de grade la soare.

iarba dupa ploaie1 iarba dupa ploaie2

Youtube, deci exist: Oradea înecată, sub ape, acum fix 10 ani

În cei 15 ani de presă am văzut multe, am trecut prin multe şi, sper, am tras învăţăminte măcar din câteva întâmplări. În plus, am avut grijă să adun dovezi ale trecerii mele prin lumea jurnalisticii, nu de alta, dar memoria ne mai joacă feste. E interesant să vezi lucruri şi întâmplări din urmă cu ani şi ani.

După mult timp, am dat o căutare prin arhiva de imagini a subsemnatului şi am găsit o filmare de la o furtună care a înecat pur şi simplu mai multe zone ale Oradei, printre care cea din faţa magazinului Crişul, bulevardul Dacia, Strada Apostol Andrei şi piaţa Decebal. Se întâmpla fix acum 10 ani, asta e partea interesantă, 🙂 pe 25 iunie 2003.

Totul a început cu norii ameninţători care s-au adunat peste oraş şi pe care un cameraman de la Antena 1 Oradea – Caius Cosma sau Cristi Costea – i-a prins de pe scările sediului din Eminescu al postului la care lucram atunci. A început dintr-o dată să cadă o grindină nu cât oul de porumbel – asta e doar în relatările martorilor şocaţi 😀 , dar cam pe acolo. Oamenii fugeau care încotro, unii se ascunseseră sub copertina de la „Banana Joe„, locul unde anteniştii îşi consumau cafeaua de dimineaţă. În câteva secunde, grindina a căpătat aspect de ploaie de gheaţă şi strada a fost acoperită de un strat alb. Inutil să mai spun că afară s-a răcit considerabil – era, totuşi, iunie -, iar maşina Antenei, o Dacie 1310 albastră, cu trapă 😉 , rezista cu greu atacului din cer. Unii şi-au apărat parbrizele cu pături, prin jgheaburi gheaţa şi apa se aruncau cu furie spre asfalt, iar la un moment dat aveam impresia că unul din pomii din zonă se va rupe.

Când ploaia s-a mai domolit – n-a durat decât câteva minute -, colega mea de atunci Crina Abrudan şi-a tras gluga pe cap şi, pe tocuri, nu s-a sfiit să ia o mătură şi să încerce să adune grămezile de bucăţi de gheaţă din curtea postului. Între timp, de la adăpost, de lângă cameraman, încercam să-i dau indicaţii cam unde să facă grămada. 😀

După furtună, s-au întâmplat două lucruri evidente: a ieşit soarele 😉 şi toată lumea a plecat din Antenă la filmare prin oraş. Vechea maşină albastră ne-a purtat prin oraşul înecat pe mine, pe cameraman, pe Crina şi pe Petruţ Drăgan, fostul director de publicitate şi „sportiv” de la A1 Oradea, pe post de şofer şi comentator al situaţiilor întâlnite pe traseu. A mai scăpat el câte un… biiiiip …. 😀 , dar cine nu ar fi făcut asta dacă ar fi văzut ce am văzut noi?

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=bhL1vvrO-lU [/tube]

În zona magazinului Crişul şoseaua era albie de râu. Apa intra şi în fosta policlinică cu plată, pe atunci activă, loc unde am vrut să cobor să iau nişte voxuri, dar nu m-au lăsat cei din maşină. Niciunul nu aveam haine de ploaie, de cizme – nici vorbă. Am navigat (ăsta e verbul corect) pe apa de pe bulevardul Magheru, am văzut cum se umpluseră pasajele de pe Dacia, am plutit pe lângă Profi şi, când să zicem că am scăpat, maşina s-a oprit brusc în faţa bisericii Sfântul Andrei, pe atunci încă în construcție. Semn divin, căci 6 ani mai târziu exact în această zonă mi-am găsit jumătatea, pe Neia mea.

