Găina stabilă face Mercedesul mai sigur și mai confortabil

Adevărul e că, vorba unei reclame, natura ne inspiră să facem tot soiul de chestiuni folositoare. Ne dă atâtea exemple, încât doar trebuie să deschidem bine ochii și să știm cum să le folosim.

Așa cum au deschis ochii și ăi de la Mercedes și au folosit sistemul de stabilitate al… găinilor 🙂 ca să ne arate cât de stabilă e mașina făcută în Germania. Da, țara aia cea mai avansată din Europa, unde fac cele mai bune automobile din lume. A ieșit un clip deștept, simplu și cu mesaj direct. Fără figuri, fără artificii de montaj. Sehr gut!

Nu ca stupizeniile care circulă pe ecranele noastre.  Ori, mai rău, prostioarele pe care le aud pe la radio, cu „lăsați promoțiile să vine la mine” 🙂 sau „hai să ne căsătorim la repede că X a deschis noul showroom” 😀 Despre astea, însă, într-o postare din octombrie.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=nLwML2PagbY [/tube]

Adevărul e că mulți dintre noi, mai ales din cei care am mai dat pe la țară, știam de calitatea asta a găinilor. Dar niciunul nu s-a gândit să o folosească pentru un sistem de stabilitate la căruțe. 😉

P.S. Dăștepți, nemții ăștia! Tratează cu mănuși starurile cu pene din clip, așa că nu pot fi acuzați de rele tratamente aplicate zburătoarelor. 😉

Sensibilități

– Am și eu sensibilitățile mele!

Așa sună una dintre cele mai cunoscute replici din filmele românești, alea cu comisarul purtător de vestor și revolver. Iar chestia cu sensibilitățile e valabilă pentru toată populația planetei.

Deci nu sînt exclus nici eu, nici cei pe care îi cunosc. Diferența o face modul de manifestare a acestor sentimente, locul și momentul. Toate ne definesc și țin de caracter, bun simț și orgoliul fiecăruia.

Am avut parte în ultimul timp de tot felul de manifestări ale sensibilităților. Oameni pe care am crezut că îi cunosc s-au comportat în diferite feluri, au avut reacții simpatice, dure, dezgustate sau indiferente – și aici mă refer doar la situațiile în care am fost și eu implicat.

Unele m-au deranjat, altele nu. Față de multe am reacționat, dar mai nou am ales să tac și să-mi văd de treabă. Asta nu înseamnă că plec capul. Niciodată! Observ când trebuie să accepți un lucru, dacă poate fi schimbată o situație, când POȚI să lupți pentru un principiu – că de meritat, MERITĂ mereu – și dacă ai cu și pentru cine.

Dacă te mușcă ăia de la care te așteptai, nu-i niciun bai. Dar când o fac persoane cărora le-ai acordat încredere, le-ai susținut și le-ai apărat, îți vine să le bagi undeva și să zici că nu merită să ai încredere decât în familia de lângă tine.

Au fost persoane din categoria enunțată mai sus care s-au ofuscat și m-au luat la rost pentru că mi-am „permis” să le atrag atenția asupra unor lucruri. Simpatice apariții! 🙂 Au fost unii care au reacționat dur, ajungând – din nou, simpatice apariții – să mă ia cu „dumneata” și reamintindu-mi cât s-au stresat la rugămințile mele de altădată.

Nu neg că au făcut-o, dar prezentul îmi arată că motivul nu a fost respectul față de om și ceea ce făcea el, ci – în unele cazuri, nu întotdeauna, și doar în cazul unora – teama și supușenia exagerată. 

Știu, respectul se câștigă, nu se impune. Dar nu am nevoie de respectul unor astfel de personaje și nici nu mă chinui să îl câștig.

Am primit replici de genul „dacă nu ne ajuți, măcar nu ne încurca„. Asta a fost cea mai urâtă chestie! Nu o uit, pentru că, spre deosebire de alții, eu iubesc ceea ce fac.

Și eu greșesc mult și, din păcate, o mai fac. Însă, oricât aș fi de stresat, oricât de ciudat m-aș manifesta, când am greșit, mi-am cerut iertare. Câteodată nu atunci, pe loc. Dar, mai târziu, când am realizat ce am făcut, mi-am călcat pe orgoliu și am cerut îngăduință. Măcar pentru asta mă simt împăcat și țin capul sus, indiferent ce și cum.

