Ochi de copil. Curaţi şi sănătoşi, cu ajutorul semenilor lui

Vă amintiţi jocurile copilăriei, în care ne legam la ochi cu un fular vechi, ponosit şi încercam să ne prindem tovarăşii de joacă? Le auzeam doar râsetele, paşii repezi trecând razant pe lângă noi ori răsuflarea pripită a vreunuia prins într-un colţ, fără scăpare.

Încercam să trişăm, să ridicăm puţin fularul, ca să furăm o imagine, o licărire, cât să ne dăm seama ce se întâmplă în jurul nostru. Iar la final, trăgeam jos fularul şi ne ştergeam la ochi, bucuroşi şi parcă iritaţi de lumina prea puternică.

Dorinel nu-şi poate da singur jos fularul pe care nu l-a dorit, dar pe care viaţa i l-a dat să-l poarte. Are nevoie de ajutorul nostru, pe care, în numele lui, părinţii ni-l cer.

Am mai scris despre Dorinel Tilică. Un puşti de patru ani dintr-o comună din Botoşani, care nu vrea altceva decât să fie un copil normal. SĂ VADĂ, să-şi lase ochii să se scalde în lumină. Şi asta pentru că s-a născut cu o boală necruţătoare, care i-a afectat vederea. Un băieţel ai cărui părinţi sunt de admirat, pentru că luptă pentru copilul lor cu toate armele pe care le au la dispoziţie. Aşa cum de admirat sunt şi cei care s-au aliat lor şi au contribuit financiar pentru însănătoşirea lui Dorinel.

dorinel

De ce scriu acum din nou despre Dorinel? Pentru că lupta nu s-a terminat şi e nevoie de o armată cât mai mare de oameni cu suflet şi inimă. Care pot face un simplu gest şi să doneze, chiar şi numai un leu, pentru ca această mică minune a vieţii – aşa parcă îi denumea pe copii cineva mai înţelept decât mine – să îşi câştige, la propriu, luma ochilor.

Puteti dona online sau prin sms, folosind platforma https://secure.mobilpay.ro/buy-product/ihp9bt, sau direct în cont, utilizând datele următoare:
Titular cont Tilica Mariana (mama copilului)
RO68RNCB0579040596800001 -cont Lei
RO41RNCB0579040596800002cont in EURO
Cod SWIFT: RNCB ROBU
Sucursala Ştefan Luchian Botoșani
Mama lui Dorinel poate fi contactată la numerele de telefon: 0231.549.150, 0726.453.127 , pe emailtilicamariana@yahoo.com sau facebook – facebook.com/mariana.tilica. Amănunte despre situaţia lui Dorinel puteţi afla pe blogul creat pentru el  http://dorintilica.blogspot.ro/
Când viaţa te ameninţă cu întunericul, trebuie să porneşti în căutarea luminii. Pe acest drum a plecat un puşti de câţiva anişori, care are nevoie de ajutorul nostru.

Accident, răbdare şi bun simţ

Pe lângă faptul că le provoacă suferinţe – fizice, emoţionale sau materiale – celor implicaţi, un accident îi pune pe ceilalţi şoferi în faţa unui test de răbdare şi bun simţ.

Marţi, accident în Nufărul. S-au ciocnit doi. O tamponare tipică, ar spune poliţiştii, care, la fel ca şi jurnaliştii, tratează cu o oarecare distanţă astfel de evenimente. În spatele actorilor, coloane lungi de maşini. Cei mai mulţi şoferi stau liniştiţi şi încearcă să se încadreze în aşa fel încât să poată trece toată lumea.

accident Nufarul accident Nufarul1

În schimb, mai apar grăbiţii şi nervoşii, care întorc cu fluierături pe linia continuă şi bagă viteză pe senul opus, ofuscaţi că au fost puşi să aştepte. Alţii înjură în barbă şi, bătând ritmic cu degetele în volan, nu lasă pe nimeni să se bage în faţa lor. Mai sînt cei care accelerează numai ca să îl convingă pe cel din faţă să se mişte mai repede, chiar dacă omul nu are unde să se deplaseze.

