Parcare în turmă pe timp de iarnă

Când începe să ningă, prin curțile blocurilor mașinile se adună în turmă. Locurile cu zăpadă mai puțină sînt căutate cu disperare de șoferi. În loc să dea cu mătura ca să-și elibereze alte zone, posesorii de volan preferă să se îngrămădească la centimetru în părțile de curte de unde pot evada ușor, fără stresul muncii fizice.

parcare zapada 250114

Unii își ridică ștergătoarele, alții își pun pături sau folii de plastic pe parbriz. Din același motiv al dorinței de a nu munci din greu cu racleta pentru curățarea parbrizului. Știu, sînt invidios, pentru că la mine la mașină nu pot ridica ștergătoarele, din motive de constructor. 🙁

Altora, zăpada le trezește simțul artistic și, din mișcări delicate de mănușă pe parbriz, își expun ideile în fața trecătorilor.

masina parcare 200114

Din fericire, pe la noi iarna a fost îngăduitoare și nu a fost nevoie să ne dezgropăm mașinile de sub metri întregi de zăpadă. Totuși, cu niște minițurțuri tot am dotat-o. 😉

Baschet sub aripi de înger

Te uiţi la ei şi îţi dai seama că iubesc baschetul. Trăiesc din plin fiecare meci, explodează de bucurie la fiecare coş al favoriţilor şi îl inundă pe arbitru ori pe adversar într-o mare de fluieturi şi huiduieli. Nu stau o secundă pe loc şi flutură, flămânzi de spectacol şi de victorie, fulare cu însemnele echipei favorite. Cunosc regulile şi ştiu când să ceară „3 secunde„, „tehnic” sau „paşi„. 🙂 Şi mai ştiu să fie corecţi, să-i aplaude pe adversari, recunoscându-le, când e cazul, superioritatea…

Sînt „leii roşii„, suporterii baschetbaliştilor de la CSM Oradea, responsabilii cu atmosfera şi cu dirijarea aplauzelor 🙂 din Arena „Antonio Alexe”. Îi ştiu din văzute – mă uit şi eu la televizor. 😉 Duminică, după mult timp, i-am văzut faţă în faţă. De fapt, i-am văzut din cealaltă parte a sălii, de lângă băncile de rezervă, de unde am urmărit meciul cu Asesoftul – că mie aşa mi-au rămas în memorie cei de la CSU Sibiu.

„Leii” din tribună au adus cu ei şi un înger. Ca să le amintească băieţilor de pe parchet că sala din Oradea este casa în care, de opt ani, sălăşluieşte sufletul lui Toni Alexe. Fetele şi băieţii în roşu i-au adus fotografia şi au încadrat-o cu aripi de înger. Un semn că cei rămaşi se înclină în faţa sufletelor mari.

Toni Alexe înger baschet CSM Oradea CSU SIbiu 5 260114

Şi a mai fost un moment în care prezentul a aplaudat, în semn de respect, trecutul. Zoltan Gellert, fost jucător de naţională şi unul dintre componenţii echipei Dinamo Oradea, care cucerea locul 3 în clasamentul campionatului naţional de baschet în 1992 (nu ştiam, dar m-au ajutat colegul Adi Ciucuriţă şi amicul Google) a efectuat primul angajament al meciului.

baschet CSM Oradea CSU SIbiu 3 260114

Păcat că seara frumoasă de baschet din Oradea nu s-a terminat aşa cum şi-au dorit suporterii din „Antonio Alexe„. Băieţii noştri au pierdut – 75-84 – cu Sibiul.

baschet CSM Oradea CSU SIbiu 1 260114 baschet CSM Oradea CSU SIbiu 2 260114

Dar nu-i bai! 🙂 Avem un „vrăjitor” care a arătat că deţine reţeta poţiunii care îi poate purta elevii spre Final-Four-ul campionatului. Plus un public pe măsură.

Deci, de ce să nu gândim frumos? 🙂

Pentru că… iarnă!

Azi dimineață am intrat pe modul „deszăpezire„. 🙂 Era și cazul, că trecea iarna și credeam că ne-au confiscat-o americanii pe toată.

iarna deszapezire 23012014

Adevărul e că asta nu a fost ninsoare, a fost o glumă. Iar frigul… 🙂 , vorba unei deștepte din presă: vine gerul! – când afară erau doar minus câteva grade, vreo 3, 4.

