Guest post – Adi Ciucuriță: Personajele de care nu avem nevoie

Se spune că puterea îmbată! Şi tind să dau dreptate acestei vorbe, pentru că altfel nu pot să-mi explic atitudinile unora! Cel mai bun exemplu vine din baschet, acolo unde CSM Oradea şi Asesoft Ploieşti se pregătesc pentru finala campionatului. M-a şocat declaraţia unui personaj implicat direct! E vorba despre Alex Iacobescu, preşedintele Asesoftului, care a considerat de cuviinţă să îi răspunde managerului de la CSM Oradea, Şerban Sere, care declarase înainte de plecarea spre Ploieşti că Oradea îşi doreşte să obţină măcar o victorie în deplasare. O declaraţie care l-a supărat atât de tare pe şeful Asesoftului:

„Am luat la cunoştinţă declaraţia tovarăşului Şerban Sere. Având în vedere că am trecut un hop important în faţa unei echipe cu tradiţie, împotriva căreia am jucat atâtea finale câte sezoane are Oradea în Liga Naţională…”

2-PONTA-GHITA-IACOBESCU-IACOBESCU-2 A. Iacobescu, alături de V. Ponta – foto: nasultv.ro

Bun, să ne oprim aici! Trecând peste sarcasmul nereuşit al cetăţeanului Iacobescu, nu înţeleg care e legătura dintre numărul de finale jucate de ei şi numărul de ani pe care îl avem noi în Liga Naţională! De când tradiţia joacă baschet? Sau ar fi trebuit să ne întrebăm şi noi ce căuta Asesoft în finală în urmă cu vreo zece ani, când echipa lor abia se înfiinţase?

„Port un respect deosebit faţă de Oradea, datorită faptului că este oraşul de adopţie al singurului baschetbalist care mi-a fost mai mult prieten decât jucător. Apreciez investiţiile de la Oradea, dar nu apreciez tonul superior pe care Sere îl afişează. Îi transmit că persoana care mi-a explicat exact ce se întâmplă cu dânsul a fost Toni Alexe„, continuă Iacobescu.

iacobescu fabiana A. Iacobescu alături de o „favorită” atât a publicului orădean, cât şi a lui Iacobescu (prietenii ştiu de ce) – foto: Andor Marton

Nu pot să-mi imaginez cum de şi-a permis Oradea să-şi propună să câştige un meci la Ploieşti! Cât tupeu! Ce aere de superioritate!

Adevărul e că cel mai probabil Asesoftul se va impune în finală! Dar asta nu ne opreşte să nu ne jucăm şansa! Până la urmă, Oradea e în faţa celei mai mari performanţe sportive din ultimii 40-50 de ani. Şi nu e o exagerare! Fără să minimalizez titlurile câştigate de poloişti, care sunt obţinute într-un campionat special al României, Oradea nu a mai câştigat un titlu naţional la jocuri sportive de o grămadă de timp. Dacă nu mă înşală memoria, ultimul titlu câştigat pentru Oradea s-a întâmplat prin anii ’70, când echipa de baschet feminin a oraşului a luat titlul.

Iar acum performanţa ar fi cu atât mai mare cu cât vorbim de un campionat în care sumele investite sunt cele mai mari după fotbal.

Lăsând la o parte declaraţiile cetăţeanului, sâmbătă şi duminică să ne bucurăm de baschet şi finală. Să savurăm aceste momente pentru că nu ştiu când ne vom mai întâlni cu ele!

Hai CSM Oradea!

Nu am vrut să merg la vot…

…DAR am făcut-o.

Nu m-a convins niciun politician, pentru că niciunul n-a ştiut să explice în limba română ce înseamnă Europa, Parlamentul European, Uniunea Europeană. Toţi m-au luat cu importanţa de a fi membru al Uniunii, dar nimeni nu mi-a explicat ce câştig eu, ca român, din asta şi ce trebuie să dau în schimb.

A fost doar o campanie fadă, cu declaraţii politicianiste, bombastice, ca de obicei, dar lipsite de fond. Niciun politician nu mi-a spus ce face un eurodeputat, care îi sînt atribuţiile, motiv pentru care majoritatea alegătorilor ştie despre parlamentarii de la Bruxelles că sînt plătiţi cu mii de euro. Pe lună. Şi atât.