În rest, am și eu sensibilitățile mele. 🙂

Guest post: Adi Ciucuriţă – Cum să faci un miliard de dolari în trei zile

Industria jocurilor video începe să preia controlul în entertainment-ul mondial. Cel puţin asta ar fi una dintre concluziile pe care le poţi trage după ce afli că un joc video a produs un miliard de dolari în doar trei zile. E vorba de GTA V, un joc cu pac-pac, condus maşini de nebun şi multe alte activităţi mai mult ilegale într-un oraş închipuit, dar inspirat din cele americane.

Conform unui raport al Take Two Interactive, compania care a comercializat jocul, GTA V e cel mai bine vândut produs media din toate timpurile, cu aproximativ 15 milioane de copii vândute în cele trei zile. Mai interesant e faptul că un simplu joc pentru console a fost mai bine vândut ca filmul „The Avengers„, care a atins 1 miliard de dolari din vânzarea de bilete în 19 zile.

E adevărat, farmecul de a urmări un film la cinematograf sau de a-ţi cumpăra albumul preferat nu va fi înlocuit de cumpărarea de jocuri video, însă industria gaming-ului începe să fie la fel de importantă. În condiţiile în care vorbim despre un domeniu care în urmă cu 20 de ani aproape că nici nu exista. Acum, internetul e arhiplin de site-uri dedicate acestei pasiuni, forumurile vuiesc de milioanele de utilizatori care discută despre jocul preferat.

Iar pasiunea nu se opreşte în mediul virtual. Anual se organizează reuniuni ale fanilor, campionate mondiale sau europene cu premii de milioane de dolari, iar guverne au ajuns să interzică jocuri din diverse motive (vezi cazurile Australiei sau Coreei de Sud). Revenind la GTA V, 250 de oameni au avut nevoie de patru ani pentru dezvoltarea titlului. În acest timp, s-au cheltuit 137 de milioane de dolari, la care s-au adăgat încă pe atâta pentru marketing. Cele peste 250 de milioane de dolari cheltuiţi pentru acest joc fac din GTA V cel mai scump produs al industriei de gaming din toate timpurile.

Aşa cum era de aşteptat, GTA V are parte şi de controverse. Mai mulţi jurnalişti au atras atenţia asupra unei misiuni a jocului, în care jucătorul trebuie să tortureze un evadat pentru a obţine informaţii. Chiar dacă producătorii şi-au dorit ca întreaga scenă să fie o satiră la adresa guvernului Statelor Unite, violenţa situaţiei e peste măsură, susţin jurnaliştii care au recenzat jocul.

Vișinată. Bio și făcută în flaconul de acasă

Bună dimineața!

Dacă vă simțiți puțin amețiți, aveți o vagă senzație de greață și patul continuă să vă atragă ca un magnet, e clar: v-ați cam făcut de cap cu o seară înainte. 🙂 Asta poate fi o chestie cam nasoală dacă ați petrecut în timpul săptămânii și dimineață trebuie să semnați condica la muncă. Dacă se întâmplă în week-end, nu-i chiar așa de rău, că aveți timp să vă reveniți fără să dați explicații șefului ori colegilor care se uită cu milă la voi și strecoară câte un „iar a avut o criză de fiere, săracu’ de el„.

Nu știu ei că această „criză” e de la prea mult alcool ori de la o băutură care precis a fost „botezată” cu tot felul de chimicale de prin comerț. Pentru cei din urmă, dar și pentru primii – că nici ăia nu-s mai breji – am un sfat: treceți pe băuturi bio! 😀 E adevărat, o spune unul care bea o bere la două săptămâni sau un pahar de pălincă cu miere (scuzați semi-cacofonia, în cazul ăsta e permisă de „academicienii” din Ardeal).

O știu de la profesioniști: de la o băutură neîmbrobodită, naturală, plânsă de cazan din prune din pomii din grădină sau din merele care s-au pârguit în sat, nu te doare capul. Mă rog, asta dacă ești suficient de responsabil să nu o bei cu flaconul de 5 litri.