Petruţ a găsit imediat rezolvarea: m-a dat pe mine jos din maşină şi m-a pus să împing rabla. Ceea ce am făcut… cu succes. 😉 După care am filmat cum apa inunda piaţa Decebal şi am dat fuga la redacţie, să trimitem materialul la Observator, la Bucureşti.

 

Zi de vară – caniculă, bronz, slăbire şi furtună

Îmi plac aplicaţiile astea deştepte care cutreieră netu’ şi care îţi spun, în timp real, câte calorii omori dacă alergi x kilometri. Câţiva amici din lumea virtuală îşi afişează non-stop cât de fantastică 🙂 a fost alergarea şi în câte grame de grăsime arsă se traduce asta.

Nu neg că şi eu aş da la o parte substanţa nesănătoasă, care provoacă strâmbături nervoase când mă întâlnesc cu oglinda. Dar nici nu mă îndeamnă inima să mă bag la alergări prin oraş. Am încercat asta cu mulţi ani în urmă, cu colegul Emil, când ne începeam ziua cu o fugă şi gâfâituri pe malul Crişului Repede. Acum am îmbătrânit… şi parcă doar un baschet m-ar mai salva. 😉

În schimb, îmi place munca la ţară. Atenţie! Nu săpatul, adunatul fânului ori curăţatul la animale, ci muncile care îmi plac şi le execut cu o oareşce doză de plăcere. Adică, mă delectez cu tăiatul ierbii – am o maşină la promoţie pe care tocmai am reparat-o după 3 ani de folosire intensă -, îmi place să întreţin curăţenia în faţa casei şi în curte ori să îngrijesc pomii din livadă. Câteodată mă apucă hărnicia extremă şi mai vopsesc un gard, poarta sau sap nişte plante prin grădină (nu multe, ca să nu mă obişnuiesc 🙂 )

Iar dacă toate astea se împletesc şi cu un bronz cum scrie la manual, chiar că mă simt bine. Sâmbătă, de exemplu, mi-am mai adăugat un strat de mediteraneean lucrând în soarele de 40 şi ceva de grade, că nu aveam pic de umbră la îndemână. Dar am şi dat jos din învelişul protector, pentru că mă transformasem la un moment dat în cascadă, nu altceva. 😉  Am încercat să compesez cu litri întregi de apă – mai ales – şi bere, ceea ce a dus la creşterea debitului cascadei.

Dacă ar fi fost să trag linie, din cele câteva activităţi muncitoreşti în aer liber am împuşcat calorii cu sutele, am pus la punct treburile gospodăreşti – aici am împărţit totul cu Neia mea – şi am înegrit şi mai mult pielea şi aşa şmeadă a subsemnatului. Trei într-unul, ca detergenţii! 😀

Iar ca ziua mea de vară să fie una clasică, am încheiat-o cu o furtună. Se anunţa cu grindină după atâta căldură, dar după ce făcut simţită prezenţa timp de câteva minute, gheaţa… s-a topit!

[tube] https://www.youtube.com/watch?v=we7Kxu5eAG0 [/tube]

Cea mai lungă zi din an, cea mai caldă din 2013

A fost azi cea mai lungă zi din an, că doar am bifat solstiţiul de vară în calendar. Dar a fost şi cea mai caldă. Am parcat spre seară maşina la umbră, am lăsat-o acolo cam o jumătate de oră şi mi-a indicat o temperatură care m-a topit.

cea mai calda zi din 2013

Aşadar, la ora 8 seara au fost 38 de grade între betoanele Oradei. În sat, în sudul judeţului, erau la ora 10 seara 29 de grade. Transpirăm stând în casă, la răcoare – deşi cuvântul nu-şi regăseşte în acest caz nicio valoare. Am ajuns să punem apa şi berea – berile, de fapt 😉 – la congelator, ca să le putem bea.

Mai adaugăm la asta ţânţarii care au semnat un pact de colaborare între roiuri şi atacă în mega, giga, hecta-roiuri. Mi se dublează transpiraţiile doar când îi aud… Teribil început de vară!