accident Nufarul2 accident Nufarul3

Noroc că e o simplă tamponare şi coloana formată pe mai bine de un kilometru dispare în mai puţin de un sfert de oră. Rămân în urmă bucăţi de sticlă şi şoferii implicaţi, care fac deja calcule legate de costul reparaţiilor.

accident Nufarul4

Craiova cea frumoasă îşi face echipă Dincolo

Am închis înrăit radioul în care moartea unui mare fotbalist era tratată în două fraze şi i-am băgat… exact, acolo, pe nişte băieţi cu burtiere îngălbenite care discutau cu o plăcere abia disimulată despre sicriul în care turcii l-au pus pe cetăţeanul Cioabă.

Am vrut să arunc cuvinte grele aici, pe blog, dar i-am ascultat pe Cristian Ţopescu, pe Balaci şi pe Sandu Boc şi mi-am dat seama că e mai important să-l pomenesc pe Costică Ştefănescu, decât să-i înjur pe infatuaţii cu aere de atotştiutori.

Costica Stefanescu foto: adevărul.ro

Eram doar un puştan când îl auzeam pe Sebastian Domozină pomenind la radio numele lui Costică Ştefănescu. Începeam să înţeleg ce înseamnă „U” Craiova şi, fără să-mi dau seama, deveneam foarte atent ori de câte ori „fotbalul, minut cu minut” ajungea acolo unde juca echipa din cetatea Băniei. Am văzut la televizor meciurile Craiovei şi am priceput de ce unul dintre fundaşii echipei a ajuns căpitanul naţionalei de fotbal. L-am admirat, nu cu fanatismul unui suporter sau al unui fan înnebunit după mingicăriile unei vedete chicioase de azi, ci cu plăcerea de a vedea un tip serios, integru, cel a cărui siguranţă în apărare permitea artiştilor din atac să facă figuri cu mingea.

Pe Costică Ştefănescu l-am perceput mereu ca pe un neamţ, lucid, modest şi inteligent, într-un fotbal românesc ce îi ridică la rang de eroi doar pe jucătorii trecuţi în fişa tehnică la rubrica marcatori ori pe cei care puneau tehnica pe primul lor, fără să gândească prea mult ori fără să o pună în slujba echipei. Poate de asta prea puţini, în afara familiei, prietenilor şi colegilor, îşi mai aminteau de jucătorul Craiovei Maxima, acoperit de non-ştirile despre becali, tănăşi, muţi sau copoşi.

A ales să plece în felul lui Dincolo şi, Doamne, cine sîntem noi să-l judecăm pentru asta? Mi-am văzut tatăl stingându-se încet din cauza aceleaşi boli cumplite, până în clipa în care din omul puternic de altădată rămăsese un pumn de oase şi piele. Ştiu cum îl chinuiau durerile, chiar dacă niciun om nu-şi poate nici măcar imagina durerile inumane prin care trece un bolnav de cancer. Sunt convins că şi Costică Ştefănescu a îndurat chinurile până în clipa în care a decis că moartea e prea departe ca să-i curme suferinţa – şi atunci a chemat-o la el.

În faţa unui OM îmi plec capul. Dacă îmi este îngăduit să spun asta, când am auzit de plecarea fundaşului Craiovei Maxima am simţit golul acela în stomac care m-a vizitat şi când aflam că alţi oameni buni îşi luau „Adio!”

Iar dacă în lumea noastră, Craiova a devenit echipa de care îşi bat joc, la grămadă, profitori, autorităţi şi indivizi cu pretenţii de oameni de afaceri, iar stadionul – doar un loc unde suporterii se reculeg şi trăiesc din amintiri, în Ceruri Constantin Oţet începe refacerea campioanei unei mari iubiri: i-a transferat deja pe Zoli Crişan şi pe Costică Ştefănescu şi-l poate folosi şi pe inegalabilul Oblemenco.

Of, cum se duc oamenii buni…

P.S. 1. Era o vreme când, în materie de fotbal, România însemna Craiova. Când 7 jucători din Bănie jucau cu campioana mondială din anii ’80, Italia.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=2G68OgaDSnw#at=84 [/tube]

P.S. 2 În seara asta nu m-am uitat la televiziunile de ştiri. Nu-s mironosiţă, mă uit constant, la toate, fără excepţie. Dar acum am simţit nevoia să dau pe DigiSport, să mă uit la un meci bun de fotbal.