Au încercat unii să mă ia cu fonduri europene, cu agricultură, proiecte, atragere de bani, dar s-au încurcat în propriile vorbe şi nu au reuşit decât să mă bage şi mai rău în ceaţă. Sînt convins că nici ei nu au prea mult habar despre ce înseamnă ideile pe care mi le-au expus. Noroc că există prietenul google, care a reuşit să mă lumineze cât de cât.

În lipsă de argumente, au fost personaje care au sfârşit în lungi şi plictisitoare contre cu adversarii politici, cauzate de războaie personale, nicidecum de conflicte pe teme de politică europeană. Unii îşi vorbesc ca ultimii ciobani, alţii se scuipă în direct şi îşi strâng mâinile tovărăşeşte când ies din emisie, iar altora prăjina e insuficient de lungă să le ajungi nu la nas, ci la gura din care nu iese nici măcar un salut.

Mi s-a spus că e nevoie să fim o ţară europeană, dar cum să cred asta când omul care îmi aruncă vorbele astea în faţă are un caracter infect, este făţarnic, trage doar pentru el şi îmi zâmbeşte doar până pun ştampila pe partidul lui? Pe scurt, un politician cu apucături neeuropene îmi vorbeşte mie de Europa.

Sigur, negrul nu e complet negru şi are nuanţe de gri, pe alocuri. Sînt politicieni care mai au puseuri de normalitate, care evită să se certe ca la uşa cortului, care ştiu măcar doctrina partidului din care fac parte şi vorbesc competent despre domeniul pe care îl cunosc, fără să pozeze în experţi în orice. Dar SÎNT ATÂT DE RARI! 🙁

Toate astea mi-au trecut prin cap în zilele dinaintea votului.

Eram hotărât să NU mă duc la urne, în ciuda moraliştilor de peste tot care foloseau verbul „TREBUIE” când mă îndemnau să votez. Mă enervează când cineva vrea să mă convingă de un lucru cu astfel de cuvinte. Spune-mi de ce TREBUIE, fă-mă să înţeleg şi mă duc!

Şi, totuşi, am intrat în secţia de votare şi mi-am exercitat dreptul. Pentru că de asta e vorba: am dreptul de a vota, unul dintre drepturile pentru care alţii au murit acum 25 de ani. Dreptul de a alege pe cine vreau, de a fi liber să spun ce cred. Chiar dacă o fac rău ori aleg bine. Dintre mai multe rele, am ales răul cel mai mic – după părerea mea. Că aşa e la noi.

Visez şi eu la o societate perfectă, în care să-l votez pe cel mai bun dintre cei mai buni. Ştiu că nu se poate. Dar vreau să decid eu însumi cine mă reprezintă. Ca apoi să pot să-l trag de mânecă să-i spun când greşeşte. Pentru că am şi acest drept, chiar dacă infatuaţii din politică cred că rolul meu, al alegătorului, se sfârşeşte la ieşirea din cabină.

Iar dacă mă reprezintă prost şi mă face de cacao, îmi asum vina de a-l fi ales. Îmi pot trage singur palme, dar măcar nu rămân frustrat că au ales alţii pentru mine.

P.S. Nu am nimic cu cei care nu au mers la vot. Din categoria lor am făcut parte până duminică, la ora 15:30. Îi înţeleg perfect. Fiecare ia decizia pe care o crede corectă.

Accident

– Pfuuuuu! Ai văzut?

Niki, colegul meu de pe sport, aflat pe scaunul din dreapta, îmi arăta ce se petrecea în faţă. Am văzut exact ce văzuse şi el: o maşină albă care se ridicase puţin în sus, a luat-o spre stânga, a intrat într-un zid şi a revenit, pe spate, înapoi, pe şosea. O alta – roşie – se rotea pe drum şi fragmente de metal şi plastic zburau prin aer.

Totul a durat fracţiuni de secundă, nu mai mult.

tamponare7tamponare8

S-a întâmplat joi, pe la ora 13, la câteva zeci de metri în faţa noastră. Am oprit să vedem ce s-a întâmplat. Cei doi şoferi, unul cu sânge pe faţă, au ieşit buimaci din maşini. Alţii s-au repezit spre ei să vadă cum se simt.