Mă răcoresc puţin la gândul că meteorologii anunţă că de duminică se răcoreşte. Că vor veni norii şi nu vor trece ca pe strasse pe la noi, ci vor aduce ploi şi răcoare. Pfuaiii, abia aştept!

nori si camp1 nori si camp4

P.S. Norii din cele două fotografii sînt ca în poezia eminesciană – azi îi vedem şi nu-s. 😀 I-am fotografiat zilele trecute, dar abia acum, lovit de caniculă, mi-am adus aminte de ei. Să vină cât mai mulţi, fără furtuni, numai să ne răcorească!

A plecat un OM…

… dar am câştigat un ajutor imens, noi, românii, în faţa Bunului Dumnezeu!

parintele Iustin Parvupărintele Iustin Pârvu – 1919-2013

Nu obişnuiesc să-mi expun public credinţa şi trăirile mele religioase. Toate ţin de intimitatea mea, pentru că mă ghidez după principiul că nu trebuie să fac paradă de iubirea mea faţă de Dumnezeu ca să mă intitulez credincios creştin.

Acum fac însă o mică excepţie, ca să plec capul în faţa unui OM, pe care Divinitatea a ales să-i acorde odihna după o viaţă pe care a petrecut-o iubindu-i pe oameni şi încercând să-i îndrepte pe calea dreaptă a credinţei. Părintele Iustin Pârvu a plecat fără trâmbiţele lumeşti ale tabloidelor şi fără să ţină primele ştiri ale jurnalelor tv, dar a lăsat în urmă milioane de români care i-au căutat cuvântul şi mii, poate sute de mii care i-au cerut un sfat, care au vrut să-l vadă şi i-au trecut pragul chiliei.

Printre ei m-am numărat şi eu, cu ani şi ani în urmă, când, mulţumită unui călugăr pe care continui să-l admir – părintele Eftimie Mitra -, am ajuns la mănăstirea Petru Vodă, căminul părintelui Pârvu. Am stat faţă în faţă cu acest om sfânt al credinţei şi am primit sfaturi. Pe unul l-am respectat şi azi sînt fericit. Pe al doilea încă nu, dar nu e târziu.

Cine vrea să citească mai multe despre părintele Iustin Pârvu poate face o simplă căutare pe internet sau să intre pe saitul ASTRADROM. Mie mi-au rămas în minte cuvintele părintelui, spuse pe patul de suferinţă, cu puţin timp înainte să moară:

„Poporul român … pentru poporul român este un cuvânt greu de spus. Poporul român este un popor biruit, pizmuit şi forţat, împins, fără stăpân. Poporul e fără stăpân, asta e drama cea mare. Toată lumea aceasta e fericită, e bucuroasă, are de toate, dar nu are cine să-i încălzească inimile, să-l poată menţine într-o unitate, aşa. Nu vorbim de ascetismul călugăresc de altădată”.

Guest post: Adi Ciucuriță – CSM Oradea, The Next Generation!

cristi achim

UPDATE: Conducerea orădenilor a anunţat miercuri că nu le mai prelungeşte contractele lui Nemanja Maric, Sasha Topcov, Milos Pesic, Ivan Stefanovic şi Silviu Lupusavei. Informaţia a fost obţinută de colegul meu Niki Mihalcea.

Echipa de baschet a Clubului Sportiv Municipal trece la nivelul următor. După ce în urmă cu patru ani abia se salvau de la desființare, orădenii se pregătesc acum să lupte la titlu. De această dată, cu șanse reale! E pentru prima dată când Cristi Achim își poate croi lotul așa cum își dorește. Anul trecut, a avut la dispoziție un buget limitat și a încropit o echipă care a luat bronzul.