Câteodată, o aşa-zisă exclusivitate te poate face de cacao

Ca de exemplu, România TV. De ieri, televiziunea cu burtiere mereu galbene o dă întruna cu moartea cetăţeanului Cioabă, transformat în rege, chiar şi autoproclamat. Până şi duminică seara oamenii de acolo discutau numai despre măreţul eveniment. Au ajuns să se laude că au fost primii care au aflat de sucombarea din Turcia. Nu mă miră, la ce bulibăşeală e la postul ăsta. Dar e penibil, zău!

România TV Cioabă

Aşa cum penibil e şi supratitlul în care zic că milioane de romi sînt în doliu. În primul rând că ţigani s-au declarat doar puţin peste juma’ de milion de locuitori ai ţării. Şi chiar dacă ar fi milioane, fac pariu că mulţi nici măcar nu ştiu ce s-a întâmplat ori, sincer, nu-i interesează. Am văzut dimineaţă vreo doi etnici de ăştia mult mai interesaţi de cafeaua de la terase, decât de moartea lui Cioabă. Sau poate că aşa înţeleg ei să ţină doliu.
Până la urmă, şi presa are partea ei URIAŞĂ de vină în hiperbolizarea decesului regal. Cine îi bagă în seamă pe bocitori? Cine trimite care de transmisie cu duiumul ca să transmită durerea nemărginită şi urletele asurzitoare? Ne cam merităm soarta, nu?

P.S. Cât de nesimţit trebuie să fii să ceri bani de la statul român – adică de la cetăţenii ţării ăsteia – să plăteşti ceea ce tu te-ai angajat că vei achita? Când co-etnicii tăi vin la paranghelii cu limuzine de sute de mii de euro, tu te milogeşti la Guvern, invocând faptul că eşti cetăţean român, abandonat, bietul de tine, printre străini… Bine că în rest te crezi deasupra legii, nu mai eşti cetăţean român, ci te supui numai regulilor create de neamul tău.

Oricum, a murit un om şi e o durere pentru familie. Dumnezeu să-l odihnească!

Staţia cu gunoaie

În faţa casei din sat se ridică mândră o staţie de autobuz. Mă rog, era mândră odată. Acum e bătaia de joc a nesimţiţilor şi ignorată complet de autorităţi. Ştiu ce spun. O cunosc de mai bine de 4 ani; îmi amintesc cum arăta atunci şi văd în ce hal e acum.

Construită din plastic şi fier, destinaţia ei e, logic, aceea de a-i ţine uscaţi pe cei care aşteaptă autobuzul care vine dinspre Tinca. Nu-i poate încălzi pe timpul iernii şi nici nu-i păzeşte pe călători de vântul care bate prin găurile create de pumnii gingaşi ai băieţlor care sînt tari doar în faţa unei banale plăci de plastic. Ocazional, construcţia serveşte drept dormitor unui conaţional care îşi termină distracţia de week-end de la bar cu un concert de sforăituri pe banca din staţie. O fi visând frumos, nu de alta, dar la trezire aud câteodată nişte înjurături, semn că întoarcerea la lumea reală îi provoacă nemulţumiri existenţiale. 🙂

Vara, staţia devine loc de refugiu al tineretului din sat. De fapt, al unei părţi a acestuia. Sînt cei care îşi trăiesc finalul de zi, începutul de noapte şi, uneori, chiar, jumătatea de noapte, fumând, spargând bomboane, de alea agricole, şi povestind de mama focului acte de eroism, terminate invariabil cu o trimitere la origine sau spre falnicile, în opinia lor, organe de reproducere.

