Moşii cu suflet

Moşii ăştia sînt câţiva dintre colegii mei de la RCS 🙂 , care au aflat de povestea unei familii din Gepiu, o localitate la vreo 20 de kilometri de Oradea, şi au decis să o transforme, măcar de Crăciun, într-o poveste frumoasă, de suflet.

E vorba despre un bărbat care îşi întreţine cu greu familia. Soţia lui a crescut la casa de copii şi împreună au doi copii: unul de doi ani, altul de cinci ani. Nu au o viaţă deloc uşoară, dar nu se plâng.

Vă ziceam că ai mei colegi, oameni cu suflete uriaşe – garantat, au decis să le facă sărbătorile puţin mai frumoase, vorba lor. Aşa că au pus mână de la mână şi au făcut în aşa fel încât au adunat cadouri pentru familia din Gepiu.

Mos Digi1

Cred că, de fapt, asta e esenţa sărbătorilor. Să dai, chiar şi din puţinul tău, celor care nu au şi să-i faci să simtă că e Crăciunul. Că e Anul Nou…

Iar copiii din Gepiu au avut anul ăsta nu un moş, ci mai mulţi, care s-au gândit la ei şi le-au dăruit fiecare un gram din fericirea lor. Aşa că sărbătorile au fost… sărbători pentru ei. 🙂

P.S. Nu le-am cerut alor mei colegi copyrightul pentru fotografii şi nici aprobarea ca să le spun numele. Dar nu mă pot abţine şi pun o fotografie aici. Pentru că, pe lângă respectul pentru omenia lor, „moşii” merită o mică recunoştinţă… vizuală. 🙂

La mulţi ani, tuturor!

Sărbătorile şefilor chiar sînt sărbători

Asta e una dintre problemele cu care m-am confruntat în această perioadă a sărbătorilor. În mai multe locuri unde am sunat şi am cerut să vorbesc cu vreun director, manager, coordonator – într-un cuvânt „ŞEF” – mi s-a transmis suav că nu sînt de găsit şi că revin numai după Crăciun.

Asta nu ar fi fost o problemă, că doar pe şefi nu-i iubeşte nimeni, nu? 🙂 Ideea era că nu se putea lua nicio decizie în absenţa şefilor, care părea că luaseră cu ei capacitatea decizională şi nu lăsaseră pe nimeni în locul lor. Chestie de neîncredere, de lipsă de organizare, de uitare – ziceţi-i cum vreţi. Probabil trasaseră nişte principii de lucru în perioada sărbătorilor şi şi-au luat tălpăşiţa. Iar cu angajaţii rămaşi la muncă de sărbători nu am putut rezolva nimic. „Până nu revine şeful, nu am cum să vă ajut!”

Am păţit-o la un hotel din oraş şi la un mare magazin. E drept, marii lor şefi erau undeva pe la Bucureşti sau chiar în afara ţării, aşadar le era greu să ştie ce se întâmplă la Oradea, cu şefii de aici. Sau nici lor nu le păsa şi, stabilind nişte reguli universale, s-au asigurat că totul merge în general bine, fără să prevadă situaţii care apar punctual, într-un loc sau altul.

În schimb, şefii unor afaceri locale au putut fi contactaţi şi ne-au ajutat fără probleme. Unii erau prezenţi în zonă, alţii, chiar dacă nu au venit ei înşişi, au trimis o persoană care să ne ofere tot sprijinul.

P.S. Ca să nu las loc tradiţionalelor interpretări, precizez că acest post nu se referă la nicio persoană din jurul meu – colegi, amici, cunoştinţe. La redacţie am muncit cu toţii de sărbători: manageri, producători, editori, cameramani, reporteri, editori imagine, regizori, MCR-işti, sunetişti, oameni de grafică, realizatori. Ne-am împărţit în două echipe, de Crăciun şi de Revelion, şi am făcut ca totul să meargă ok.

Dacia 1300, varianta Star Trek

Cei din minimum generaţia mea au văzut bătrâna Dacie 1300 dominând şoselele din România. Erau vremuri în care doar culoarea diferea la maşinile de pe stradă. 😉

Pentru ceilalţi, mai tineri, regina de dinainte de 1989 a drumurilor de la noi arăta cam aşa.