Au fost suficiente câteva minute de dat la racletă și de motor în relanti ca să readuc Eosul la culoarea inițială. Încă aștept cea mai nenorocită iarnă din istorie promisă în vară de specialiști. Poate că o să vină prin mai… 😀

Deontologie şi bun simţ

Dorinţa de a afla adevărul, legea supremă după care AR TREBUI să se conducă un jurnalist, nu exclude bunul simţ. Iar acesta se completează perfect cu perseverenţa şi cu tupeul. Atenţie! Vorbesc despre tupeu, nu despre mârlănie ori despre transformarea jurnalistului în inchizitor, cum se practică de-o vreme în România.

Nu o fac o analiză a accidentului de avion din Apuseni. Sînt alţi vreo 20 de milioane care o fac. Mai nou, românul ştie să ancheteze prăbuşiri de avioane. Ştie să trianguleze, să acuze, să calculeze altitudini şi să degivreze aripi. Fotbalul, politica şi femeile sînt pe planul doi. Până şi Drăguşanca şi-a dezumflat ratingul. Am o opinie, dar aici nu fac analize. Vă povestesc o banală întâmplare.

Un jurnalist face rost de o informaţie. Nu esenţială, dar importantă într-un anume context şi exclusivă, pentru că alţii nu o au. Deocamdată. Jurnalistului i se pune o condiţie, de bun simţ, de către omul care îi dă datele. Spuneţi-i sursă, aşa e limbajul branşei. Bunul simţ înseamnă şi respectarea cuvântului dat. E o lege a unui om vertical, nu doar a meseriei. Jurnalistul acceptă şi  transmite condiţia mai departe. Toată lumea îşi dă ok-ul. Când trebuie pus totul în aplicare, condiţia e încălcată. Sec!

Nu moare nimeni după. Şi nici nu-i pasă nimănui că jurnalistului îi crapă obrazul în faţa celui căruia i-a dat cuvântul. „Lasă amu’, nu-i capăt de ţară. Se petrec lucruri mult mai importante.” E şi asta o atitudine de băgat piciorul. Nu spusă, ci afişată. 

Luni seara. Seara accidentului. Disperaţii de dincolo de sticlă s-au tâmpit definitiv. Sunt mai galbeni decât burtierele care clipesc mai ceva ca nişte girofaruri. Unii plâng, alţii urlă, unii îl acuză pe Băsescu, alţii pe Ponta. Sînt uşurat când îi văd pe Alice Iacobescu, mai întâi, şi pe Prelipceanu, mai apoi. Sînt jurnalişti, nu nebuni exaltaţi. Asta chiar dacă informaţiile dau năvală de peste tot şi nu te lasă să respiri.

Constat că încrederea e lucru mare, care poate fi acordată unui număr MINIM de persoane! Încă învăţ lucrul ăsta şi fac eforturi să stau la locul meu. Dar mă roade să îmi fac meseria, aşa cum am învăţat în anii ăştia de presă. Şi mă disperă cei care au impresia că le ştiu pe toate, neţinând cont de nimic.

Salvatorii îşi fac cu greu loc prin marea de cameramani. Aşa se vede la televizor. Chiar nu s-a găsit nimeni să facă loc răniţilor şi salvatorilor? Debandada a fost maximă printre autorităţi. Şi la coordonare, şi la comunicare.

Oare mai are cineva încredere în noi, în jurnalişti?

Bum-telia

Motto: „Toată lumea, toată lumea sare acum cu mine!” – fragment din imnul celor cu gaz în casă, indiferent că e butelie sau instalaţie 🙂

E aproape 1 noaptea şi patrulez prin oraş cu o butelie în portbagaj. Evident, e goală, butelia 🙂 , şi puteam să o schimb dimineaţă, dar nu am riscat să o ţin în casă. Să mă explic.

Ca în orice casă, şi la noi s-a terminat gazul din butelie. (Între noi fie vorba, cred că numai la ruşi nu se termină niciodată gazul. 🙂 ) Aşa că seara, pe la vreo 9 jumate, am pus recipientul în portbagaj şi am plecat spre un peco să-l schimb. Mă enervez când aud că face 72 de lei, dar plătesc, că nu am altceva ce să fac. În sat umplem buteliile cu gaz de o pompă de GPL, plătim 40 de lei cel mult şi ne ţine cât una nouă, aproape dublă ca preţ.