Nu mă deranjează că râd, că se distrează ori că îşi dau întâlnire în staţia din faţa casei socrilor. Mă deranjează limbajul, dar aici am observat că se mai calmează dacă trece vreun matur 🙂 pe lângă ei. În schimb, mă enervează la culme atitudinea lor de rahat, ca şi gunoiul pe care îl lasă în urma lor. Seminţe, munţi de seminţe, pachete de ţigări – doar babacii au bani să-i sponsorizeze pentru că nu cred că ei au intrat în câmpul muncii – şi 3-4-5 doze de energizant, semn că moleşeala cauzată de frecatul mentei de peste zi trebuie alungată cu o doză de chimicale împachetată în aluminiu.

staţie cu gunoaie

staţie cu gunoaie2 staţie cu gunoaie1

Am înţeles o dată, a doua oară am ezitat să mă duc să-i educ, dar a treia oară când îi prind nu mai scapă. Chiar dacă am apucat să curăţ săptămânal după ei, nu am de gând să le devin gunoier oficial. O să le pun şi o mătură în staţie, cu instrucţiuni de folosire în caz că nu ştiu că poate fi folosită şi în alte scopuri decât imitarea unui chitarist sau a unei vrăjitoare. Le fac cadou şi o găleată de gunoi, că ştiu că de produs deşeuri produc, dar măcar să le adune într-un loc.

Iar dacă nu înţeleg, am gura mare şi statură impresionantă. Deci ştiu să privesc de sus şi să încep frazele cu „Bă, nesimţiţilor!” Iar cu felul „îndoit” 🙂 în care arată staţia se poate rezolva printr-o audienţă la edili.

Păcat de zonă, că-i frumoasă şi locuită de oameni faini. Numai că „elemente antisociale” de genul ăsta cam strică peisajul.

 

„Meniu” online pentru animalul tău preferat, indiferent de specie :)

– Mă, ce mai vrei?

Individul pe care îl gratulam cu apelativul ”” nu avea mai mult de 10 kilograme, dar scotea limba la mine și dădea vertiginos din coadă. Era Six, primul meu câine din urmă cu vreo trei decenii, o corcitură tare ciudată, dar un câine cu pedigree în ceea ce privește… lătratul. 🙂 Era maistru în așa ceva, la fel cum îl puteam calatoga profesionist la mâncat. Rădea orice, de la banale bucăți de pâine, la oase cu ceva carne aruncate discret, să nu mă vadă ai mei. Pe atunci nu exista mâncare pentru câini, cu tot felul de vitamine. Sau, dacă exista, era cam greu și cam scump să intrăm în posesia ei.

– Mă, mai vrei?

De data asta, individul care preluase apelativul „” bătea 20 de kilograme, nu scotea limba la mine, dar dădea la fel de rapid din coadă. Nu-l mai întrebam ce mai vrea, ci dacă mai vrea ceea ce îi dădeam. Îl chema Johnny, era câinele unor rude din sat şi descoperise hrana uscată pentru câini. Mânca tot, cu atâta plăcere încât am crezut la un moment dat că avea în faţă hrana de trei stele Michelin a câinilor. 🙂

Adevărul e că nu-ţi trebuie cine ştie ce calităţi ca să descoperi ce-i place animalului tău de companie. Vă spune un amator: ca oricărei fiinţe, îi place hrana bună, bogată în vitamine, care îi dă putere şi energie. Responsabilitatea hrănirii lui vă aparţine şi mi se pare normal să-i daţi mâncare bună – doar, într-un fel, e un membru al familiei, Iar ca să o găsiţi e şi mai simplu: deschideţi un browser de net, tastaţi petpal.ro şi vă puteţi plimba printre rafturile virtuale, ca să alegeţi ce aveţi nevoie.

petpal

Exact ca într-un magazin din lumea reală, cel virtual e aranjat pe sectoare şi are hrană pentru orice animal de companie: câini, pisici, peşti sau păsări. Iar dacă sunteţi pasionaţi, precum un simpatic nepot al meu, care are nu ştiu câţi şoricei, porcuşori de Guineea şi chiar o iguană, aveţi la dispoziţie şi departamentul de rozătoare şi pe cel de reptile. 🙂 Chestie de gust!