Suntem jurnalişti, dar mai întâi oameni. Aşa că am tras repede maşina la marginea drumului, într-o parcare, şi am mers spre cele două maşini. A fost momentul în care şi-a făcut apariţia o ambulanţă SMURD. Cred că erau în trecere prin zonă, că trecuse doar un minut de la producerea accidentului. Oricât de dragi îmi sînt „smurdiştii”, nu cred că au primit în dotare aparate de teleportare. 🙂

tamponare2tamponare5

Adevărul e că băieţii s-au mişcat profi. Au decuplat bateriile de la cele două maşini, i-au dus pe şoferi în ambulanţă şi i-au îngrijit. Cel din Volkswagen era lovit la cap şi la mâna dreaptă. A avut noroc că s-a deschis airbagul, altfel… Cel din Dacia era mai şocat şi nu putea articula un cuvânt. Dar, cel puţin, nu era rănit grav.

tamponare1tamponare4tamponare8

Cei care au văzut mai bine ca noi ce s-a întâmplat zic că Dacia venea de pe strada Lacul Roşu şi voia să intre pe bulevardul Ştefan cel Mare. Volkswagenul care venea pe bulevard a lovit cu forţă maşina autohtonă şi s-a proptit de un zid. „Roşia” a fost întoarsă pe şosea cu botul spre direcţia din care venise, iar „alba” era praf în faţă. Acum, doar poliţiştii pot spune ce şi cum.

În urmă cu vreo opt ani, când mergeam spre o filmare în Sălaj, la o cisternă răsturnată, am fost martor al altui accident, petrecut în faţa magazinului Crişul. Două femei au fost lovite de un BMW din faţa noastră atunci în timp ce încercau să treacă drumul prin loc nemarcat spre staţia de tramvai. Le-am văzut corpurile aruncat prin aer. Sanyi Nyulas, cameramanul care se afla la volanul maşinii, a blocat drumul ca să nu mai treacă nimeni, iar eu am fugit să văd cum sînt femeile. Am sunat la ambulanţă şi echipajul, care era cantonat atunci la o stradă distanţă, a venit urgent. Din păcate, una dintre femei a murit sub ochii noştri.

P.S. Medicul preferat mi-a trimis un link cu imaginile de la accidentul de care vă povesteam că s-a petrecut prin 2005-2006. Dincolo de duritatea imaginilor – din păcate, şi astfel de situaţii fac parte din viaţă -, se vede maşina de la Tranilvania TV care oprise chiar lângă victime. Filmarea a fost realizată de Sanyi Nyulas, care a pus mâna pe cameră abia după ce s-a asigurat că vin salvatorii. Care, remarc din nou, au sosit extrem de repede.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=0iz9GXGxGo4&feature=youtu.be [/tube]

La ferma lui fratelo

Recunosc că, deși amândoi înalți și ambii licențiați în drept, cu note mari 😉 , eu și fratelo sîntem diferiți în ceea ce privește preocupările. În timp ce subsemnatul se pricepe mai bine la știri, computere, IT, cărți, filme, blog, fratelo știe ca, pe lângă actele juridice pe care le semnează la slujbă, să modeleze fierul, să cosească iarba, să construiască ori chiar să crească animale.

Deși îi cunosc calitățile – gratiile de la o fereastră din satul socrilor le-am primit de la el, lucrate în fier forjat, iar scara de la mansarda casei părintești tot fratelo a făcut-o (și sînt doar două exemple) – în weekend, când am fost la Beiuș, a ținut să-mi arate că se descurcă și ca fermier.

La grădina de la ieșirea din oraș și-a îngrădit omu’ o palmă de teren, unde a încropit o minifermă. Păzite de câinii hamiși 🙂 de la o fermă imensă de vizavi, animalele ținute într-o fostă – îi zic eu – remorcă se dezvoltă naturel, cu iarbă proaspăt cosită și mâncare adusă de fratelo de câteva ori pe zi.

E vorba despre doi porci…

porci

…și un întreg familion de iepuri, proaspăt veniți pe lume.

iepuri3iepuri4

Cum spuneam, locatarii fermei mănâncă numai iarbă bio, proaspăt cosită de stăpânul care tocmai și-a cumpărat o coasă. 🙂 După care, îmbrăcat în deja tradiționalii blugi și șlapi 😀 , a trecut la întorsul ierbii.

