Guest post – Adi Ciucuriță: Plecarea unui orădean!

Sunt convins că nu puțini au fost cei care au fost surprinși de anunțul plecării lui Titus Nicoară de la CSM Oradea la Steaua București. Un jucător care a venit la Oradea de la Mediaș din postura de rezervă și a fost transformat de Cristi Achim în cel mai bun jucător român al campionatului. Și nu exagerez! Titus Nicoară a fost desemnat de site-ul eurobasket.com, unul dintre cele mai bine cotate site-uri de baschet din lume, cel mai bun jucător român al sezonului recent încheiat.

Din ce am înțeles de la surse bine informate, Titus ar fi primit de la Steaua București un contract dublu față de cel de la Oradea. Sinceri să fim, nu știu câți dintre noi am fi refuzat o ofertă de salariu dublu. Însă, sportul e altă mâncare de pește. Sunt convins că nici pentru Titus nu a fost o decizie ușoară. A dat cu piciorul orașului unde s-a născut, a renunțat la un public care îl iubea pentru o sală a Stelei care abia dacă adună câteva sute de spectatori. A ales Bucureștiul în dauna unei echipe care se pregătește să joace pentru a-l doilea an consecutiv în cupele europene, în timp ce Steaua nici măcar nu a prins play-off-ul în acest sezon. Iar Steaua se poate lăuda cu un sezon în care a investit în echipa de baschet, iar apoi totul s-a dus pe apa sâmbetei. S-a întâmplat în urmă cu câțiva ani, când Turabo a băgat o grămadă de bani, nu a câștigat nimic, iar în următorul an echipa a retrogradat.

Și nu pot să nu compar situația lui Titus cu cea a lui Cristi Achim. Antrenorul orădenilor a fost ofertat în ultimii ani de mai multe echipe cu salarii mai mari ca cel de la Oradea. A rămas, preferând continuitate și să lucreze cu oamenii care l-au respectat. Și nu în ultimul rând, a rămas pentru suporterii care vin meci de la meci la sală. O fi un sentimentalist, dar, cel puțin până acum, a ales cu succes.

Zvonurile îi dau ca și plecați, pe lângă Nicoară, și pe Franklin, Dillon și Denison. O întreagă echipă, dacă ar fi să mă întrebați pe mine. Urmează un sezon în care se anunță o cădere a CSM-ului.

Revenind la Achim, poate că un alt antrenor ar fi părăsit corabia. Și nimeni nu cred că ar fi avut ce-i reproșa. Nu de alta, dar de multe ori e bine să te retragi în glorie, nu să fii huiduit după câteva înfrângeri și să pleci pe ușa din dos. Dacă în urmă cu un an mă întrebam dacă e în stare „vrăjitorul” să treacă la nivelul următor (și a făcut-o), acum mă întreb dacă mai poate inventa o vrajă și să încropească un lot decent cu un buget mai mic decât al cel puțin altor șase echipe din Liga Națională.

O misiune care pare imposibilă, dar ar fi oare prima „minune” a vrăjitorului?

Ghiozdanul copilăriei şi penarele online ale puştilor moderni

Cărţile, caietele, penarul. Neapărat în ordinea asta. În fiecare seară, micul Adi, elev de şcoală primară, 🙂 îşi aşeza în ghiozdan tot ce avea nevoie pentru a doua zi.

Adevărul e că amintirea caietelor liniate şi a manualelor e uşor blurată, ca şi cum ar fi trecut zeci de ani de atunci. Culmea, chiar au trecut! 😀 Un lucru nu pot uita: penarul roşu, cu fermoar, din primii ani de şcoală. Cred că mama mi l-a luat – ca de altfel toate hainele, caietele, manualele şi stilourile de care aveam nevoie. Era făcut din muşama 🙂 , iar suprafaţa îi era brăzdată de adâncituri pe care le urmăream de multe ori cu peniţa stiloului chinezesc. Ştergeam, însă, repede urmele de cerneală, pentru că nu-mi plăcea să-l văd mudar ori pătat.

Pe bancă, undeva pe un colţ, trona mereu deasupra caietelor şi manualelor. În stânga aşezam nişte creioane, la mijloc radiera, iar în dreapta puneam, în inelele de elastic, doar un pix şi două stilouri. Chinezeşti, evident, de care mă îngrijeam să nu scape cerneală să-mi atingă interiorul lui maro – tot din muşama. Vedeţi ce bine îmi aduc aminte de penarul meu roşu, din primii ani de şcoală.