Ca iubitor de câini, nu doar declarativ, ci şi practic – adică nu-mi pot închipui o curte nepăzită de un patruped guraliv şi ataşat de stăpân -, eu am bântuit pe la raionul de hrană uscată pentru câini.

petpal1

Dacă nu ştiţi ce să alegeţi, oamenii de la petpal.ro vă vin în ajutor cu tot felul de sfaturi. Dacă ţineţi cont de ele, găsiţi ce vă trebuie, în funcţie de ce animal aveţi, de vârsta şi dimensiunile lui.

Şi nu doar hrană găsiţi, ci şi tot felul de accesorii pentru companionul vostru. Am găsit chiar premii pentru pisici şi nişte decoruri simpatice foc pentru acvariul amicilor mei din fiecare seară, pe care îi hrănesc de dragul unui prieten bun.

Pe scurt, aveţi o ofertă bogată. Şi unde mai pui că poţi face comanda de acasă, nu de alta, dar stă să înceapă meciul ori filmul preferat şi sunt sigur că vă e mai comod aşa, decât să bateţi ore la rând magazinele. Unde vă dau în scris că nu găsiţi câte produse sunt pe petpal!

***Acest material este un advertorial.

Facebook, linia subțire între ură și dependență

Multă vreme am urât Facebook-ul. O ură pasională. 🙂 Mi se părea că e o modalitate a tinerilor de a se integra în gașcă, izolându-se de fapt de ea. Comunicarea se face doar online, gesturile sînt înlocuite cu rapide tastări pe ecranul telefonului, emoțiile cu emoticoane, iar limba română cu o engleză pocită, cu care se fălesc mulţi băştinaşi. În plus, tradiţionalele fotografii „io şi turnu’/podu’/oraşu” au fost înlocuite cu „pisi meu”, „cafea matinală” ori „bere cu etichetă„.

Am văzut tineri care se invitau la un suc în club, unde se întâlneau și, în loc să se bucure că sînt împreună cu toții, dădeau mesaje pe Cartea Fețelor să-și anunțe friends-ii virtuali sau chiar pe cei de lângă ei că „X a fost la Club Y acum o oră cu Z Ionescu :)”

N-am înțeles asta niciodată, pentru că eu sînt adeptul comunicării față în față, ochi în ochi. Iar atitudinea asta a butonării şi a folosirii unei reţele de socializare pentru comunicarea oricăror bazaconii continuă să-mi dea de gândit, deși citesc acum că există o oarecare plictiseală a tinerilor față de Facebook. În schimb, i-am descoperit alte calități rețelei de socializare.

facebook

Spun că i-am descoperit pentru că Divinitatea mi-a servit-o pentru ironiile la adresa feisbuchiștilor și m-a făcut administrator peste nu mai puțin de trei!!! pagini pe Facebook. 🙂 🙂 🙂 Mă ocup mai ales de cea a Digi24 Oradea, pe care o updatez cu ştiri, informaţii, fotografii. Încerc să mă limitez doar la ştiri, chiar dacă – drept condiment – mai plasez câte o fotografie din viaţa redacţiei. 🙂 Ca un începător ce sînt, am cerut ajutor de la colegii IT-işti de la Bucureşti, care m-au ajutat imediat şi mi-au arătat tot felul de şmecherii – faini oameni! I-am disperat şi pe ai mei colegi din Oradea cu întrebările mele, am colaborat cu amicul Gugăl 😉 şi aşa am învăţat multe despre Cartea Feţelor, dar nu tot.

Mă ocup, mai puţin, de fosta pagină a TVS, pe care n-o abandonăm încă, din motive de mii de like-uri – mai precis 6116. Şi o updatez pe cea personală, cu care, de altfel, am şi început experienţa Facebook. De fapt, contul meu şi numai al meu a fost conceput şi aşa va rămâne – cu unele mici excepţii – drept unul de promovare al blogului. Pentru că alter-ego-ul meu virtual e mult mai important decât o reţea, fie ea cu milioane şi milioane de fani.

Spuneam că Facebook-ul are calităţile lui. Şi nu-s defel puţine, zic eu, după ce am descoperit promovarea pe care o face unui produs cum e televiziunea, saitul televiziunii sau blogul personal. Eu văd în fiecare zi cum se manifestă oamenii care citesc postările pe FB – deja scriu cu prescurtări 😀 – şi îmi dau seama ce instrument nemaipomenit de popularizare este reţeaua lui Zuckerberg. Dacă până şi pe umilul meu blog s-a dublat – uneori chiar triplat – traficul de când sînt pe Facebook… În plus, am redescoperit oameni pe care nu i-am văzut de ani şi ani.