Acasă instalez butelia, verific să nu iasă gaz pe la furtun, adică folosesc săpun lichid şi urmăresc dacă apar bule de aer. (Cu foc nu am verificat niciodată, am filmat destule case în care proprietarul a încercat să decoleze prin metoda asta.) Decretez că totul e ok, deşi simt un uşor miroş specific. Arunc vina de faptul că butelia stătuse lângă alte „surori” la benzinărie. Ascult atent dacă nu cumva se aude un şuierat care să indice determinarea gazului de a ieşi în lumea largă. Nu aud nimic, deşi, de când port ochelari nu mai prind sunetele cum trebuie. 😉

Vreo două ore mai târziu, după ce termin munca pe internet, verific, aşa, ca să fiu sigur, dacă totul e în regulă cu butelia. Ceva îmi rămăsese în creier, împlântată ca o idee fixă printre neuroni. Când mă aplec, văd un minunat şirag de bule pe gâtul recipientului albastru, cam afectat de rugină. „Fain, da’ periculos”, constat cu inteligenţa-mi cunoscută.

Deşi am şters conştiincios săpunul lichid folosit pentru verificare, rămăsese o mică insulă chiar în dreptul intrării ţevii în butelie. Noroc cu ea, pentru că mi-a dat de ştire că gazul găsise un loc de ieşire pe unde nu mă aşteptam.

Aşadar, era aproape 1 noaptea şi patrulam prin oraş cu o butelie în portbagaj. Puteam să o schimb dimineaţă, dar nu am riscat să o ţin în casă.

„Nu sînteţi singurul care o schimbă. Mai mulţi ne-au zis că iese gazul din ele. Cred că nici nu le mai verifică ăia care le umplu.” Omul de la benzinărie e sincer şi nu e vinovat, dar nu mă pot abţine să-l întreb: „Şi dacă nu controlam până dimineaţă? Îmi plătea cineva biletul de zbor în aer?”

Evident, niciun răspuns. Şi totuşi, cine răspunde? Că sînt convins că în situaţia asta nu mai e mult până va bubui vreun apartament prin oraş.

„Insulele” care ucid oameni pe drumurile din Bihor – VIDEO

Prima dată când am trecut pe lângă ele, am redus viteza la minimum şi am făcut manevrele la fel ca un începător. Ştiu, se poate zice că-ş un pic nevricos, dar prefer să mă târăsc ca melcul decât să dau în gropile şi obstacolele scoase în cale de „senzaţionalele” drumuri din Bihor.

Sînt denumite pompos „insule de calmare a traficului„, dar s-au transformat în adevărate arme letale pe drumurile din Bihor. Vorbesc despre acele alveole de pe drumul Oradea – Salonta (sînt şi pe şoseaua spre Valea lui Mihai), puse la intrările şi la ieşirile din localităţi, cu scopul de a-i tempera pe vitezomani.

Făcute după modelul din Ungaria, au fost adaptate într-un mod tâmpit în România, în sensul că bucla este făcută nu doar pe sensul de intrare în localitate, ci şi – total ilogic – pe cel de ieşire, unde şoferii tocmai că ar trebui să accelereze, nu să frâneze.

Pe lângă asta, au nişte borduri de neam prost, prea ridicate, care pot duce oricând la accidente. Prost semnalizate, ele au avut până acum exact efectul opus: au provocat accidente, în care au murit oameni şi au fost distruse maşini. La asta s-a adăugat şi prostia unor şoferi, care se cred Vettel şi transformă şoseaua în circuit de Formula 1. Cum a făcut-o şi un tip, care, circulând cu viteză, a văzut prea târziu „insula” din Nojorid, a frânat prea târziu şi, după ce a încălcat bordura, a ricoşat pe contrasens. S-a oprit în şanţ, nu înainte de a se lovi de o maşină de pe contrasens. El a scăpat acum, alţii nu!

Imaginile au fost surprinse de o cameră de supraveghere – accidentul e la minutul 1:09.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=K36qJVYyMa4 [/tube]

Multă lume i-a înjurat pe poliţişti. NU AU DREPTATE! O spune unul care a discutat cu ofiţerii de la Circulaţie şi care ştie cât au încercat poliţiştii să-i oblige pe cei de la Drumuri să schimbe alveolele. Să elimine bucla de pe sensul de ieşire, să scoată bordurile idioate şi să fie semnalizate ca lumea. AU FOST IGNORAŢI, deşi au dat amenzi, au ieşit chiar şi în presă să spună despre insulele unde au murit mai mulţi şoferi, au intervenit peste tot, dar nimic.

Cei de la Drumuri îşi bat joc de toată lumea şi probabil că vor mai muri oameni până când se vor lua măsuri. Şi atunci cum îi poţi numi pe cei care nu i-au măsuri şi care, prin indiferenţa lor, lasă să se producă accidente mortale?

Dar dacă în locul unei victime a „insulelor” ar fi cineva din familiile lor?