Dacia_1300

Cam fumată pentru era noastră, nu? NU, e răspunsul unui student din Braşov, Alexandru Bogdan Mariş, care a transformat bătrâna Dacie într-o superbitate de maşină. Din ideile tânărului a rezultat un model care ar putea sta – nu spun lucruri mari – lângă cele mai tari autoturisme de lux din lume. Priviţi şi daţi-mi dreptate. 🙂

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=y2YkDXjxyVU#t=110 [/tube]

Moș Crăciun, jocurile de altădată și Angry Birds

Când eram de vârsta mersului la grădiniţă, așteptam cu înfrigurare – oricât de cald se simţea în casă de la soba de teracotă – dimineața Crăciunului. Știam că peste noapte moșul trecuse și lăsase sub brad cadouri pentru mine și fratelo. Eram amândoi atât de fericiți și nerăbdători, încât rupeam hârtia în care erau împachetate darurile.

Ne bucuram pentru cărțile și jocurile pe care le primeam. Tot atunci am avut prima tentativă, eșuată 🙂 , de a învăța să cânt la o chitară din aluminiu vopsit. Nimic nu era electronic, cu excepția unor tancuri și mașinuțe care își aprindeau luminițele după o logică pe care bănuiesc că și producătorul o înțelegea vag.

Dar era frumos! Și, să nu uit, după ce oboseam jucându-ne „Nu te supăra, frate„, golf sau fotbal cu jetoane, dădeam fuga afară, să ne batem cu zăpadă și să ne tăvălim în stratul gros de nea depus în timpul nopții.

Crăciunul nu și-a pierdut nici acum din farmec. Doar că s-a schimbat puțin, pe ici, pe colo. Chiar dacă ne-am maturizat și am identificat clar cum stă treaba cu Moșul 😉 , tot mai simt bucuria copilăriei când văd un copil care fuge și apucă, într-o învălmășeală de așteptări, bucurie, emoție și chiote, cadourile de sub brad.

Așa cum face, an de an, nepotul meu Vlăduț. Pardon, Vlad, că e băiat mare – clasa a doua 🙂 . E drept, acum bănuiește el ceva în legătură cu Moșul ăsta, care a venit doar luna asta de vreo trei ori – culmea, tot de atâtea ori au trecut pe la el rudenii și prieteni. 😀 Dar nu pune prea multe întrebări – evident! 😉 –  și e atât de fericit când se uită în pungile de cadouri. Mai ales când acolo e păpușa Angry Birds preferată. Mai importantă chiar decât un elicopter care zboară, care – recunosc – i-a făcut cu ochiul mai mult lui taică-său, care l-a butonat întruna. Nu neg că și eu am făcut același lucru. 😀 Dar pentru Vlad tot păsările nervoase au fost mai importante.

vlad craciun1 vlad craciun2 vlad craciun3

Indiferent de cadourile primite, indiferent că lucraţi sau sînteţi liberi (bugetarilor!) vă doresc să fiţi sănătoşi, frumoşi la suflet şi la chip, puternici, optimişti şi cu bani în conturi. 😉 Atâţi câţi să vă ajungă să trăiţi liniştiţi!

Toate acestea să vă fie cadourile de Crăciun, de care să vă bucuraţi întotdeauna!

Şi mai presus de orice, vă urez să fiţi fericiţi alături de cei dragi! Aşa cum mă simt eu alături de Neia mea şi cei dragi din jurul nostru! 🙂

Guest post: Alex Laslău – Ignoranţă şi pasiune în România

Ce au în comun aceste două stări: putere. Puterea de a schimba mentalităţi, puterea de a stagna o societate,  puterea de a manipula, puterea ca una dintre ele să o învingă pe cealaltă.

Întrebat fiind în timpul examenului de Bacalaureat dacă mi-am ales meseria fiindcă îmi place, am răspuns fără nici o ezitare DA, neînţelegând uimirea profesorilor. Primul an de facultate a fost, aşa cum e pentru mulţi, plin de speranţe. Am ales jurnalismul pentru că am crezut în integritatea şi seriozitatea celor care ne dau zi de zi informaţie. Au devenit un model pentru mine, dar am înţeles treptat că foarte puţine persoane respectă aceste angajamente, atât de mult menţionate şi la cursurile din facultate.

Suntem azi „informaţi” de oameni care nu vor înţelege niciodată rolul esenţial  pe care îl au jurnaliştii, acela de a forma opinii. Ajungem astfel să facem totul din scârbă şi nu din pasiune. Da, într-adevăr, muncim pentru a putea trăi, dar cred că trebuie să-ţi faci meseria cu plăcere. În caz contrar va ieşi ceva care te va enerva pe tine şi-l va influenţa negativ, la rându-i, pe cel căruia îi serveşti produsul tău.