fratelo1fratelo

Bineînțeles, totul sub atenta supraveghere a nevestei. 😉

Daci

Că tot veni vorba de coasă, mie mi s-a părut întotdeauna că nu-i o mare filosofie să tai iarba cu un instrument de ăsta primitiv, folosit de orice țăran al Evului Mediu în răfuielile cu șmecherii timpului – boieri, nobili, vecinul care a atentat la pudoarea familiei. Numai că nu m-am băgat niciodată la o partidă de coasă, iar acum, când fratelo m-a provocat, era să tai nu doar iarba, ci și vreo câteva pietre și niște ridicături de pământ. 😀

eu si coasaeu si coasa2

Evident, am avut tot echipamentul tradițional: blugi și șlapi. 😉 Și pentru că era păcat să distrug frumusețe de coasă proaspăt cumpărată, am preferat să participăm la o sesiune de shooting – răsculați style – cu obiectul luptei revoluționare. Măcar așa nu riscam să rănesc pe cineva. Mă rog…

eu si frateloeu si fratelo2

O sucursală a fermei, de această dată axată strict pe legume și fructe 🙂 , se află la domiciliul din oraș al lui fratelo, acolo unde mama se ocupă de o minigrădină. Pe care, la coptul fructelor și crescutul legumelor, o atacă toți membrii familiei, în funcție de dorințele culinare. Mama, cu legumele:

mama

Restul trupei cu căpșunile care încearcă să se coacă, dacă nu sînt culese înainte.

mama vlad fratelovlad spala fructe

Și cum tehnologia face parte integrantă din viața modernă, chiar dacă ești la țară, în mijlocul naturii, nu te poți dezlipi – cel puțin eu – de laptopul din dotare. Mai ales când mai trebuie să întreții un sait, chiar și în ziua liberă… 🙁

eu si laptopul

S-au rupt norii peste Oradea

Ca de obicei, de câte ori natura are de încheiat socoteli cu orădenii, eu sînt prin oraş. Că doar n-oi întâmpina ditamai ruperea de nori din fotoliul de acasă. 😉 Aşa s-a întâmplat joia asta, când mi-am luat jumătatea şi am pornit prin oraş, la cumpărături.

Adevărul că, deşi soare afară, nişte nori s-au întins ameninţători peste oraş încă de pe la vreo cinci şi jumătate după-amiaza. „Or trece”, mi-am zis, deşi pale de vânt rece se luptau să-mi schimbe opinia. Au reuşit… Când am ajuns lângă Oradea Plaza s-a dezlănţuit potopul. Noroc că magazinul are parcare subterană şi nu a trebuit să stabilim recorduri la fugă stil liber pe 100 de metri până la intrarea în complex.

Ca un jurnalist ce se respectă, mi-am luat telefonul să filmez în timpul stihiilor, dar – spre nemulţumirea profundă a subsemnatului – LG-ul din dotarea personală nu a reuşit să-şi ducă treaba la bun sfârşit, netrecând dincolo de parbrizul uşor aburit al maşinii.

Am planat însă prin bălţi uriaşe formate pe drum, în centru, şi am încercat, pe cât posibil, să nu-mi atrag antipatia pietonilor şi aşa nervoşi că au fost prinşi de urgie prin oraş.

După ce am evitat câteva străzi unde asfaltul era la juma’ de metru sub apă şi am ocolit pe drumuri unde pământul era încă dominant, am ajuns acasă, înfriguraţi. Dar, bucuros – eu, (Neia mea mai puţin) că pot ieşi din maşină şi să filmez probele de nataţie 😉 de la sensul giratoriu din faţa bisericii Sfântul Apostol Andrei.

[tube] https://www.youtube.com/watch?v=Rw4S1wwEcSo [/tube]

Căţărat pe treptele înalte ale bisericii, mi-am făcut treaba de jurnalist. 🙂

rupere de nori 1rupere de nori 2rupere de nori 4

Că tot vorbeam de înot, strada devenise o piscină:

rupere de nori 3

O oră mai târziu, când am revenit prin zonă, apa se retrăsese, dovedind că ploaia – chiar dacă abundentă – a fost, totuşi, doar una simplă, de vară. 😀

Într-o pauză a ploii, printre cei câţiva stropi care se chinuiau să cadă, am surprins şi nişte nori care se mai jucau între ei. 🙂

Nori în timpul furtuniinori în timpul furtunii 15 mai 2014nori in furtuna

Bun, şi acum, că tot am avut un potop serios, să vină vara! 😀

Verde

Câteodată, când e cald și frumos afară și mi-am terminat treaba prin gospodărie, pun mâna pe telefon, care joacă deocamdată și rolul de aparat foto, și ies în grădina de la țară. Și fac fotografii, desigur! 🙂

natura2natura3natura4natura5

Bărbaţii şi trandafirii

„Sînt bărbat şi sînt genetic structurat să fac aşa ceva…” 🙂

Am adaptat versurile celor de la Taxi ca să explic o situaţie care îi defineşte (sau ar trebui să-i definească) pe bărbaţii adevăraţi. Printre legile înscrise în „codul deontologic masculin” 😉 se numără şi răsfăţarea soţiilor/prietenelor/mamelor/femeilor importante din viaţa noastră cu un buchet de flori.

