Cățelușă frumoasă foc și inteligentă pe măsură, caut nume!

Bună ziua! Sau seara… sau… O fi dimineață?

Mă rog, cu oamenii ăștia și cu schimbarea lor de oră nici nu mai știi cât e ceasul. Oameni, na, ce să faci!? Eu am ceasul meu intern, biologic, care merge… ca ceasu’ 😀 și nu tot trebuie schimbat.

Dar ideea e alta. Aș vrea să mă prezint și nu pot. E simplu: nu am un nume. Cum nu am? Uite, bine! Când mă strigă cineva îmi zice „frumoaso„, „fetița„, „” – dar așa, drăgăstos 😉 – sau, simplu, mă fluieră.

cățelușă caucazian1cățelușă caucazian2

Bine, adevărul e că am farmecul meu. 🙂 L-am moștenit de la mama, despre care oamenii zic că e ciobănesc german. Sehr schon! Aber… Scuze, doar atât știu în germană, că-s mică, am doar două luni. Dar sînt și aprigă – asta-i de la tata, cu care seamăn toată-toată. El e ciobănesc caucazian și noul meu stăpân zice că era rudă – nici chestiile astea umane nu le cunosc – cu fostul lui câine, Gringo, tot caucazian. Săracu’, a murit – am înțeles – anul ăsta și eu eram superdorită să-i iau locul.

Iacă mi-s! Aici sînt! Doar că am nevoie de un nume. Am înțeles că stăpânul meu, Adi – nume scurt, nemțesc, ja! -, are și o chestie care în lumea lui se numește blog și mă poate prezenta tuturor. Așa că profit de situație și pe voi, cititorii lui, vă rog frumos, așa, cum sînt eu, 😉 să mă ajutați cu o idee: ce nume aș putea să port?

Unul de care să fiu mândră, să mă întorc repede când sînt strigată și să mă alint când îmi văd cei trei stăpâni – că mai sînt și Neia și buni. Ca să atrag inspirația asupra voastră, vă mai las două fotografii. Că numai până la doi știu număra. Tschuss! 😀

cățelușă caucazian3cățelușă caucazian5cățelușă caucazian4

Hmmmmm, cred că am reușit să număr până la trei. Deci, sînt sau nu o fetiță deșteaptă? Și frumoasă? Și modestă? Și… Mi-e somnic, mă duc la mine pe preș. Vă pup!

E atât de cald și bine afară…

… încât unii au decis să experimenteze pe propria piele odihna în aer liber. Ascuns discret de razele soarelui, lângă o plasă/sacoșă- evident, branduită cu un logo cunoscut 😉 – un nenea a parcat, obosit, pe o bucată de beton de lângă un bloc. A gândit logic: acolo nu riscă să se bronzeze mai multe decât era, nu-l deranja nimeni, iar alcoolul consumat anterior trebuia lăsat să se sedimenteze.

În plus, betonul e mai sigur ca iarba. 🙂 O fi ea eco, dar nu știi ce animale se ascund printre fire, gata să atace personajul fără aparăre și să-l trezească din somnul dulce.

somn de voie pe beton octombrie 2013

Plus că afară era o vreme ideală – vreo 23-24 de grade. Cum să nu dormi în natură? 🙂

Youtube, deci exist: O reclamă cu suflet…

… din care publicitarii noştri – mulţi, nu toţi -, înţepeniţi în limbaj şi cadre de lemn, au de luat notiţe. E făcută de thailandezi, ăia despre care credem că ştiu doar să promoveze sexul şi mâncarea ciudată.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=8d9SVWpf5MQ [/tube]

Eu, unul, nu am comentarii… Cine nu se emoţionează în faţa acestor imagini?

P.S. Mulţumiri lui Mălin Vereş, smurd-istul critic cât cuprinde, dar cu suflet uriaş, de la care am aflat de acest clip. Respect!

Poşta dinozaurilor

Zilele trecute, un colet pe care l-am comandat de la Bucureşti – husa pentru telefon – m-a obligat să trec pe la Oficiul Poştal 9, cel de la Zig-Zaguri, din Rogerius. Gravă eroare!

Să mă explic.