Și mai este o soluție – pe lângă vinul care fierbe în butoaiele posesorilor de podgorii sau berea nefiltrată consumată vara, numai pentru a te răcori 😉 : vișinata! Că-i păcat să nu valorifici bunătate de vișine care au umplut anul ăsta crengile pomilor.

Avem și noi niște vișini în grădina din sat și, evident, nu puteam să lăsăm dulceața fructelor să se piardă așa, aiurea. Așa că eu le-am cules, iar Neia mea, care știe să le descânte ca nimeni alta, le-a pus să se îmbete cu tăria alcoolului – și ăla netuningat – pe care l-a turnat peste vișine.

visinata1visine visinata4 visinata2

Ce-a ieșit! Mmmmmmmm, vorba jumătății mele! 😉

visinata7visinata visinata 6

Vă garantez că după așa ceva nu vă doare capul. Repet, asta doar dacă nu sînteți consumator fruntaș pe ramură. 🙂

Vă pup! Pa, pa! 😉

Întâmplări de prin concediu

Pentru că n-am fost angajat niciodată la stat, să am şi eu concediu de o lună, ca orice bugetar, de 15 ani mă mulţumesc cu cel mult două săptămâni legate de evadare din câmpul muncii. 🙂 Impropriu spus, că folosesc acest timp liber ca să muncesc pe lângă casă/case, doar în interesul familiei.

A fost un concediu… util, ca să zic aşa. Am muncit, dar am avut şi părţi de relaxare şi nu puţine. Păcat că s-a terminat, că tare bine ne obişnuiserăm eu şi Neia mea să facem tot felul de lucruri de capul nostru – zugrăvit, cules de prune, făcut de magiun, plimbare printre zeci de mii de turişti, mâncat bine şi dormit la ce oră am vrut.

Am ajuns mai întâi prin Viena, oraşul care mi-e atât de drag nu neapărat pentru că e unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume – chiar e! – ci din cauza atmosferei primitoare, a oamenilor corecţi şi a serviciilor ireproşabile. Am descoperit că, în timp ce la noi iubitorii de animale fac scandal să nu fie eutanasiaţi bieţii câini maidanezi – da, da, ăia de fac cu nervii pe stradă, muşcă pe cine apucă şi sînt drăgăliţi de babe singuratice şi dame fără altă treabă, care visează la salvarea planetei -, aşadar, în timpul ăsta, austriecii ce vor să ne trimită strict la păscut de vegetale îşi exprimă părerile cu ajutorul semnelor de circulaţie. 🙂

stop eating animals Viena1 stop eating animals Viena

Oamenii muncesc pe bani mai mulţi dincolo, dar o fac organizat, metodic, nemţeşte. Şi din greu, să nu creadă nimeni că acolo sînt câinii cu covrigi în coadă. Dar găsesc timp şi au la dispoziţie şi locuri faine unde să îmbine utilul cu plăcutul. Ca nişte funcţionari care ieşiseră liniştiţi să clăpăcească tastatura laptopurilor pe un balcon aflat deasupra oceanului de turişti care se revarsă vara prin centrul capitalei austriece.

functionari la munca in Viena

Apropo de turişti, specia asta dotată cu aparate foto şi curiozitate convieţuieşte liniştită cu macaralele – vienezii construiesc şi renovează non-stop -, fapt care le permite localnicilor să le ofere monumente superbe şi bine întreţinute – cum e catedrala Sfântul Ştefan, ale cărei ziduri au fost curăţate – mai au puţin – şi arată nemaipomenit.

macarale Viena centrucatedrala Sfantul Stefan Viena august 2013

O săptămână am petrecut-o în sat, unde, printre trafalete, dispersit şi pensule cu vopsea, am apucat să culegem prunele care s-au făcut ca niciodată în grădina din spatele casei. Am apucat să umplem o covată cu fructele rămase după mai multe razii de săptămânile trecute. Aşa, Neia mea a reuşit să ne facă drept cadou pentru iarnă câteva zeci de borcane cu magiun bio, fără zahăr – atât de dulci şi bune au fost prunele anul ăsta.

cules de prune la Giris 1cules de prune la Girisprune culese

Tot în sat am cunoscut-o pe Juji 🙂 , o căţeluşă simpatică şi extrem de afectuoasă, a unei rudenii. S-a lipit repede de noi şi a rămas şi acum pe acolo. Cică, în excursie. 🙂 🙂