Nu ştiu de unde a pornit obiceiul ăsta, dar e cel mai simplu, direct şi de bun simţ gest care poate fi făcut de un bărbat pentru o femeie. Evident, alţii le fac cadou doamnelor de lângă ei o maşină, un parfum scump ori o bijuterie strălucitoare. Chestie de portofel sau de cont în bancă. 🙂 Însă şi ei, la fel ca restul de 90% dintre bărbaţi, devin clienţi ai florăriilor şi găsesc câteva zeci de lei pentru un buchet.

Când vine vorba de flori, trebuie să recunoaştem că majoritatea bărbaţilor se orientează spre trandafiri. Roşii, albi, roz – nu contează, buchete de trandafiri să fie. Se pare că toţi ştim că floarea asta este regina speciilor cu frunze şi petale.

Unora le-a marcat copilăria, de când purtau coroniţa de premianţi în şcoala generală – subsemnatul poate depune mărturie. 😀 Tot atunci le făceam cadou educatoarelor, învăţătoarelor şi profesoarelor buchete, evident, tot de trandafiri. A urmat adolescenţa, când fredonam „Bed of roses” a lui Bon Jovi şi imaginaţia ne-o lua razna cu gândul la patul, de trandafiri – of course – sugerat de rockerul american.

În tinereţea masculină, când nu prea au bani, sînt sigur că tot bărbaţii au inventat oferirea unei flori fetei pe care voiau să o cucerească. Ieftin, dar de efect. 😉 Şi ce putea fi altceva decât un… trandafir. N-am văzut cazuri în care să-i ofere blondei/brunetei/roşcatei cu care ieşeau în oraş o muşcată, o panseluţă sau vreun bujor. Deşi asta nu înseamnă că nu au fost astfel de excepţii de la natura masculină!

Apoi am avut de rezolvat una alta, la facultate, la vreo instituţie publică ori privată. Câte buchete n-au primit secretarele de la facultate ca să ne spună când vine nu ştiu ce profesor de la Cluj, ca să ne rezerve un curs din care nu veneau decât 10-15 bucăţi ori ca să ne spună notele la vreun examen, păstrate la secret la fel ca informaţiile clasificate dintr-un contract militar? Evident, erau buchete de trandafiri!

Ne-am cucerit iubitele cu flori, pentru că am văzut cât de drăgăstos se uită la noi când ne văd apărând cu un buchet. De trandafiri, de cele mai multe ori. Asta deşi eu recunosc că doamna mea preţuieşte mai mult florile la ghiveci. Apreciază, însă, şi când subsemnatul vine acasă cu trandafiri purpurii – ştie că e un semn despre cât de mult o iubesc. 🙂

Despre cât de setaţi sîntem noi, bărbaţii, pe trandafiri ştiu şi doamnele de la florării. Ne-au citit repede şi, cum noi reprezentăm cea mai mare parte din clientela lor, oferta lor este formată în proporţie covârşitoare din buchete de trandafiri. De orice fel, dar trandafiri să fie!

În concluzie, florile ne-au însoţit pe noi, pe bărbaţi, de la grădiniţă până în viaţa adultă, când – zicem noi – ne-am maturizat! 😀

În concluzie, suntem genetic structuraţi să oferim buchete. De trandafiri, mai ales! Apropo, voi când aţi oferit ultima floare?

P.S. Această postare este un advertorial. Însă, nu am modificat cu nimic realitatea. A oferi un buchet de flori e o lege înscrisă în codul deontologic masculin. Părerea mea! Mă contrazice cineva? 😉

 

Guest post: Adi Ciucuriţă – Povestea unui „Vrăjitor”. Epilog!