N-am vrut să plătesc încă 25 de lei – pe lângă cei 38, cât valora husa – ca firma să-mi trimită printr-un curier rapid produsul comandat. Mi se părea aiurea, mai ales că la evomag, pentru telefon, curierul a fost din partea casei. 🙂 Aşa că am preferat să plătesc doar 10 lei şi să aştept două-trei zile ca să-l ridic de la poştă.

Până la urmă cele trei zile au devenit cinci. 🙁 Şi asta a fost prima dezamăgire. A doua am simţit-o în momentul în care am intrat în oficiul poştal. Jur că m-am simţit ca şi cum o maşină a timpului m-a trimis înapoi, pe vremea regretatului mitraliat la Târgovişte.

Am trecut de grilajul de fier şi de a doua uşă şi, timp de câteva secunde, am rămas în ceaţă. Vreo 20 de persoane se înşiruiau pe lângă pereţi şi aşteptau răbdătoare la un ghişeu. Şi el nedefinit, la fel ca logica după care s-au pus la coadă cei dinăuntru. Ăsta a fost motivul pentru care am avut nevoie de orientare în spaţiu şi de tradiţionala întrebare „staţi la rând?” ca să-mi găsesc locul lângă un perete maroniu – fără niciun subînţeles – unde am devenit coleg cu nişte pliante prin care eram îndemnat să folosesc serviciul rapid al poştei. Ironic, nu? 😀

– Haideţi, strângeţi rândul, că vin alţii şi se bagă în faţă şi o să vă supăraţi!

Tanti de la ghişeu este convingătoare şi imediat rândul se strânge. Avansez câţiva metri buni şi ajung lângă uşa pe care intrasem cu vreo 5 minute în urmă. Încep să transpir – la atâţia oameni înăuntru, nu era de mirare – şi trimit o fată la rând, că se băgase în faţa mea. Credea, probabil, că-s bodyguard proptit la uşă, nicidecum component al unei cozi.

Au mai trecut 10 minute şi am reuşit să trec de uşă, neuitând să verific din ce în ce mai des ceasul. Am timp să analizez încăperea. Mobilă veche, anunţuri scrise la imprimantă şi lipite cu scoci pe tăbliile de lemn, nişte flacoane cu ceva lichid de spălat vase – cred, detergent şi caiete şi cărţi de colorat cu „Superoul„, un puşti cu chiloţi şi pelerină roşii, copie autohtonă a americanului Clark – Superman – toate puse la vânzare, cu preţul scris cu carioca.

Tanti de la ghişeu se mişcă agale, deşi nu are o vârstă care să-i interzică viteza. La celelalte ghişee se dau tot felul de acte, documente, chestii şi se aude din când în când zgomotul unei imprimante care pare alcătuită din ace. Uşile au geam – îmi sare gândul la uşile din casa bunicii şi caut instinctiv perdeaua prinsă între două mici cuie. Nu e, la fel cum nu există nici vreo urmă de vopsea proaspătă pe uşa de la depozit.

Lumea începe să se agite, comentează. O roşcată din faţa mea scoate un telefon şi vorbeşte afectată cu persoana de la celălalt capăt al firului. Mă surprind râzând în gând: i-am văzut unghiile multicolore şi ascuţite, cred că sînt împrumutate de la vrăjitoarea din Hansel şi Gretel. 😀

Poc! Întuneric! Mă întorc surprins şi văd un puşti de vreo 3 anişori care descoperise întrerupătorul de pe un perete şi se juca cu nervii celor de la coadă. „Nem sobot”, îi trânteşte maică-sa, fără efect. Puştiul continuă să alerge, să strige. Trânteşte şi nişte uşiţe ale căsuţelor poştale pentru care mai că aş băga mâna în foc că au ascuns în ele şi niscaiva documente ale lui Menumorut, puse de însuşi fostul baron local de acum câteva sute de ani… Sînt simpatic, nu? 🙂

Poate, dar atunci eram extrem de nervos. Trecuseră 20 şi ceva de minute de când aşteptam şi în faţa mea stăteau încă 4 persoane. O tanti blondă de la un alt ghişeu a venit să-şi ajute colega şi a preluat tichetul unei persoane din faţa mea, aşa că au rămas doar trei… ca în cântecul cu elefanţii şi pânza de păianjen. A fost doar un puseu de colegialitate. O tanti venerabilă şi cu pungă neagră în mână, nervoasă că poştaşul nu a căutat-o acasă, ci i-a lăsat doar un bilet cum că trebuie să vină per pedes apostolorum la poştă, cere explicaţii şi tanti blondă de la ghişeu o preia.