Nu risc să devin dependent de socializarea online. Rămân un susţinător al comunicării directe, faţă în faţă. Doar că uneori nu o poţi face cu sute ori mii de oameni în timp util. A fost scurta perioadă în care am încercat să descopăr noutăţile – pentru mine – ale Facebook-ului şi atunci petreceam mai mult timp online. Acum postez informaţii care îmi par importante şi utile, verific trafic, optimizez, citesc chestii care mă interesează şi revin repede în viaţa reală. Fără să anunţ omenirea unde îmi beau cafeaua, fără să dau like englezismelor unui românaş cu pretenţii de Londra sau New York şi fără să încarc poze în care zâmbesc blasfemic spre o ceaşcă de cappuccino ori în care stau tolănit erotico-mistic pe o terasă.

P.S. Să nu se înţeleagă că am ceva cu cei care respiră Facebook, deşi tot ei nu o recunosc. E treaba lor, unii chiar îmi sînt amici ori colegi. E democraţie, avem voie să trăim cum vrem ori cum putem. Părerea mea e că putem să îmbinăm realul cu virtualul fără să cădem în capcana niciunuia.

Paradoxul caniculei: pârjolul de afară goleşte terasele

Au făcut patronii eforturi şi au cumpărat ventilatoare cu apă, s-au aprovizionat cu apă minerală, bere şi sucuri, dar degeaba. La 38 de grade, terasele au fost goale astăzi, cel puţin de pe la ora 10 până când am plecat eu de la birou, spre 6 seara. A bătut doar… vântul 🙂 provocat de ventilatoarele care au mers fără încetare. Rari au fost cei care s-au încumetat să stea să se răcorească în faţa unui pahar cu un lichid rece, dar şi atunci au intrat în încăperile protejate de soare.

terase goale2 terase goale1terase goale3

Şi oraşul a fost gol. Cum naiba să ieşi pe străzile unde asfaltul încins te frige, nu alta? Sau să mergi cu tramvaiul 🙁 ori cu autobuzul? Nici vorbă!

canicula 1 oradea 2

P.S. Materialul de faţă a fost scris la o temperatură de 22 de grade, în birou! 😀

 

Youtube, deci exist: Oradea în direct – (e)misiune posibilă, într-un promo de acum 7 ani

Oradea era în direct timp de două sau trei ore pe zi, în funcţie de perioada în care era difuzată şi structura pe care o avea emisiunea. Vorbesc de „Oradea în direct„, emisiunea de la Transilvania TV al cărei producător am fost o perioadă. Plină de energie – ca un matinal care se respectă -, de ştiri, informaţii utile, de tot soiul de rubrici ori de mondenităţi şi chiar de concursuri, plus revista presei, emisiunea de dimineaţă a postului din Moşoiu 10 era una dintre cele mai apreciate. Nu-s PR s-o promovez cu un interes, deci mă puteţi crede pe cuvânt! 😉

Am râs în acea perioadă cât nu râsesem până atunci şi formam o echipă mişto (mai puţin un sunetist – singurul om din presă pe care am fost la un pas să-l fac poster pe perete). Lucram cu drag pentru emisiune, veneam cu noaptea în cap la studio şi nu ni se părea nimic greu. E adevărat, eu doar coordonam emisia în timpul directului. Greul l-au dus cei care apăreau în faţa camerelor.

Mihai Dacin, un tip profi, organizat, care ştia ce să facă în orice situaţie, prezentatorul ideal pentru o emisiune de divertisment

Flavius Bunoiu, mai calm ca Mihai – deşi, de multe ori era doar o părere 😉 -, inteligent, ironic cu cine nu-i plăcea, dar de ajutor cu cine credea el că merită. Se completa  de minune cu Mihai, cu care a şi făcut echipă mulţi ani

– Lore Sotir (acum Corchiş) – era fata din emisiune. Nu avea nicio legătură cu asistentele de acum. De bun simţ, implicată în ceea ce făcea, se descurca între Mihai şi Flavius

Mircea Jacan – adultul din trupa de tineri din platoul emisiunii, prezenta revista presei. Eu l-am perceput mereu ca un tip echilibrat, plăcut, cu care poţi discuta câte în soare şi în stele.