Vrăjitorul și-ar fi dorit mai mult încă din sezonul trecut, însă banii și contractul pe care Darby jr. îl avea cu Energia Rovinari l-au oprit să-l aducă pe unul dintre cei mai buni americani care joacă în România. Acum, lucrurile par să se fi schimbat. În acest intersezon CSM a dat lovitura și l-a readus acasă pe Titus Nicoară, cel mai bun produs al baschetului orădean de la Attila Vereș încoace. Pe Toni Alexe nu îl punem la socoteală, pentru că el a fost crescut de școala de baschet din Constanța.

A doua veste bună a venit sub panou, unde managerul Șerban Sere a obținut semnătura unui canadian cu un CV care îl recomandă ca cel mai bun jucător care a jucat vreodată pentru Oradea. Sean Denison a jucat în Turcia, Germania și Rusia, iar dacă ar fi să facem o comparație cu fotbalul, e ca și cum ar fi venit să joace în România un jucător care a făcut furori în campionatele din Italia, Spania și Germania.

Chiar dacă are la dispoziție un buget superior în această vară, Cristi Achim demonstrează încă o dată că nu e un risipitor și pentru el omogenitatea și chimia dintre jucători e pe primul plan. A reușit să-i convingă pe Will Franklin și Daniel Dillon să continue la Oradea, chiar dacă americanul și australianul aveau oferte din Germania. Și mulți spuneau că în sport nu mai e loc de sentimentalisme… Apropo, să nu uităm de Bogdan Țîbîrnă, care și el va rămâne să joace în Arena “Antonio Alexe”, chiar dacă mulți îl dădeau ca și plecat la U Mobitelco pe un salariu superior.

Campania de achiziții nu se va opri aici. Mai avem nevoie de o extremă. Aici rămâne să ne bazăm pe flerul lui Achim. Ca o părere personală, Darby jr. nu pare să fie o pistă închisă. Depinde însă cum va reuși antrenorul vâlcean să-l strunească pe americanul care la Rovinari s-a obișnuit să joace singur.

Se anunță un sezon încărcat pentru CSM Oradea, cu o participare în premieră în cupele europene, o participare care înseamnă un efort fizic și mental enorm. Dacă CSM Oradea a trecut la următorul nivel, rămâne de văzut dacă și Cristi Achim va putea trece de la statutul de antrenor care pregătește o echipă care pleacă mai mereu cu șansa a doua în confruntările cu echipe de top într-un tehnician de elită. Dacă va face acest pas îi prevăd lui Achim un viitor interesant. Îl văd în câțiva ani la națională și, la un moment dat, într-un campionat din străinătate.

Mai sunt aproximativ două luni și jumătate până la primul “game day”. Va fi, pe la începutul lui septembrie, Memorialul “Antonio Alexe”, când vom putea vedea la lucru pentru prima dată noua echipa a Oradei!

(P) De la blugi şi tricou la haine care te pun în valoare

Blugi, tricou şi pantofi rezistenţi, de piele şi neapărat cusuţi. Cam asta era, în tinereţea-mi revoluţionară, ideea subsemnatului despre modă. Nu prea mă interesa cum mă îmbrăcam, conta mai mult decât orice să mă simt lejer şi, pe cât se poate, să-l copiez pe Brandon Walsh, din Beverly Hills – pentru cunoscători. 😉 E adevărat, mai ştiam că la pantaloni negri nu iei niciodată ciorapi albi, că o haină trebuie musai călcată – eram specialist în aşa ceva în perioada de burlăcie – şi că nu poţi ieşi niciodată în oraş cu pantofii nefăcuţi (asta e una dintre lecţiile primite de la tata).

Evident, înaintarea în vârstă şi experienţa căpătată după întâlnirile cu oamenii pe care profesia mi i-a scos în cale mi-au schimbat felul de a gândi. Deşi am încă probleme de răbdare când merg printr-un magazin de haine (Neia mea ştie cel mai bine cât trage de mine să probez sau să îmi dau cu părerea despre un articol de îmbrăcăminte ori despre o pereche de pantofi), am realizat că o fi adevărat că haina nu-l face pe om, dar îl ajută să urce în ochii celorlalţi, să fie apreciat şi tratat ca atare.