Indiferență

Dacă spun că ne merităm soarta, oare se supără cineva? De fapt, poate să se supere cine o vrea, să crape de nervi, că tot o spun.

Duminică, ora 14:00, pe o stradă din Rogerius, Oradea Mare. Oamenii se plimbă liniștiți printre hârtiile și cartoanele pe care vântul, ajutat de scormonitorii în gunoaie, le-a aruncat peste tot din tomberoanele dintr-o incintă. Cazul e unul dintre multele văzute de-a lungul anilor și nu doar în Oradea. E un caz clasic de indiferență! De „îmi bag piciorul, să facă alții!

mizerii prin Oradea mizerii prin Oradea1

Unul dintre trecătorii nu s-a aplecat să ridice vreo hârtie mai mare. Niciun membru onorabil al asociațiilor de proprietari din zonă nu și-a luat tradiționala mătură să facă puțină curățenie în fața blocului. Au preferat să își țină dorsalul aruncat în pat, belind ochii în fața televizorului și să se lase inundat de jeg. Că și locul din fața casei tot pe noi ne reprezintă, nu?

A, poate că așteptăm primăria să vină să ne facă nouă curățenie în fața blocului! Primarul e de vină, clar, iar muncitorii de la salubritate sînt niște leneși pentru că nu curăță mizeria de pe locurile publice.

Probabil. Dar rari sînt locatarii care dau dovadă de civilizație – da, da, de CIVILIZAȚIE – și își întrețin zonele verzi sau aleile de lângă blocuri. E adevărat, plătim impozite ca administrația locală să mențină orașul curat și funcțional, dar nu cred că ne cade coeficientul de inteligență și nici nu ne îmbolnăvim dacă facem și noi treabă în fața casei. Nu-s austriecii ori ungurii, de exemplu, mai proști dacă pun mâna și își întrețin SINGURI locurile de lângă blocuri/case/vile.

P.S. Tot gunoaie sînt aruncate peste tot și pe marginea drumului spre Tinca. Parcările din pădurea dintre Leș și Miersig gem sub jeg. Ajung să cred că „Let’s do it, România!” e o acțiune inutilă. Îi apreciez pe voluntarii care se implică, dar conaționalii lor își bat joc de munca pe care inimoșii ăștia o depun. Da, știu: și în cazul ăsta tot Băsescu, Ponta, Iliescu ori Năstase sînt de vină.

Sărbători la Debrețin: cu mâncare asiatică și decorațiunile de la Forum

Între Crăciun și Revelion, am ajuns prin Debrețin. O după-amiază în familie, în care ne-am propus să schimbăm mâncarea din bucătăria noastră tradițională de sărbători cu specialități asiatice.

Așa că am ajuns la Wasabi, restaurantul asiatic de care mie îmi pare rău că nu-l găsesc și în Oradea. Nu sînt un fan înrăit al bucătăriei asiatice, dar recunosc că îmi plac preparatele de pe continentul galben. Și îmi place și stilul restaurantului, cu acele benzi rulante între mese, pe care „curg” tot felul de farfurioare, cât palma, pe care sunt așezate supe, orez, cărnuri, prăjituri și te mai miri ce. Dar toate numai bune să potolească pofta unui gurmand ca subsemnatul.

wasabiwasabi1wasabi2

Noi am fost patru persoane și, exceptând-o pe Neia mea, noi, băieții, am adunat farfurii peste farfurii, obligându-l pe ospătar să-și facă traseul în funcție de masa noastră. 😉 Deși am observat că erau mai mulți „campioni” prin zonă.

wasabi3wasabi4

Adevărul e că ne-am săturat. 😀 Adică, am mâncat cât am putut – și am putut 😉 -, pentru o taxă fixă. (Mulțumim, Aspi!)

După care, ne-am făcut siesta prin Forum – mall-ul din Debrețin, care, chiar dacă părerea mea este că e mai mic decât Lotusul orădean, e mai compact și mai plin de magazine. Plus că decorațiunile de sărbători arătau într-un mare fel.

forum Debretin1forum Debretin2forum Debretin3

Neia mea a constatat că și în magazine era atmosferă de sărbătoare, adică toate prețurile chiar erau reduse, spre diferență de Oradea, unde promoțiile nu intraseră nici măcar după Revelion. Poate că avem noi, românii, mai mulți bani și nu știm.

Munții de gunoi de prin cartiere și băieții cu sacii plini de flacoane

Invazia – nu pot să-i spun altfel – de sărbători din magazinele patriei a lăsat urme după sărbători. De această dată, în tomberoanele din cartierele Oradei, unde tot locatarul care s-a respectat de Crăciun și de Revelion a deversat tot ce (n-)a mâncat și tot ce (n-)a băut.