Am vorbit despre ei pentru că am găsit în arhiva de acasă un promo pe care l-am făcut în octombrie 2006 pentru „Oradea în direct„. L-am filmat imediat după o emisiune, aproape în direct – vorba cuiva din emisie. 🙂 Cadrele au fost trase la cel mult 50 de metri de sediul televiziunii, scaunul pe care Mihai îl purta pe cap la început era luat din regie, Mircea citea un ziar adus din platou, Lore cred că avea un curs imediat după filmare, iar Flavius se „rădea” cu un.. telefon 😀 în maşina brenduită cu însemnele mai vechi ale emisiunii, de pe vremea când doar el şi Mihai erau prezentatori.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=mZSGU2QOOiE&feature=c4-overview&list=UU_gKY4xB1DaN10LPQ7TahsA [/tube]

Guest post: Adi Ciucuriţă – Despre politică unde nu e cazul

Plimbându-mă” pe Internet mi-a sărit în ochi un editorial al lui Traian Ungureanu. Un om pe care l-am citit şi l-am stimat foarte mult înainte să intre în politică. Un jurnalist care nu s-a ferit să-l facă cu ou şi cu oţet pe Gică Hagi, într-o vreme în care mai bine de jumătate din România îl dorea preşedinte.

Revenind… editorialul lui TRU pe care l-am găsit pe site-ul gsp-ului m-a impresionat, dar în acelaşi timp m-a întristat. Nu din cauza conţinutului, care e o adevărată lecţie de viaţă, mai degrabă fericită, decât tristă, ci comentariilor anonimilor la text. Sunt o naţie atât de încrâncenată! Totul se reduce la politică, la interese, la răutate. Cum am ajuns aici? Poate voi discuta despre asta într-o altă postare pe blogul care îmi găzduieşte gândurile (mulţumesc, Adi!).

Revenind pentru a doua oară. Traian Ungureanu vorbeşte în editorialul său despre un om simplu. Un fan al olandezilor de la Feyenoord. O echipă cu tradiţie în „ţara lalelor”, dar care nu traversează momentan o perioadă foarte fericită. Fanul, unul dintre zecile de mii ai echipei, a aflat la 54 de ani că are cancer în fază terminală. Iar în ultimele săptămâni pe care le mai avea de trăit, pe care sunt convins că le-a petrecut alături de familie, a vrut să-şi rezerve o oră echipei pe care a susţinut-o şi a iubit-o.

Omul era din copilărie fan Feyenoord. Şi a cerut să încheie aşa. Nu şi-a dorit cu ultima putere  o masă bogată de adio sau o ţigară de foi şi de soi, sau o noapte de amor. Şi-a dorit să fie dus pe stadionul De Kuip, să calce pe gazon, să vadă tribunele şi să fie aproape de echipă, la primul antrenament oficial al sezonului. Medicii i-au dat un pat mobil şi prietenii l-au împins pînă la marginea gazonului”, povesteşte TRU în editorialul său.

Ce a urmat e de domeniul poveştilor. O dovadă că în lumea asta mai există solidaritate, o dovadă că oamenii se mai gândesc şi la sufletul lor şi că mai ştiu să dăruiască.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=yksyY5Ij_Q4 [/tube]

Fanul a murit la trei zile după ce s-a întâmplat pe stadion. Noi, românii, cred că am uitat să ne mai gândim la cei din jurul nostru. În schimb, ştim să comentăm la un editorial care nu are nici o legătură cu politica şi să fim răutăcioşi. Uite, eu deja am început să plâng, Băsescu plânge, suntem toţi nişte plângăcioşi, dragă Trolo. Şi scroafa soacră-mii plânge când te vede în ziar”, spune cu ironie, cică, un oarecare.

Oare doar atât putem?