Mă uit la ceas – au trecut 30 de minute fix de când m-am aşezat la coadă şi, în sfârşit – aleluia!,  ajung să-mi cer şi eu coletul. Tanti bănuieşte că, după moacă, nu vreau o cutie de la Avon ca mai toate persoanele de gen feminin ce fuseseră în faţa mea (aşa se explică o parte din înghesuială – e ziua Avon! 😀 ) Îmi dau seama că e ecologistă convinsă, poate şi vegetariană – i-am observat nişte nuferi pe desktopul calculatorului – şi nu îndrăznesc să mai zic nimic (eu sînt carnivor fără limite 🙂 ). Aştept doar să caute în cămara din spate coletul meu, mic şi amărât faţă de damele Avon de la rând, şi mulţumesc ceremonios, neuitând să le transmit în gând că-mi bag picioarele în serviciile lor.

Aşa că după trei zile care au fost cinci şi o jumătate de ore de stat la coadă în căldură şi transpiraţie m-am despărţit fără regrete de poşta română. Am păşit hotărât afară, nu înainte de a calcula că pentru 1.000 de lei Ionuţ, amicul meu zugrav-instalator-electrician ar pune la punct întreg oficiul. Aşa măcar ar căpăta şi locul ăla o faţă mai apropiată de vremurile moderne.

Spre comparaţie, curierul care mi-a adus telefonul a venit unde mă afla în acel moment, nu m-a taxat cu nimic şi am terminat hârţogăria în mai puţin de două minute. Vedeţi de ce e aproape de faliment instituţia care ni i-a dat pe poştaşi, persoanele cele mai aşteptate în anii ’90?

Tragedie pentru dependenţi: Facebook down! Facebook down!

Şi Facebook e făcut de oameni, deci şi „cartea feţelor” mai cade. Cum s-a întâmplat azi, când pe la ora 3 după-amiaza reţeaua mi-a comunicat suav că mesajul meu nu poate fi postat pe „părete”. 🙂 Cică e ceva legat de nişte lucrări de mentenanţă. Să fie!

E o adevărată tragedie pentru fanii comunicării online. Vă daţi seama că vor trebui să stea de vorbă faţă în faţă, să iasă în lume şi să râdă ori să fie trişti, în loc să folosească emoticoanele de pe facebook. Vă daţi seama câtă lume va reveni în lumea reală! Vă daţi seama cât de singuri se vor simţi mulţi privind câți se ridică de la birouri, se întind şi mai cască ochii şi la cei din jur!

Şi nici nu s-a putut înjura sau chiui de bucurie online că România a picat cu Grecia.

Cât de crud!

Eu aşa m-am simţit de nasol că nu pot administra cele trei conturi de care mă ocup, încât am decis să scriu pe blog, după care mă duc să mănânc ceva.Şi, evident, să mă întind puţin, că mă doare aşa, puţin, coloana.

P.S. Mă gândesc că dependenţii nu-şi pot face provizii pentru o astfel de situaţie. Cum să îmbuteliezi nişte shot-uri de facebook? 🙂 Deşi nu e o idee rea.

P.S.2 Suspicionez o implicare a celor de la google. Am văzut că „plusul” lor funcţionează. Trădare!!! 😀

Ăsta da, telefon!