Era greu pe atunci să faci rost de rechizite cu imaginile unor eroi de desene animate ori de benzi desenate. Şi nici nu ştiam noi, copiii de atunci, prea multe despre cum ar trebui să arate nişte caiete, coperţi ori pixuri care să ne placă. Instinctiv, însă, compensam cu ambţibilde pe care le găseau părinţii la bişniţari şi le lipeam pe unde apucam. Niciodată pe penar – eu, cel puţin!

Acum, însă, puştii moderni ştiu exact ce vor. Îţi explică în detaliu cum trebuie să arate ghiozdanul lor şi ce trebuie să cuprindă. Iar dacă nu înţelegi, te pun în faţa calculatorului şi îţi arată pe internet penare câte nici nu ai visat în copilărie şi ţi le indică exact pe cele care le plac. Clar, sunt cu Superman, Spiderman – clasicul om păianjen, pentru cei care nu vorbesc rongleza 🙂 -, Angry Birds sau alte personaje de care nu ai cum să ştii dacă nu vorbeşti cu cei mici ori dacă nu îţi alunecă telecomanda măcar o dată de pe posturile de ştiri pe cele de desene animate.

Fetiţele au culorile lor preferate, care sunt parcă mai multe decât ştiam noi în copilărie. Vor să penare trendy 🙂 , cu imprimeuri şi, dacă se poate – şi se poate -, în formă de şoricel. „Că e dăguţel!” O fi…

Băieţii vor „din alea cu fireball” sau cu „hobiţi şi vrăjitori”, ceea ce te poate pune într-o reală încurcătură, dacă nu ştii că fireball-urile şi hobiţii nu sunt rechizite, ci recuzită şi personaje de poveşti hollywoodiene. Iar când vine vorba de conţinut, acolo eşti pierdut. E recomandabil să stai mai mult pe internet ca să te documentezi şi să fii pregătit pentru solicitări de stilouri, pixuri ori creioane cu cine ştie ce tehnică încorporată.

Mai uşor e atunci când, după ce ai făcut lista cu toate cele preferate, să le comanzi pe net şi să-ţi vină direct acasă, cu reduceri. Că e bine să-i faci o bucurie şi buzunarului tău. 😀

Nu mai ştiu unde e acum penarul din copilăria mea. Probabil, pe undeva prin podul casei părinţilor mei, ascuns printr-o cutie. Şi nu-mi aduc aminte când l-am înlocuit cu „altul mai trainic şi mai frumos”. Însă ştiu foarte bine că nepotului meu, Vlad, îi plac penarele cu Angry Birds. Sau cu Star Wars. Ori cu Ben10. Sau cu… Mă rog, cu un milion de personaje. 🙂

(P) Această postare este un advertorial.

Înapoi la muncă, cu blogul resuscitat

Uneori am scris zilnic. Altădată rătăceam câte o postare la două săptămână. Nu-mi făceam mari probleme dacă nu apucam să-l updatez la timp, să-i modific header-ul ori să verific câţi oameni au mai citit ce am scris. „E alter-ego-ul meu virtual, deci mă înţelege!”

Nu i-am simţit lipsa şi nici nu i-am apreciat prezenţa până în momentul în care a făcut un atac cerebral, un infarct, ziceţi-i cum vreţi, şi… s-a oprit. S-a întâmplat miercuri dimineaţa, în timpul obişnuitei cafele matinale pe care ne-o bem împreună: eu, blogul meu şi EuropaFM. 🙂

Amicul Gas, omul care mă ajută pentru că… Beiuş 😀 – altfel, mi-a dat de înţeles că xxxxxxx (cenzurat 🙂 ) – şi îmi ţine în viaţă partea tehnică a blogului, m-a anunţat printr-un mesaj că al meu colţ de internet a luat-o razna şi a trimis 600 de mailuri într-o oră. „Probleme de securitate”, îmi zicea Gas.