Însă trăim într-o ţară plină de paradoxuri: ignorăm oamenii care vor să înveţe, încurajăm prostia şi mai presus de toate, înghiţim tot ce ne este servit. Am fost născut după anul 1989, atât de mult menţionat zilele acestea, însă din anii care au trecut am înţeles că prima bătălie a  românilor nu a fost câştigată de pasiunea lor pentru schimbare, ci de ignoranţa celor care  au rămas, într-o formă sau alta, la putere.

Şi totuşi, continui să cred că acea mică parte a  jurnaliştilor, care ştiu că există, vor reuşi să „cucerească” publicul care s-a săturat de senzaţional, de certuri sau de prostia promovată în direct.  Şi sper că noi, cei care vom veni în următorii ani în redacţiile de ştiri, ne vom alătura acestora puţini, care vor cu adevărat să schimbe presa românească. Însă această schimbare nu poate veni numai din partea noastră, a jurnaliştilor, ci şi din partea cititorilor. Sper că acel DA hotărât să nu se transforme într-un NU la fel de hotărât.

Pentru cei care, indiferent de meserie, au momente în care simt că nu mai pot continua le las acest citat pe care l-am descoperit şi eu: „Dacă nu poţi zbura, fugi. Dacă nu poţi fugi, mergi. Dacă nu poţi merge, târăşte-te. Orice ai face trebuie să mergi înainte.” Martin Luther King

P.S. Eu vreau să merg înainte şi îmi doresc să plec din România. Dacă se va întâmpla asta sau nu vom vedea…

 

Alexandru Laslău are 20 de ani, este din Beiuș și urmează cursurile Facultății de Jurnalism din Oradea. După opinia mea, este un student care poate deveni în viitor un jurnalist foarte bun. Cu condiția să rămână în România. 😉 Asta chiar dacă își exprimă ideile și dorințele pe blogul personal https://vreausaplecdinromania.wordpress.com.

Șmecheria de sărbători a caselor de schimb valutar

Prima dată am observat asta sâmbătă seara: la TOATE casele de schimb de pe bulevardul Dacia cursul valutar oferea o diferență cu care nu eram obișnuit între vânzare și cumpărare. Valutiștii vindeau euro cu 4,46 de lei și îl cumpărau cu doar 4,30. Diferența era prea mare, de 16 bani, tipică băncilor. Asta în condițiile în care, în mod obișnuit era de 4, maxim 5 bani între cumpărare și vânzare.

Am pus situația pe seama faptului că e sâmbătă seara și, cum nicio bancă nu e deschisă, valutiștii fac legea. Mai ales că nu e normal ca la mai multe case de schimb, de la firme diferite, să fie același curs – la milimetru. Apropo, unde e concurența? O fi în vacanță, probabil.

Situația s-a repetat duminică seara. Același curs la toate casele de schimb, aceeași diferență. Și în fața fiecăreui ghișeu plin de români care tocmai coborâseră din autocarele/microbuzele/autoturismele care i-a adus acasă. Și atunci mi s-a aprins beculețul altei explicații: valutiștii au fixat diferența asta neobișnuită ca să facă profit la greu de pe urma celor care se întorc acasă de sărbători.

Metoda e simplă, cam imorală, dar profitabilă. În perioada asta intră în țară, zilnic, prin vama Borș, câteva mii de români care lucrează în străinătate și vin acasă să-și petreacă sărbătorile cu familiile. Fie 5.000 de persoane pe zi. Dacă fiecare schimbă 20 de euro după ce a trecut granița – bulevardul Dacia e chiar la intrarea în Oradea dinspre Borș – rezultă un rulaj zilnic de 100.000 de euro.

Cum cursul la cumpărare a fost sâmbătă și duminică cu cel puțin 10 bani sub cel de vineri, de exemplu, rezultă un câștig EXTRA al valutiștilor de 10.000 de lei PE ZI. Adică aproape 2.500 de euro PE ZI dintr-o simplă mișcare de pix sau combinație pe tastatura computerului.

Se poate spune că nu e mult. Dar e un calcul minim, la care am pus suma să-i zicem cea mai mică posibil schimată de un client într-o singură zi. Și nu am socotit ce mai schimbă localnicii din economiile adunate în moneda europeană de-a lungul anului. Că, deh, trebuie să ne îmbuibăm de sărbători, să mâncăm și să bem la greu.