Vrem să ne batem la titlu!”, spunea Cristi Achim la aproximativ un an de când preluase echipa de baschet a Clubului Sportiv Municipal. O declaraţie cel puţin surprinzătoare, ca să nu-i spunem fantezistă, pentru un antrenor care conducea o echipă care abia se salvase de la retrogradare, iar cu un an în urmă a fost în pragul desfiinţării. Sunt convins că mulţi l-au crezut nebun pe „vrăjitor”.

oradeabaschet (noiembrie 2009, CSM Oradea – CS Otopeni, primul meci al lui Achim la Oradea în faţa a maximum o sută de spectatori)

Iar Achim nu se baza pe o investiţie masivă în lotul de jucători, care l-ar face pe orice antrenor să se bată cu pumnii în piept că îşi face super-echipă. Mereu a susţinut că e adeptul „paşilor mărunţi”, dar sigur şi apăsaţi, aş adăuga eu. Bugetul abia dacă a crescut de la an la an, dar ochii de scouter ai lui Achim au dat rareori greş. A adus jucători fără nume în România, dar a construit o echipă unită, care juca cel mai „spectaculos” joc colectiv din baschetul nostru. Iar rezultatele nu au încetat să apară. De la an la an, CSM-ul a urcat tot mai sus în play-off, iar sezonul trecut orădenii au jucat semifinala.

www.sportoldal.ro (C. Achim, în primăvara lui 2013, după ce a eliminat U Mobitelco din play-off, într-un rar moment de descătuşare)

La începutul acestui sezon, scriam tot aici, pe blogul lui Adi, că pentru Achim urmează un an foarte important, în care vorbele lui de care aminteam la începutul ar trebui să devină realitate. Să ne batem la titlu! Şi, pentru prima dată, avem şanse! Am evitat Asesoftul, un adversar care are alături râul, ramul, şi devine campioană de fiecare dată când vrea.

Urmează Mureşul, o echipă împotriva căreia ne-am împărţit victoriile în sezonul regulat. Noi am câştigat în „Junglă”, ei au câştigat în Arenă. O confruntare în care mureşenii pleacă cu prima şansă, dată de jucătorii mai experimentaţi pe care îi au. „Vrăjitorul” a demonstrat însă că îi plac meciurile cu miză şi că poate răsturna calculele hârtiei.

achim fituica (C. Achim şi celebra fiţuică unde îşi notează variante de echipă şi scheme pe care să le aplice în diverse momente ale jocului)

Urmează epilogul unui sezon lung şi încărcat. Urmează concluzia muncii de cinci ani depuse de Achim la Oradea, cel mai longeviv antrenor român în funcţie din baschetul nostru.

Să vină Mureşul!

Primul selfie, prima „mondenitate”

Recunosc, nu-s un tip monden, deşi uneori mă uit la emisiuni de profil, dar numai ca să „mă râd„. 🙂

În schimb, zilele trecute am păcătuit. Între ghilimele, bineînţeles. 😉 Mai precis, am intrat în pielea vedetelor care pozează în faţa unor panouri pline cu reclame. A lipsit covorul roşu, e drept, dar asta nu ne-a împiedicat pe Neia mea şi pe mine să ne simţim excelent la o manifestare cu defilări de modă, pahare de şampanie, mirosuri fine de parfumuri, din care – recunosc – nu am recunoscut niciunul, dar nici nu mi-am stabilit un obiectiv din asta, cântăreţi şi cântăreţe – aveau voci bune, ploaie – în aversă, piscină şi… Mercedes. 🙂

Adevărul e că nu ştiu eu zâmbi ca un fotomodel (mai aştept câteva zile să o fac, jumătatea mea ştie de ce), dar în dreapta mea se afla Neia mea – ce bogăţie să mai vreau? În plus, am ţinut strâns în mână o borsetă care valora cât mine, costumul meu, cardurile mele, totul înmulţit cu 10. Am fost cel puţin preţios, ce mai! 😀

Neia cu mine2Neia cu mine4

Am fost puţin stânjenit în costum, dar mai lejer decât în blugi. Pe cuvânt! Evident, ca nişte staruri ce am fost, am pozat şi alături de nişte oameni dragi nouă. 🙂

Neia cu mine1Neia

A se observa privirea voit serioasă a subsemnatului, ecranată de ochelari. Se vede însă că partenerii mei de fotografie ştiu să zâmbească. În schimb, am ţinut paharul de şampanie într-o poziţie demnă, deloc studiată. 😀

Şi cum nu am auzit ca un eveniment modern să nu se termine în club, am respectat regula. Ba chiar am intrat în galeria marilor personalităţi care şi-au făcut câte un selfie. Iată-l pe al nostru.

Selfie

Cu sau fără mondenităţi, sunt un tip fericit şi o spun deschis. 🙂 Motivul?

Neia mea