Am căutat două săptămâni pe internet, printre forumuri şi review-uri, dar nu degeaba. Am găsit telefonul de care am nevoie. Lucrat fin, o adevărată delectare pentru văz, inteligent şi rapid – ca proprietarul. 😉

Când am decis să-mi iau Optimus G varianta E975 black de la LG parcursesem deja sute de pagini de internet, citisem cam tot atâtea păreri şi văzusem clipuri peste clipuri. Mi s-a părut maşinăria ideală prin raportul calitate-preţ şi acum, după ce am butonat telefonul preţ de aproape alte două săptămâni, zic că nu am greşit.

lg_lg_optimus_g_l13503_0

Să ne înţelegem. Nu sînt genul de fan care instalează tot felul de minuni pe aparatul pe care îl butonează de când se ridică din pat până se culcă înapoi, trecând prin fazele băut cafea, mers la toaletă, ascultat muzică în drum spre birou, vorbit cu toată lumea prin apeluri/SMS şi scris/check-in pe facebook. Mie îmi place să am un telefon bun de vorbit, eventual de făcut poze în caz că nu-mi merge aparatul foto şi de intrat pe net când am wi-fi şi niciun calculator la dispoziţie.

– E mai fain decât în poze! Asta mi-am spus când curierul mi l-a adus de la evomag.ro (serioşi, băieţii!)

Adevărul e că Optimus G arată excelent. Colegul Emil Cristea, cunoscător într’ale mobilelor, a observat calitatea finisajelor, lipsa colţurilor, sticla de gorilă 2 🙂 şi ecranul mai mult decât suficient, de 4,7 inchi. Culoarea neagră îi dă un aer grav, care e rapid destrămat de gadgeturile pe care le dezvăluie din momentul în care îl deschizi, printr-un clipocit mişto – auzit când îi deblochezi ecranul.

Telefonul coreenilor se mişcă fulgerător – doar are patru inimi. Culorile de pe ecran sunt extrem de clare, se conectează repede şi se menţine legat la o reţea wireless – chiar şi acolo unde un iPad, de exemplu, pierde semnalul. În plus, are toate aplicaţiile de la Google, doar e frate cu Nexus, produs în colaborare cu cel mai aspru motor de căutare din lume.

Mi-a plăcut funcţia QSlide, care îţi permite să ai două ferestre de navigare prin meniu, şi încă mai caut modalităţi să mă conectez la un televizor ca să văd cu arată şmecheria cu dual screen – probabil că e nevoie de un monitor mai deştept.

Bateria e ok pentru un smartphone – ţine cam o zi jumate dacă îi ţin wireless-ul activat şi fac tot felul de jonglerii cu el. E suficient, nici nu cred că se poate mai mult.

La capitolul audio stă excelent. Aud perfect, eu, care sunt destul pretenţios în sensul ăsta, şi sper că sînt auzit la fel. Apropo de sunet, am observat când filmez că ambianţa se aude foarte bine – nu de alta, dar am un microfon care, cică, taie din zgomotul de fond.

Camera de 13 megapixeli nu e neapărat cum mă aşteptam eu, dar e bună în concedii sau pe la un chef, o nuntă, un botez – dacă eşti pe post de invitat şi îţi faci poze pentru arhiva personală. Face faţă cam greu în condiţii de iluminare scăzută, dar în rest e ok: îţi detectează faţa şi face nişte fotografii panoramice foarte interesante. Exemple, mai jos:

Oradea ziua, by LG optimus G E975Oradea noaptea, by LG Optimus G E975Toamna, by LG Optimus G E975Foto panoramica by LG Optimus G E975

Nu o mai întind mult. LG îşi merită banii şi cred că va fi telefonul meu multă vreme de acum încolo.

P.S. I-am comandat şi o husă, ca să-l protejez de lovituri şi zgârâieturi. Că acum sîntem hoveri! 😀

 

Zi de instrucţie

Colegul meu Claudiu Mihuţ a transmis în direct de la locul unde trei muncitori din Oradea au fost îngropaţi sub un mal de pământ. A venit de acolo epuizat şi marcat de ceea ce a văzut. Claudiu e un tip fain, cu mult bun simţ, care munceşte mult şi vrea mereu să înveţe – când mă uit la el nu pot să nu mă văd pe mine acum vreo 15 ani, în perioada când intrasem în presă. 🙂 Pentru Claudiu, ziua în care a transmis nenorocirea celor trei muncitori a fost o adevărată zi de instrucţie. Fiecare din noi trecem prin aşa ceva.