Trăim într-o lume în care ne confirmăm statutul social şi prin intermediul stilului în care ne îmbrăcăm. Şi nu doar statutul, ci şi educaţia şi felul de a fi. Nu-i aşa că aş da dovadă de lipsă de respect dacă m-aş duce în blugi şi tricou la o întâlnire cu primarul ori cu şeful Poliţiei?

Aşa că, în ultimii ani garderoba subsemnatului s-a îmbogăţit continuu. Nu intru în detalii, dar, mai ales cu ajutorul jumătăţii mele, am schimbat total felul de a mă îmbrăca.

Bine, acum am ajuns să fac şi oareşce nazuri în privinţa îmbrăcăminţii, să am pretenţii. 🙂 Nu exagerate, dar îmi place să analizez ce culori îmi vin bine, cum arată o cămaşă ori pantofii. Mă uit şi pe internet, unde caut haine online. M-am lămurit că astfel găseşti chestii mişto, de firmă sau nu, dar în ton cu moda şi comode, indiferent de stilul pe care îl ai. Ai şi avantajul că le poţi comanda la orice oră, chiar şi noaptea dacă nu ai somn, şi băieţii ţi le aduc direct la domiciliu – pentru cei care nu au chef de plimbări lungi prin magazine, iar mie asta mi-a plăcut la maxim.

b mall

În plus, dacă nu eşti satisfăcut, le trimiţi înapoi. Simplu şi eficient!

Iar la o haină care arată bine, sfatul meu e să asortaţi şi un ceas pe măsură. V-o spune din propria experienţă un tip căruia îi plac „orologiile de mână”. 🙂 E o pasiune abia înmugurită, dar m-a prins şi acum fac schimb de idei cu alţi „virusaţi”. La fel, recomand şi aici internetul, unde am aflat de ceasurileGuess bărbăteşti. Arată într-un mare fel şi au preţuri de bun simţ, pentru oricine îşi doreşte un ceas care să-l reprezinte.

ceasuri Guess b mall

Adevărul e că un om are valoare prin el însuşi, dar, vorba intelectualului modern, o haină mişto şi un ceas pe măsură îi adaugă plus valoare. 🙂 Nu-i aşa că sună interesant?

 

La ţară

Trebuie să fiu de acord cu amicul Gas, care, pagina lui de Carte a Feţelor,  îi trimitea pe pictori să stea la oraş. Nu de alta, zic eu, dar acolo sînt cu adevărat căldura şi praful din cauza căror pot sucomba artiştii. 😉

Noi, ceilalţi, ne simţim ideal la ţară, la răcoarea de la umbra viei, în miros de fân proaspăt cosit şi ospătându-ne cu cireşe roşii, roşii ori cu vişine… vişinii. 😀

fân cositcireşe roşiivişine

Unii ne-ar putea considera ţărani, dar tare mi-e că toţi cam de acolo ne tragem – pe linie de bunici, străbunici ori alţi stră-, cu excepţia unor politicieni cu sânge albastru care se simt mândri că sînt orăşeni, mai precis din marele oraş. Treaba lor, să fie iubiţi!

Trebuie, însă, să recunoaştem că la oraş se simte cel mai tare canicula, printre betoane, în timp ce praful… Ei bine, praful se depune pe maşinile din oraş şi e amestecat cu substanţele făcute cadou de CET. Cât despre mirosurile de la ţară, nu cred că fânul proaspăt cosit miroase mai nasol decât damful greţos care vine din când în când dinspre o anumită fermă de porci de lângă oraş.

În plus, am auzit că la vară Rogeriusul nu va avea apă caldă. Şi atunci, nu-i mai bine la ţară? Mai ales că subsemnatul are parte de o cameră răcoroasă, cea din mijloc 😉 , numai bună de scris pe blog. Ceea ce am şi făcut acum! 🙂