Situația asta va ține cel puțin două-trei weekend-uri, sînt convins. Un calcul simplu ne arată cam cât de profitabilă e afacerea asta cu valuta, mai ales la sfârșit de an. Totul e legal, recunosc, dar e vorba de o șmecherie care afectează buzunarul celor care chiar au muncit să adune niște bani.

Iar mie nu-mi plac deloc șmecherii, mai ales când printre păgubiți sunt și eu. Nu că am mulți bani, dar câți sunt am muncit pentru ei și nu-mi convine să pierd numai ca alții să facă un profit rapid, de sărbători.

P.S. Sînt convins că azi cursul revine la normal. Până marți seara.

Youtube, deci exist: Chuck Norris şi extratereştrii noştri versus extratereştrii reali

Pe blog pun rar clipuri de pe youtube. Ajung aici doar cele care ţin, într-un fel sau altul, de chestiuni personale pe care vreau să le comunic ori cele care îmi plac enorm şi consider că merită să le fac cunoscute şi să le răspândesc şi prin intermediul colţului meu de internet.

Acum, într-o singură dimineaţă, am găsit două videouri care mi-au plăcut la maxim. Unul merge cu atmosfera de Crăciun, iar celălalt e foarte tare realizat din punct de vedere tehnic şi al conceptului.

Ambele arată ce pot face nişte minţi odihnite, nişte oameni meseriaşi.

Primul e cu nemuritorul Norris. Chuck Norris.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=iFJeaAq5Mv4 [/tube]

Al doilea e cu extratereştrii de care vorbeam în titlu. Bucuraţi-vă de fotbal! 😉

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=EC-zB2aSXXM [/tube]

Cârnaţii de Crăciun

Când viaţa mi se părea o eternă alergătură între lecţiile de la şcoală şi joaca de pe stradă, adică acum vreo 30 de ani – mai am până la pensie, ştiu 😉 -, iarna venea o dată cu lemnele tăiate de tata cu motorul cu pânză din curte, iar Crăciunul era anunţat de tăiatul porcului.

Mi se părea ciudat ca guiţătorul pe care l-am crescut un an întreg şi pe care mama îl mai învelea cu pături vechi ca să nu sufere de frig (nu ştiu de ce, dar pe atunci era destul de greu să-ţi faci rost de un balot de paie), aşadar mi se părea ciudat să ştiu că porcul nostru era pus la pământ şi înjunghiat de o gaşcă de rude şi vecini. Aşa că în primii ani pe care mi-i aduc aminte la tăiatul porcului mă uitam pe geam la agitaţia din curte şi îmi astupam urechile cu mâinile ca să nu aud guiţatul disperat al animalului.

Bine, în acest timp, mama se ducea direct în cămară, departe de locul înjunghierii. Mult mai târziu mi-a explicat că o durea suferinţa animalului.

Bunicul, unchiul din partea mamei, un vecin şi mai apoi fratelo aveau grijă să nu-l facă pe bietul patruped să simtă prea tare chinurile trecerii spre lumea cârnaţilor, şuncii şi a şoricilor vânaţi de copii. Totul mergea apoi după reguli vechi şi clare, care făceau ca până seara cămara să fie umplută cu de toate şi familia să fie mulţumită că putea trece liniştită peste iarnă, cu cele de-ale gurii pregătite. Era o chestiune importantă într-o vreme în care totul era raţionalizat, iar carnea părea – uneori – marfă de contrabandă.

Din acest motiv, nu-mi amintesc ca cineva să-şi fi bătut joc de animalul sacrificat aşa cum se întâmplă acum. Pe atunci, dacă porcul era înjunghiat în altă parte era adus acasă cu căruţa sau, cel mult, în portbagajul Daciei – nu ca acum, târât după maşină. Era pârjolit cu paie – butelia era scumpă -, iar pe pielea animalului nu se scriau nume de formaţii sau de cântăreţi; era greu să mâzgăleşti pe şoric Mirabela Dauer sau Angela Similea, nu? 😀

Chiar dacă nu am mai tăiat demult un porc şi am preferat cu Neia mea să luăm carne din care să facem cârnaţii, am rămas cu ideea că sărbătoarea Naşterii Domnului e anunţată de mirosul cărnii amestecată cu condimente şi forţată să intre în maţele cumpărate de această dată de la magazin. Evident, totul pus apoi în afumătoarea din curte să se impregneze cu fum şi să reziste peste iarnă.