Prima zi de presă a fost faină – mai târziu am catalogat-o drept plictisitoare, în raport cu nebuniile care au urmat. Am fost la pompieri cu un coleg de la Jurnalul de dimineaţă, l-am cunoscut pe colonelul Ţintoi, pe atunci purtător de cuvânt al instituţiei, şi am scris cu viteza melcului (cunoşteam mai bine pixul decât tastatura 😉 ) un articolaş de vreo 300 de caractere. Materialul nu a intrat atunci în ziar, chestie care m-a cam dezamăgit. Dar nu într-atât încât să renunţ! 🙂

Am continuat şi am ajuns să-mi petrec minimum 12 ore în redacţie. Voiam să fac treabă, să învăţ de la cei mai buni, să ştiu cu ce se mănâncă jurnalismul. Am ajuns reporter pe justiţie şi am frecat băncile din sălile de judecată, după care am fost trecut pe eveniment – unde am învăţat meserie. Mă trezeam în miez de noapte şi împreună cu cameramanul – Cristi Ştefănuţ, Ede Ardelean, Alin Bele Gomboş, Robi Rezmuves – băteam ca nebunii tot judeţul, filmam uneori 5 accidente – s-a întâmplat aşa ceva într-o zi agitată rău -, fugeam la releu să transmitem materialul (pe atunci nu erau ftp-uri şi internet de mare viteză 🙂 ), veneam noaptea târziu acasă, ca a doua zi să o luăm din nou de la capăt. Erau adevărate zile de instrucţie în presă.

Niciunul dintre noi nu ne-am plâns vreodată că e prea greu. Ştiam la ce ne înhămăm, ne-am asumat tot când am ales presa. Foloseam momentele spre şi de la filmări să discutăm despre noi, am legat prietenii cu cameramanii cu care am lucrat – de ei mi-e tare dor, mai ales când văd mulţi din noua generaţie cât se arată de supăraţi că sunt puşi să-şi facă meseria 5 minute după terminarea programului, cum filmează în durere şi nu acceptă critici ori cum se plâng că nu au aia, cealaltă (ei, cu aparate de jdemii de euro şi cu maşină non-stop sub partea dorsală).

Ca reporter, şi eu i-am înjurat pe producători ori editori – în barbă, pentru că nu îmi permiteam nici măcar să ridic tonul la ei, chestie de respect şi bun simţ. Şi eu m-am crezut mai deştept ca alţii, dar am învăţat că e bine ca – din când în când, în momentele esenţiale – să tac şi să fac cât mai bine ce mi s-a cerut. Le dau ignor celor care cred că le ştiu pe toate, deşi nu sînt altceva decât tineri proşti, care nu vor face mare brânză în meseria asta.

Am învăţat şi continui să învăţ de la toţi cei din jurul meu şi îi apreciez pe cei care aplică aceleaşi principii ca şi mine. Continui să iau fiecare zi ca pe una de instrucţie şi mă bucur că mai sunt colegi care fac la fel.

 

Guest post: Adi Ciucuriţă – Fotbalul, România şi Onoarea

Cel mai mare ziarist sportiv al României, regretatul Ioan Chirilă, avea o vorbă care mi-a rămas întipărită în minte – pe echipa naţională de fotbal a României nu ai voie să fii supărat. Poţi să-i critici pe jucători, pe antrenori, pe conducători, poţi chiar să-i înjuri, nimeni nu te opreşte (poate doar bunul simţ la partea cu înjurăturile). Dar niciodată nu ai voie să fii supărat pe echipa naţională de fotbal. Bună, rea, ea ne reprezintă.

În această săptămână, România îşi joacă ultimele şanse de calificare la barajul pentru „mundialul” din Brazilia. Foarte probabil vom învinge Estonia şi Andorra, chiar dacă de la Victor Piţurcă şi compania ne putem aştepta la orice. Dacă ne mai ajută şi Olanda, ajungem la baraj. Nu ştiu cu cine vom juca acolo, dar nici nu are prea mare importanţă pentru că şansele de calificare sunt spre zero. Naţionala nu joacă nimic, iar antrenorul nu are nici o viziune tactică. Chiar şi aşa, trebuie să susţinem România, indiferent cine e în teren sau cine o conduce de pe bancă. Sau, cine o conduce din fotoliile federaţiei.