Am pus în funcţiune programul care se ocupă de securitatea blogului şi, pentru că nu-s expertul care aş vrea să fiu, am şters ceva ce el mi-a arătat că e potenţial periculos. Ei, din momentul ăla, gata acces pe pagină. În locul postărilor mele a apărut o pagină albă, rece, care mi-a întins nervii la maxim timp de două zile. Între timp, şi Google m-a avertizat că risc să fiu interzis pentru blogul meu făcuse pe infractorul şi trimisese mailuri prin care cerea tot felul de date. Phishing, carevasăzică. 🙁

Două zile în care mă mâncau degetele să scriu. Orice: despre campionatul mondial – mai ales, despre ploaia care a venit după săptămâni de secetă, despre mine şi Neia mea, despre fotografiile pe care le mai fac din când în când. Orice! Un coleg mă sfătuia să scriu pe Facebook. Ne! N-are acelaşi farmec ca pe blog.

„A crescut în ultimul timp„, mi-a zis Gogu, tehnicul cel mai tare din Digi 😀 , referindu-se, evident, la blogul subsemnatului. Confirm. Are aproape 7 ani şi aproape 900 de postări, deci are cu ce să crească.

Am accesat adresa blogului de mai multe ori, ceas după ceas, în speranţa că pagina albă va dispărea şi vor reapărea postările. După 2 zile de mentenanţă, Gas mi l-a resuscitat şi l-a readus la viaţă. Mi-a dat unele indicaţii terapeutice şi mă gândesc serios să le respect. Mi-a lipsit blogul, aşa că voi avea mai mare grijă de el. E o parte din subsemnatul, aruncată în lumea internetului.

Ufff, bine m-am întors! Aşa că, la muncă! 😀

Un weekend… beton

– Ceva slănină prăjită? Un grătar? Bere?

Robi, colegul meu cameraman, m-a luat în primire de cum am intrat în firmă. Veneam după un weekend liber, fără telefoane de la Bucureşti şi fără mailuri ţinute deschise non-stop, aşa că întrebările lui cereau un răspuns afirmativ.

– Nici vorbă! Am spart trotuarul din faţa casei şi am turnat betoane . 😀

Robi a zâmbit neîncrezător. Cum să toarne beton un tip care toată ziua plezneşte tastele computerului? Cum să folosească betoniera şi barosul unul care stă cinci zile la rând adunat de spate într-un birou, zgâindu-se în televizor ori în ecranul laptopului? Cam multe întrebări la care colegul meu nu părea dispus să răspundă decât cu „Ne, nu cred!

Acum, sincer să fiu, Robi mă ştie de ani buni, aşa că bănuiesc că şi-a dat seama că nu glumesc, mai ales că pielea mea, care are de regulă o tentă mediteraneeană 😉 , avea un bronz şi mai accentuat după zilele libere de la sfârşit de săptămână. Era şi ăsta un indiciu că am stat în soare mai mult decât de obicei, chiar dacă nu preciza motivul pentru care am făcut-o. 🙂

Dar am şi dovezile ocupaţiei mele de weekend-ul trecut, când, alături de Ionuţ, meşterul priceput la toate – pe bune, e electrician, zidar, zugrav, instalator, mecanic – am dat la lopată, am făcut betoane pe care, evident, le-am turnat, am spart altele, am scos rădăcinile incredibil de groase ale unui tei şi… Şi nu mai spun ce am făcut pentru că s-ar considera că mă laud. 😀

Dar am făcut şi, cum spuneam, am şi dovezile. Foto.

pod cum era inainte1pod cum era inainte

Aşa arăta podul din faţa casei din sat, după ce „meseriaşii” care au schimbat conducta de apă şi-au făcut treaba. Tipic româneşte, au spart betonul, au adunat bucăţile într-un colţ şi au plecat. Am fost obligat să nivelez puţin movila de pământ pe care au lăast-o peste locul spart, ca să pot trece cu maşina.

trotuar cum era inainte

O bună bucată din trotuar a fost ridicată pur şi simplu de rădăcinile imense ale unui tei, pe care l-am şi ucis pentru asta, cu ajutorul unui „ucigaş plătit” 😉 din sat. De aceea am decis să spargem betonul din acest loc şi să turnăm altul. Ceea ce am şi făcut. Am luat un baros şi un topor: cu primul am spart betonul, cu al doilea am tăiat rădăcinile.

trotuar spartpod spart

Împreună cu Ionuţ, am trecut la lopată şi betonieră.

ionut la betonieraionut la beton

După 12 ore de muncă, cu mici pauze de hidratare – numai eu am băut vreo 5 litri de apă, în care am putut şi să fac câteva poze, dar şi să car găleţi cu apă trasă din fântână – robinetele au fost uscate în acea zi, motiv pentru care le „mulţumesc” celor de la compania de apă -, am reuşit să terminăm. 😀

Slănina prăjită şi grătarul le-am lăsat pe altădată. Dar nu mi-a părut rău. Am mai bifat o calitate în CV-ul personal: ştiu să torn betoane. 😀 Cred că l-am convins şi pe Robi de asta!