Facem asta deja de patru ani şi nu avem de gând să ne oprim. E o chestiune de familie, pe care noi doi o respectăm în fiecare decembrie. Debutul l-am marcat pe blogul de poftă bună. Anul acesta am început prepararea undeva spre miezul nopţii de sâmbătă şi, chiar dacă am terminat târziu în noapte şi am fost obosiţi, a meritat. I-am aşezat apoi în afumătoare, unde s-au încolonat exact ca nişte soldaţi în formaţie.

carnati 14 12 2013 1 carnati 14 12 2013 6 carnati 14 12 2013 5 carnati 14 12 2013 4 carnati 14 12 2013 3 carnati 14 12 2013 2

Crăciunul e aproape şi mirosul de cârnaţi puşi la afumat ne asigură că vom trece cu bine peste iarnă. Asta simt şi asta o doresc tuturor. Acum mă pot pune liniştit să împodobesc casa cu lumini. 😉 E tot o tradiţie a familiei noastre, pe care o îndeplinesc de câţiva ani. Deja o parte din casă am înconjurat-o cu lumini sub streaşină.

Mai rămâne să vină zăpada! 🙂

Masa pe canal

Am văzut cum se face în alte țări o lucrare în spațiul public. Zona e izolată de parcă ar fi o amenințare cu bombă, sînt instalate panouri de avertizare și, mai ales, oamenii sînt îndrumați pe variante ocolitoare, care, apropo, nu sînt pline de noroi și de bălți.

Nu-i laud, remarc civilizația și respectul pe care îl poartă unii altora.

La noi, situația e COMPLET diferită. Par egzamplu, cât s-a lucrat – recent – la înlocuirea unor conducte la intrarea în pasajul Vulturul Negru, zona a fost inundată de noroi, bucățile de pavaj au fost puse după un algoritm pe care mintea mea de absolvent de mate-fizică încă nu l-a ghicit, iar betonul are o suprafață a lui, stabilită după aceleași reguli ca în cazul pavajului.

Lucrarea s-a făcut printre trecători, care nu prea știau pe unde să-i ocolească pe muncitori. Semnalizarea – ce glumă! Într-un caz lucrătorii s-au descurcat cum au putut și au folosit o masă luată de pe o terasă din apropiere ca să acopere o gură de canal în care urmau să coboare apoi pentru reparații, presupun.

masa pe canal

Știu că românul se descurcă așa cum poate ca să facă un lucru. E important să fie făcut, sînt de acord, dar contează și cum îl faci. „Las’ că merge și așa” e o vorbă după care ne ghidăm de prea mult timp.

Fără organizare, disciplină, respect față de noi și față de ceilalți vom continua să ne uităm cu jind la cei care aplică demult lecția asta și pe care – în visele noastre frumoase – vrem să-i ajungem.

Gură cască prin târgul de Crăciun de la Viena – FOTO cât cuprinde

– No, data viitoare eu nu mai vin pe un frig de ăsta! Nu are rost să vii pentru o cană cu vin și un cârnaț sau o plăcintă și să înduri lapovița și gerul…

Doamna mea dârdâia din greu. Da, dar o făcea demn 😉 în fața primăriei din Viena, unde venise cedând rugăminților mele de a înfrunta o vreme câinoasă, pe bune, ca să admirăm celebrul târg de Crăciun.

Era în urmă cu vreo 2 ani și, dacă Neia mea era obișnuită cu ce se întâmpla acolo, până atunci nu văzusem cu propriii ochi luminile și agitația din târgul organizat în capitala Austriei. Eram mai mult decât curios, dar după ce am ajuns acolo mi-a părut rău că îmi pusesem jumătatea să suporte iarna nasoală de afară – era lapoviță, nici măcar o ninsoare de bun simț 😉 . Plus că eram cu mașina, deci nu am băut din celebrul punch vienez de Crăciun, am mâncat ceva pe repede înainte, n-am apucat să fac nicio fotografie și am plecat de acolo cam dezamăgit.

Poate și asta a făcut-o pe doamna mea să își calce pe inimă și să revină anul ăsta, de mână cu mine, în târgul din fața Primăriei vieneze. De data asta am lăsat mașina în parcarea de lângă bloc și am luat cu 2 euro și 29 de cenți un bilet, am urcat în tramvaiul 1 și am pornit spre Rathaus Wien. Un singur lucru a fost cam ca acum 2 ani: frigul. Pe care l-am înfruntat cu haine groase. Bine că nu a plouat!