Aparent, fără legătură, am citit acum vreo două săptămâni o ştire despre fanii echipei Steaua Roşie Belgrad. Ultraşii, supăraţi după un meci pierdut pe terenul unei echipe modeste din campionat, au găsit o metodă inedită de a-i pedepsi pe jucători pentru evoluţie. La finalul jocului, fanii le-au cerut fotbaliştilor să-şi dea jos tricourile şi să le predea galeriei. Nu pentru a le păstra ca amintire, ci pentru că jucătorii nu mai merită să le poarte. Fotbaliştii nu au avut ce face şi s-au conformat. Imaginile vorbesc de la sine.

 

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=bvB0wfYttag [/tube]

 

Revenind la fotbalul nostru, de un asemenea gest ar trebui să aibă parte foarte mulţi jucători de la naţională, în frunte cu Victor Piţurcă. De mai-marii federaţiei, nici nu mai vorbesc. Însă, de respect, onoare şi corectitudine nu e cazul să vorbim în fotbalul românesc.

Totuşi, Hai România!

Mă dau cu coreenii. Îmi iau telefon de la ei

Precizez din capul postului că nu sînt un fan declarat al niciunei mărci de electronice. Mie, dacă îmi place un aparat, ce știe să facă și felul în care arată, mi-l iau. Condiția e să am bani în momentul respectiv. 😉

Așa am decis să fac acum și cu viitorul telefon din portofoliul subsemnatului. Vechiul meu Blackberry dă semne masive de sucombare și abia își mai face treaba. A rezistat eroic vreo 3 ani, dar acum nici măcar soneria nu-i mai merge. Tovarășul lui mai tânăr – tot Blackberry, dar mai evoluat – a crăpat mult mai repede și a rămas fără ecran valid după numai câteva luni de funcționare.

Recunosc că telefoanele canadienilor de la RIM au fost depășite clar de majoritatea constructorilor. Au fost bune la vremea lor, dar  am constatat în timp că softul de la BB se bușește exact când nu te aștepți, că multe dintre aplicații nu merg, iar – asta deja e o chestie comună și nu o trec la minusuri, ci doar e un punct în favoarea cumpărării unui nou telefon – bateria cade tot mai des.

Am început căutările săptămâna trecută. Am intrat pe forumuri, am citit review-uri, bloguri, oferte. Am exclus din stat iPhone-ul, pe principiul că nu vreau să plătesc marca, ci tehnica – deși robul lui Dumnezeu, Steve Jobs, și compania merită tot respectul. Nu mă interesează de nicio culoare figurile unui aparat, ci vreau să mă pot baza pe el: sistem bun de operare, baterie excelentă, audio clar și, pentru că tot lucrez în televiziune, să aibă o cameră foto bună și să filmeze HD. Rezistența e și ea o condiție, că obișnuiesc să scap ori să pun telefoanele pe te miri unde.

Cu astfel de condiții, am tot eliminat candidat după candidat și am ajuns în finală cu Allview Viper V1 și LG Optimus G E975 Black. 🙂

viperLa primul am ajuns după o discuție cu colegii mei de la tehnic, mai mult decât mulțumiți de ce le oferă autohtonii de la Allview la un preț decent pentru un smartphone. E interesant că are dual-sim, baterie bună, quad-core și sistem de operare Android 4.2 și e foarte stabil. Mai deține câteva șmecherii, dar eu sînt interesat să pot vorbi pe el, nu să mă joc ori să hecăresc computerele de la NASA.

lg_lg_optimus_g_l13503_0Al doilea a ajuns în vederile subsemnatului după ce am aflat de la Mortu despre Nexus 4, telefonul Google de la LG sau, mă rog, LG de la Google. 🙂 Bun de tot, iar Optimus G E975, tot de la LG e cam același lucru, doar că are camera foto de 13 MP – faină treabă! Cu baterie mai tare decât Allview, dar cu un sistem de operare cu o treaptă mai jos, cu geam de gorilă 😀 – excelent! – și procesor quad-core snapdragon, a câștigat confruntarea cu dual-sim-ul Viper. E doar o diferență de 150 de lei – mai scump LG – și nu mă deranjează port cu mine două telefoane, cel de la firmă își bine treaba – dat și primit apeluri.