Juji

Mi-am pus ochii şi pe strugurii din via care face umbră curţii. Cei albi s-au copt deja şi sînt duuuuuuulci de tot, pe când cei negri cred că vor fi numai buni peste vreo săptămână-două.

struguri albi Giris2 struguri negri Giris2 struguri negri Giris1 struguri albi Giris3struguri albi Giris1

Pe scurt, asta a fost. Şi, să nu uit: blogul meu a împlinit, tot în concediul subsemnatului, 6 ani. Cu ocazia asta, zelistul mi-a făcut o surpriză şi, de pe locul 13 mii şi ceva, l-a trimis direct în primele 5 mii de bloguri din România. Probabil ceva algoritmi de calcul, posibil rezultatele unor metode de SEO. Cert e că merg în sus, tot mai sus! 😉

Maidanezul, o specie care nu trăieşte la sat

Sînt în concediu şi asta se vede pe blog. Noroc că Adi Ciucuriţă e cuprins de avânt… sportiv şi mai scrie câte un guest-post. O să revin când o să-mi revin din starea plăcută pe care ţi-o dă timpul ce îţi aparţine total şi de care dispui discreţionar numai pentru tine şi familie. 🙂

Până atunci, pe scurt, ce şi de ce am vrut musai să scriu:

În satul Neiuţei mele nu există o fiinţă extrem de populară şi de discutată în aceste zile: câinele maidanez. Nu e o specie atinsă de extincţie pentru că, la fel ca în cele mai multe sate pe care eu le cunosc, nici n-a existat vreodată pe uliţele pline de praf sau aciuată pe lângă vreun căput, şură ori căpiţă de fân.

În sat – sau la sat, că e o chestie generală – fiecare animal cu patru picioare are un stăpân biped, care îl hrăneşte, întreţine, loveşte – da, da, că nu-s activist sau pudibond să scot în afara legii aceste dovezi de comunicare inter-specii -, iubeşte, fluieră, înjură – des, dezmiardă – rar, foloseşte ori îl acceptă. Dar nu-l abandonează pe uliţe.

Ţăranul român îşi lasă liber câinele prin curte ori prin grădină, pleacă cu el pe câmp sau până la vecin/vecină, dar nu-l abandonează. Uneori îl mai ţine în lanţ, că e hamiş şi nu suportă de nicio culoare persoane care l-au lovit în copilărie – a lui, nu a lor 🙂 – ori l-au fugărit cu furca din lanul lor de porumb, dar, ştiţi deja, nu-l abandonează.

De aceea, nu o să vedeţi haite pe uliţele satelor. Cel mult, câte o corcitură stând întinsă lângă poartă, la soare, lătrând anemic către vreun biciclist ori către vreun seamăn aflat în aceeaşi ipostază de vară. Ca să fiu corect până la capăt, puteţi întâlni, totuşi, haite la sat. În curtea vecinului meu din dreapta am găsit azi patru exemplare. „Ăla negru e mai guraliv – te, de aci, mă! -, dar ăla mic e şi surd şi orb. Nici să miroase nu mai ştie, de aia numa’ latră. Da’ niciunu’ nu muşcă.” Vecinul meu a vrut să mă liniştească, dar deja intrasem binişor în curtea lui, că numai feţe de killeri nu aveau patrupezii lui. 😉

Ce vreau să spun e că vina pentru moartea copilului de 4 ani – pentru care eu i-aş împuşca în cap pe idioţii care trebuiau să rezolve problema maidanezilor: aş verifica vina şi implicarea fiecăruia şi i-aş lua pe rând – aşadar, vina nu aparţine numai animalului (clar că e un câine care a acţionat instictual şi deasupra căruia pun ÎNTOTDEAUNA viaţa unui om), ci şi autorităţilor ignorante şi celor care se pupă bot în bot cu animalele străzii, dar o fac doar declarativ, fără să se şi implice.

Luaţi, mă, mironosiţelor, acasă un câine şi îngrijiţi-l şi nu mai îmi cereţi mie să vă plătesc din buzunarul meu de contribuabil întreţinerea animalelor! Vreţi drepturi pentru câinii vagabonzi? Oferiţi-le voi în primul rând, după care ieşiţi în piaţa publică.