Nebunia la târgul de Crăciun începea de la coborârea din tramvai. Care nu era plin, căci majoritatea turiștilor venea cu autocarele. Zeci dintre ele, cu numere de România, Ungaria, Cehia, Croația, Serbia etc erau parcate în apropiere, făcându-mă să mă felicit pentru abandonarea mașinii personale în parcarea de acasă. Am văzut în schimb cum și-au pregătit vienezii autobuzele pentru turiști – mai mare dragul să călătorești cu ele.

autocare Viena târg de Crăciun 2013

Revin la aglomerația de la Târgul de Crăciun, unde luminile și culorile erau celelalte lucruri care dominau atmosfera. E clar, austriecii știu să-și atragă turiștii.

targul de Craciun de la Viena 2013 3targul de Craciun de la Viena 2013 2

O dată ce intri printre căsuțele inundate de lumină, de globuri, dulciuri ori miros de mâncare și vin fiert e bine să stai cu ochii pe cel/cea/cei cu care ai venit. Făcând fotografii nu mi-am urmărit jumătatea și, preț de aproape un minut, am căutat-o dezorientat prin puhoiul de oameni care se revărsa din toate colțurile, vorbind toate limbile pământului.

targul de Craciun de la Viena 2013 4 targul de Craciun de la Viena 2013 5 targul de Craciun de la Viena 2013 6 targul de Craciun de la Viena 2013 8 targul de Craciun de la Viena 2013 13targul de Craciun de la Viena 2013 9

Apropo de toate limbile pământului, cred că nu a fost loc în care să ne oprim în care să nu auzim un cuvânt în limba română. 🙂 Am căscat ochii și gura în toate direcțiile, la aproape toate căsuțele din zonă – eu sînt gură-cască din titlul postării 😉 – și am încercat să analizăm cam ce am putea consuma pe acolo.

Am luat un langos fiecare. Mare greșeală. Mai bine mușcam dintr-un soi de hot-dog autohton, cu cârnat, pentru că langoșul era ultraplin de ulei, rece și cu un gust extrem de accentuat de… nu știu ce. Normal, că doar era un semipreparat adus să mulțumească mii de stomacuri de turiști.

În schimb, punchul, servit într-o casuță unde lucrau la foc automat vrei șase barmani roșii ce nu mai pridideau să servească mareea de amatori de veselie, a fost aromat, bun și fierbinte. Pe gustul și așa afectat de frig al subsemnatului. „Bun„, a concluzionat și Neia mea, după singura gură sorbită din cană. Cană care costa 2,50 euro, pe lângă care ți se rețineau, ca garanție, alți 2,50 euro. Asta ca să fie siguri că le returnai recipientul. 😀

targul de Craciun de la Viena 2013 10 targul de Craciun de la Viena 2013 12 targul de Craciun de la Viena 2013 13 targul de Craciun de la Viena 2013 14 targul de Craciun de la Viena 2013 16

Recunosc că prea mult nu am pierdut timpul prin târgul de Crăciun de la Viena. Prețurile sunt ca pentru turiști, ceva mai mari decât în mod obișnuit. Mâncarea nu ne-a încântat, punchul a fost ok, atmosfera – de mare adunare populară, iar bradul din fața Primăriei – ca-n povești.

La plecare, am așteptat tramvaiul în stația de lângă târg, prilej cu care am văzut niște bicicliști care stăteau la prima și ultima ușă a fiecărei garnituri care trecea prin zonă. Mi-am dat seama apoi, cu ajutorul doamnei mele, că bicicliștii erau de fapt controlori 😉 , dar eu le atribuisem altă funcție din cauza maieurilor galbene, reflectorizante, pe care le purtau peste geci. Adică, să știe cam tot țugulanul ce fac ei și că e mai bine să-și ia bilet, decât să riște o amendă.

Iar înainte să ne găsim tramvaiul 1, dintr-o altă garnitură a coborât o tânără, care a împărțit tuturor celor din stație – nu eram puțini – câte un pachet cu napolitate. „Face reclamă la Manner, un fabricant de napolitane„, m-a lămurit jumătatea mea.

targul de Craciun de la Viena 2013 17 targul de Craciun de la Viena 2013 19 targul de Craciun de la Viena 2013 20

– Ai văzut acum târgul, data viitoare eu nu mai vin pe frigul ăsta!

Neia mea dârdâia întruna și abia aștepta să ajungă în căldura de acasă. De dragul ei, o să-i respect tremuratul. 😉 Acum am văzut Christkindlmarkt-ul pe îndelete, așa că data viitoare ne vom opri în căldura unui restaurant, la un pahar de vin.