P.S. 1 Toată munca s-a petrecut acum o săptămână. Nu am scris de ea pe blog din două motive: campionatul mondial şi durerea de spate şi de mâini. 😀 A doua a trecut, prima nu.

P.S. 2 Ziceam de Ionuţ că e un meşter bun la toate. Repet, chiar e! Şi mai are două calităţi: nu lucrează scump deloc şi e de un bun simţ rar întâlnit. Aşa că dacă aveţi nevoie de un zidar, zugrav, instalator ori electrician, vi-l recomand. Daţi-mi de ştire şi vă pun în legătură cu el.

Cronica din fotoliu – 2014: Regii au plecat, trăiască regele!

I-am întrebat pe colegii mei pe cine văd ei campioană mondială – au avut câte două opțiuni.  Cu câteva excepții, cei mai mulți mi-au indicat-o pe Germania. Șanse mari, potrivit analiștilor sportivi de ocazie 😉 , ar avea și Olanda, iar Brazilia a fost văzută bucurându-se de trofeu doar de trei colegi.

Au fost curajoși care au indicat Italia – mai au șanse, Mexic – 😀 , dar nu imposibil, sau Spania – 🙁 . Cei din urmă au rămas doar cu o opțiune, după ce aseară supușii noului rege din Peninsula Iberică și-au rezervat biletele către casă.

spania foto: fifa.com

Mi-a plăcut echipa lui Vicente del Bosque în 2008, când ajungea campioană europeană, și m-a încântat de-a dreptul în Africa de Sud, când preda lecții de fotbal. Un fotbal plăcut ochiului, tehnic, prin care spaniolii dominau orice națională. Nu degeaba campionatul lor era și este, părerea mea, cel mai puternic din lume. Asta chiar dacă este atacat la nivel de imagine și forță de cel german și de cel al Albionului.

În Brazilia, însă, au fost de nerecunoscut. Nu au jucat nimic, au ratat cât cuprinde, nu s-au înțeles pe teren, iar Casillas a fost o copie palidă a portarului genial de altădată. „Regii” și-au meritat eliminarea din Cupa Mondială, dar asta nu înseamnă, așa cum urlă toți specialiștii în sport, că s-a terminat o epocă. Generația actuală a spaniolilor mai are multe de arătat în fotbal – asta ca să nu uităm că finala Ligii Campionilor din acest an a fost jucată de două echipe iberice. Poate vor fi unele „reparații” în lot, vor fi aduși jucători noi și sunt sigur că va rămâne Del Bosque antrenor.

Iar dacă nu va fi așa, înseamnă că am greșit. Dar nu mi se prea întâmplă, deși nu-s specialist, ci un simplu privitor din fotoliu! 😉

P.S. 1 Chiar dacă aseară au plâns, spaniolii se bucură în aceste momente: au un nou rege.  Nu sînt monarhist, dimpotrivă, dar apreciez un lider tânăr și, probabil, mult mai deschis în relația cu poporul său.

P.S. 2 Chiar dacă una dintre preferatele mele a plecat acasă de la Mondial, iar a doua s-a chinuit cu Australia, continui să mizez pe Germania și pe Olanda. 🙂 Ce finală ar fi! Chiar dacă brazilienii ar fi dezamăgiți.

Cronica din fotoliu – 2014: Olanda, olé!

Am văzut vineri seara, în confruntarea dintre două echipe mari de pe „Bătrânul continent„,  încă un răspuns la întrebarea de ce este atât de spectaculos și de interesant fotbalul european,  în comparație cu cel jucat în alte zone ale planetei.

Spania – Olanda a reușit să mă lipească de ecran, după ce în timpul partidei dintre Mexic și Camerun am dat cu mopul prin casă și am reușit să mătur toată curtea. La întâlnirea dintre „toreadori” și „Portocala mecanică” am avut spectacol, tehnică, nebunie, explozii, jucători formidabili. Și o bere 😉 , pe care am savurat-o în fața televizorului în timp ce comentam fazele – fără număr, parcă, vorba guriștilor de pe la chefuri – cu fratelo, pe sms și facebook.