Am tot căutat în magazinele din Oradea, dar Optimus G e mai rar decât un alb într-o comunitate băștinașă din Tanzania. Așa că am decis să mi-l comand online, deși-s cam suspicios în ceea ce privește lucrurile luate de pe net. Chiar azi dau comanda și revin cu opinii după ce-l butonez.

O tâmpenie cât legea de mare: căldură numai după trei nopţi de frig

Dacă aşa zice legea, nu e înseamnă că e şi corect.

O fi ea lege, reglementare sau cum mama naibii i-o mai zice, dar e una dintre cele mai mari aberaţii pe care le-am auzit… şi simţit. 🙁 Mă refer la interdicţia aplicată CET de a da căldură în Oradea dacă nu dârdâim trei nopţi la sub 10 grade.

Nu ştiu cine a propus şi adoptat stupizenia asta – promit că mă interesez -, dar 100% a fost vorba despre nişte aleşi cu minte creaţă, pe care îi ducea judecata doar să nu cumva să piardă electrocentralele prea mulţi bani sau o gigantică parte din stocuri  încălzind apartamentele din oraşe.

Ne limităm doar să-i înjurăm pe deştepţii care conduc ţara asta şi gata! Exact, gata, pentru că altceva nu am văzut să facă nimeni. De ieşit în stradă, cum naiba să ieşim pe frigul ăsta? De refuzat să plătim ca nişte iobagi facturile din ce în ce mai mari pentru încălzirea dată cu ţârâita nu îndrăznim – dacă ne taie în miez de iarnă şi atunci e şi mai rău? De dat în judecată statul, consiliul local sau CET-ul, pentru bătaia de joc la care suntem supuşi, nici nu visăm – justiţia română nu ne-ar da dreptate SIGUR, că doar e parte a statului pe care îl acuzăm (poate în Europa am avea câştig de cauză, dar nu aş băga mâna în foc).

Deştepţii de care vă vorbeam invocă faptul că mulţi locatari nu ar vrea să pornească încălzirea, de teama facturilor. Da, oamenii nu au bani. Cum naiba să plătească milioane la întreţinere din pensia sau veniturile lor de mizerie? Dar atunci, dragi conducători, aleşi, edili etc,  daţi-le gigacaloria la preţ social, de 10 ori mai mică decât e pentru ceilalţi şi vă garantez că o să plătească. Nu mai invocaţi cretinisme, ci faceţi-vă treaba de autorităţi în slujba celor care plătesc, a oamenilor care v-au dat votul să le fie lor bine, nu vouă!

Iar legea, cea atât de invocată numai când convine, să fie aplicată şi atunci când chiar TREBUIE. Mă refer la cazul celor care vor căldură şi refuză să plătească, deşi ar putea să o facă. Daţi în judecată, proces pe repede înainte, executare silită pe bune şi pa! Şi în cazul celor mulţi, care nu vrem să dârdâim de frig doar ca să respectăm o lege idioată, daţi-ne căldură! Că doar plătim pentru ea, chiar mai mult decât în alte oraşe.

Iar dacă am vrea să ne debranşăm, să ne facem propriile instalaţii de încălzire sau să dăm peste cap ceasul contorului electric cu radiatoarele puse peste tot în prize, nu ne lasă nimeni. NU AVEM VOIE! Că tot suntem iobagi moderni, legaţi de CET cu calorifere şi puşi să plătim cât vor alţii!

Scuzaţi limbajul acestei postări, care nu e în ton cu cel al blogului subsemnatului. Dar consider că nu e normal ca un întreg oraş să fie ţinut în frig doar pentru că trebuie respectată această regulă de trei friguroase. Mi-am dat drumul la gură, dar recunosc că rezolvări ale situaţiei trebuie să afle cei care ne conduc, că de aia le-am dat votul. Sau, dacă aveţi idei, spuneţi-mi-le aici, pe blog, la comentarii. Sunt binevenite!

P.S. Nu ştiu cum e la alţii, dar la noi e după cum urmează: frig pe hol, în băi şi în două camere; radiator folosit întruna în dormitor şi ochiul cel mare de la aragaz pornit în bucătărie, unde scriu acum pe blog. Afară sunt vreo 4 grade.