Și s-a consumat din greu de sărbători, pentru că pubelele s-au dovedit neîncăpătoare pentru avalanșa de gunoi aruncat cu sârg din mii de apartamente. Chiar dacă muncitorii de la salubritate au lucrat non-stop, tot nu au putut face față revărsării de lucruri – utile, inutile, folosite sau chiar nou-nouțe. Așa că au apărut imagini de genul acestora, surprinse imediat după Revelion în Rogerius.

gunoi in curtea blocului4gunoi in curtea blocului2

Și cum nimic nu se pierde, ci totul se transformă, valul de deșeuri din tomberoane – inestetic, dar pe cine mai interesează, dacă avem burta plină? -, așadar tsunamiul ăsta de gunoaie a devenit sursă de profit pentru unii. Evident, nu se îmbogățesc, dar măcar își asigură mâncarea pe a doua zi adunând și vânzând peturile găsite cu sutele în fiecare pubelă. Au demonstrat-o doi „investitori„, care au pus mână de la mână, au apucat un sac baban și au strâns în el orice flacon de plastic au găsit. În timpul serviciului au mai reușit să dea pe gât câte o gură de suc din care gazul s-a dus demult, dar coloranții nu.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=SYzyd70uANE [/tube]

Că diviziunea muncii nu-i vorbă goală au demonstrat-o și băieții, care și-aun împărțit atribuțiile: unul scotea peturile din tomberon, celălalt le călca în picioare 🙂 ca să nu ocupe prea mult spațiu în sac. După care, împreună, cum le stă bine unor parteri, au adunat plasticele și s-au orientat spre următoarea oportunitate.

Nu mi-am propus să iau în derâdere pe cineva. E doar o poveste despre gunoaie aruncate după sărbători, peturi și oameni care trăiesc cărând saci imenși în care adună ce găsesc prin pubele.

Revelion… ca domnii :)

Au fost pline restaurantele, în centrul Oradei s-a chefuit prin ceață și printre sticle sparte, prin cartiere au bubuit anemic câteva petarde, dar cel mai bine de Revelion a fost acasă. Am simțit-o Neia mea și cu mine, pentru că am avut parte de o intrare liniștită în noul an.

Am ciocnit paharele cu șampanie în casa unor fini dragi nouă, iar înainte și după acest moment ne-am bucurat de căldura și liniștea căminului nostru. Și a fost atât de bine!

A fost, totuși, ceva ce a marcat Revelionul de anul ăsta! Subsemnatul a avut o seară de sărbătoare… ca domnii 🙂 , cu trabuc și vin roșu, bun de tot. Să mă explic: pentru că voiam să intru în 2014 cu toate lucrurile rezolvate, în seara de Anul Nou am mai lucrat puțin pe laptop, pe saitul și pe paginile de facebook pe care le administrez. Ca să marchez momentul special din noaptea dintre ani, am luat un trabuc pus de ceva vreme la păstrare și, cu voie de la Neia mea, am umplut toată casa de fum. 😀 Da, dar unul select, de trabuc dominican. 😉 Dublat, evident, de un vin roșu, de casă, numai bun pentru sănătate! Și cu ochelarii obligatoriu pe nas.

Eu cu trabucultrabuc, vin și muncă

Adevărul e că în noaptea de Revelion mi-am făcut jumătatea să plângă. Din cauza norilor de fum de la trabuc 🙂 , motiv pentru care toate geamurile din casă au fost deschise, de parcă îl așteptam pe Moș Crăciun.

trabuc fumat

Așadar, am petrecut ca domnii! 😀 Mai ales că, în afară de vin și trabuc, ne-am simțit bine cu mâncarea comandată la Queen’s. Adică, eu și doamna mea am renunțat de sărbători la agitația gătitului – și tare bine am făcut – și am preferat să ne comandăm două platouri la restaurantul de pe Strada Primăriei. Excelentă alegere, pentru că am avut parte de mâncare foarte bună, cu de toate – inclusiv foarte reușitul sos de ciuperci, așa cum ne place nouă.

mâncare bună Queensplatou Queens1 platou Queens

Dacă la toate astea adăugăm murăturile producție proprie și, din nou, vinul de casă, rezultă o masă reușită – pentru care la orice restaurant plăteam sume deloc mici. În schimb, noi am ieșit în 150 de lei. 🙂

P.S: LA MULȚI ANI, CU SĂNĂTATE ȘI FERICIRE, TUTUROR!