Nu vreau să fac disecția tehnico-tactică a partidei din seara asta. Sînt specialiști plătiți să o facă pe la televiziuni.

Vreau doar să vă fac atenți asupra a două faze din timpul partidei, care merită reținute.

Prima: la schimbarea lui Van Persie, căpitanul olandezilor i-a predat banderola lui Arjen Robben. L-a îmbrățișat pe cel care a marcat tot două goluri, ca și el, după care s-a aplecat și a pupat banderola. 🙂 A fost un gest care a arătat cât de mult înseamnă pentru Van Persie poziția de lider a naționalei țării sale.

Robben si Van Persie

foto: Getty Images/ fifa.com

A doua: cu câteva secunde înainte de fluierul final, Vicente Del Bosque s-a ridicat de pe bancă și s-a dus la FIECARE dintre elevii lui și i-a mângâiat pe capul plecat. A fost un gest părintesc, atât de NATURAL, al selecționerului spaniol, care a știut să-și consoleze elevii, striviți de rușinea pățită în fața Olandei. E și ăsta un semn al caracterului, al civilizației.

del Bosque

foto: Getty Images/ fifa.com

Campionatul Mondial abia a început. Și ce frumos a făcut-o!

Cronica din fotoliu – 2014: Pronosticuri de „Mondial”

E cronica din fotoliu pentru că, la fel ca naționala României – cu unele excepții, care ajung la Rio ca spectatori  -, așadar și eu urmăresc „mondialul” din fotoliul de acasă.

E cronica din fotoliu pentru că au trecut patru ani de la cronicile de lângă fotoliu și, îmbătrânind și eu 😉 , a trebuit să mă așez ca să pot urmări în tihnă meciurile. Asta până la următorul campionat, când poate că reușesc să ajung și eu în tribune. Mai ales că va fi aici, aproape, în Rusia.

Fifa-World-cup-2014-brail

Începe al șaptelea mondial pe care îl urmăresc integral la tv, al cincilea în culori 😀 – cunoscătorii știu ce spun – și al doilea fără omul cu care obișnuiam să schimb idei, de la care aflam tot felul de date neștiute despre jucători și echipe: tata.

Recunosc că de data asta, spre deosebire de celelalte ediții, nu am urmărit festivitatea de deschidere, pentru că am preferat să trăiesc la maximă tensiune, în comentariul ce-mi place enorm al amicului Victor Mihalcea, finala campionatului național de baschet. Paranteză. De vreo 20 de ani sînt și eu orădean – beiușean cu sufletul mereu 😉 – și am ținut pumnii strânși pentru CSM Oradea. N-a fost să fie campioană, dar băieții merită tot respectul. Acum, când scriu, am trecut însă la fotbal și aștept să înceapă primul meci al „mondialului„. Închid parateza.

Evident, am preferate mele la campionatul din Brazilia.

Sentimental, mă simt legat de olandezi, cu care țin din anii ’88, de pe vremea lui Gullit, Van Basten, Van Breukelen, Rijkaard ori frații Koeman. Tata ar fi zis că, indiferent de epocă, Cruyff rămâne cel mai bun jucător al Portocalei Mecanice și nu aș fi putut să-l contrazic.

Din punct de vedere al frumuseții jocului, îmi doresc să câștige Spania. 🙂

Și, ca oameni, îmi plac nemții.

Iar dacă astea trei echipe ar ajunge să lupte pentru titlu, m-aș lua după ce simt în acel moment. 😉

Ca să aflu cu cine țin vizitatorii blogului meu, am și inițiat un fel de sondaj. E în partea din dreapta a paginii, unde vă invit să vă exprimați opiniile.