Pentru mine, viaţa unui om e de nepreţuit şi o pun deasupra oricărei alte fiinţe!

Şi, ca să pun punct problemei deja ultradezbătute a maidanezilor: eu am avut mereu câini, pe care i-am îngrijit şi la care am ţinut. M-a durut când au murit. Nu-s am suflet de câine! Dar moartea unui copil mă răvăşeşte…

Guest post: Adi Ciucuriţă – FC Bihor și Cupele Europene

Titlul nu are nici o legătură cu realitatea. Doar tangențial. Mai exact, în ultimii zece ani, cea mai importantă echipă de fotbal din Bihor s-a zbătut în mlaștinile Ligii a doua de fotbal. Nimic spectaculos până aici… Dar dacă ne uităm puțin la adversarele „roș-albaștrilor„, putem face legătura cu Cupele Europene. Să o luăm sistematic.

1. Pandurii Târgu Jiu. Echipă proaspăt calificată în grupele Europa Liga. În urmă cu nu mulți ani, FC Bihor se lupta la promovare cu echipa gorjeană. Îmi aduc aminte cu drag de o deplasare la Târgu Jiu, când în jur de zece autocare cu suporteri orădeni, vreo 600 în total, au susținut Bihorul într-un meci de Liga a II-a. Dacă bine îmi aduc aminte s-a terminat egal, iar la finalul acelui sezon FC Bihor a promovat în Liga I. Se întâmpla prin 2002.

2. CFR Cluj. Nu mai țin minte anul, dar am debutat în sezon cu o deplasare la Cluj-Napoca. CFR-ul era o nou-promovată, iar FC Bihor a câștigat în prima etapă cu 4-0. Stadionul din Gruia arăta pe atunci jalnic, iar victoria de atunci mi s-a părut normală. Peste ani, se știe, CFR a devenit campioană, participantă în Champions League.

3. Unirea Urziceni. FC Bihor a pierdut un baraj de promovare în fața echipe din Regat. Peste ani, Urziceniul condus de Dan Petrescu și MM Stoica a luat titlul și a participat în Champions League.

4. Gaz Metan Mediaș. Nu o dată, FC Bihor a încurcat echipa medieșeană în Liga a II-a și i-a întârziat promovarea. Apoi, sibienii au ajuns să fie o prezența constantă în prima ligă și să joace în Europa League.

5. Oțelul Galați. E adevărat, nu ne-am întâlnit în Liga a II-a, dar am jucat împotriva gălățenilor un meci de pomină. S-a jucat în vara lui 2003, când FC Bihor a și promovat în Liga I. Oțelarii nu au retrogradat atunci, pentru că au profitat de o fuziune între Astra și Petrolul și au rămas în prima ligă. Apoi, Oțelul a câștigat titlul și a jucat în Champions League.

6. Petrolul Ploiești. În urmă cu trei ani, am promovat alături de ploieșteni în prima ligă. Atât doar că noi nu am luat licența. Petrolul nu a avut nevoie de prea mult timp și au luat Cupa României și au jucat în cupele europene.

7. U Cluj. O altă adversară de tradiție a Bihorului în Liga a II-a. Clujenii au promovat, noi am rămas prin liga a II-a. Chiar dacă studenții nu au avut rezultate notabile pe prima scenă a fotbalului românesc, se încăpățânează să rămână acolo.

E posibil să fi uitat și alte echipe pe care FC Bihor le-a întâlnit prin Liga a II-a, iar mai apoi au ajuns să facă performanță în fotbalul românesc. Sunt și o grămadă de jucători care prin eșalonul secund erau niște anonimi (vezi cazul lui Rădoi la Electroputere Craiova sau a luiPintilii la Jiul Petroșani). În schimb, FC Bihorul nostru s-a scăldat într-o mediocritate continuă. Vinovați? Toți președinții și finanțatorii clubului. Răspunde cineva? Nimeni…

P.S. – Promit o nouă postare pe blogul lui Adi în momentul în care FC Bihor va ajunge în Cupele Europene. Asta chiar dacă acel text va ajunge să fie publicat undeva prin 2030 (sunt prea optimist?), iar Adi va refuza materialul pe motiv că pe blogul lui citit de zeci de mii de oameni nu-și găsește locul un subiect atât de slab. (simpaticule 🙂 – nota proprietarului blogului)