Hai,  că deja sînt curios! 🙂

Melcul şi soluţia anti-arşiţă

Fiecare specie are propriile metode în a se apăra de arşiţă. Clar, oamenii au cele mai multe soluţii, dintre care nu lipsesc aerul condiţionat de apăsarea butonului ON,  berea rece, baia în fântânile arteziene şi tradiţionalul „daţi-mi şi mie o îngheţată!” 😉

Animalele, în schimb, se folosesc de ce le oferă mama natură. Petra, căţeluşa mea din sat, e expertă în săpatul gropilor lângă nucul din grădină, gropi în care se tolăneşte până trece căldura. Pisica neagră a vecinei se crede agent secret sau ceva trupete din forţele speciale. 😀 Cât e ziua de lungă, stă ascunsă în lucerna din grădina mare şi i se văd doar urechile. Are un target, pe care vrea să-l îndeplinească în timp ce se răcoreşte: să prindă ceva de mâncare. Culmea e că-i şi reuşeşte!

Într-una din zilele trecute, în timp ce încercam să repoziţionez nişte fire de viţă de vie, un melc mi-a oferit încă o soluţie aplicată de regnul animal în lupta cu arşiţa.

melc pe viemelc pe vie1

Ingenios melcul, nu? 😉 Ca să nu zic „dăştept„.

Urare pe timp de arşiţă

Dacă tot ne-au ameninţat meteorologii cu 35 de grade în Oradea, m-am gândit să vă fac o urare. Aşa ca să vă mai răcoriţi.

Aşadar, eu vă doresc o vreme ca-n pozele de mai jos. 🙂 Cu temperaturi răcoroase, ca după o ploaie zdravănă, de vară.

curcubeucurcubeu3curcubeu4

Nu ştiu cât de puternic efect pot avea nişte fotografii asupra căldurii sufocante, dar cred că ne pot îmbărbăta să trecem cu bine peste arşiţa de afară.

P.S. Nu ştiu, dar îmi sună mai bine arşiţă, decât caniculă. 🙂 Nu că n-ar fi totuna…

Ce poţi găti într-un weekend de început de vară

Adevărul e că enunţul din titlu – care putea să fie uşor o întrebare, dar totuna era 🙂 – are 1001 şi poate mai mult de opţiuni/răspunsuri. Într-un sfârşit de săptămână, dintr’acelea de început de vară, poţi aşeza multe legume/fructe/băuturi pe masă. E chestiune de imaginaţie.

În fiecare dintre noi zace un mic chef (mă refer la cuvântul recent adoptat în limba română care se scrie cu ch, dar se citeşte cu ş). E drept că asta doar ne place să credem; în realitate sîntem – atenţie, sîntem 😀 – mulţi care ne pricepem mai mult să apreciem o mâncare bună, decât să o preparăm. Avem şi noi menirea noastră. 🙂

Eu recunosc că sînt un admirator al mâncărurilor făcute de jumătatea mea, aşa cum admit că între subsemnatul şi cel mai bun prieten şi povestitor al gastronomiei, mă refer la Adi Hădean, e o distanţă incalculabilă, chiar şi în ani lumină.

Câteodată, însă, îmi aduc aminte de tabăra de antrenament în prăjirea cartofilor, pe care am absolvit-o magna cum untură 🙂 în timpul facultăţii, alături de colegii de cameră – remember, Soso! Atunci nu mă abţin să iau cuţitul în mână şi să execut… un meniu ca-n studenţie. Iar asta mi se întâmplă la final de săptămână, în atmosfera liniştită, patriarhală, cum ar spune scriitorii, a satului fetei mele.

MÂNCAREA

Aşadar, dragi chefi 🙂 , dish-ul meu de weekend va conţine o porţie de cartofi bio, de la un ABC din centrul de comună, tranşaţi în felii subţiri, apetisante, aruncate apoi într-un vas emailat, plin cu apă de la robinet.

cartofi in apa

Am luat apoi vechea, aş putea spune chiar străvechea tigaie din interiorul aragazului, am muşcat câteva linguri din oala în care păstrăm untura – evident, bio, făcută de noi înşine din grăsimile cumpărate dintr-o măcelărie – şi le-am aruncat în tigaia încinsă bine de tot pe ochiul mijlociu al aragazului. 🙂 Iar, după ce s-a transformat în lichid usturător de fierbinte, i-am făcut cunoştinţă cu cartofii. Paranteză: cartofii se prăjesc cel mai bine în untură. Gust, textură, look – excelente!

unturacartofi la inceput2

Apoi, timp de vreo două pahare – mici – de bere – şi aceea mică şi slabă -, am lăsat fizica şi chimia să-şi impună regulile. Din când în când, verificam statusul prăjelii, iar când am decis că ce e mult e mult fiindcă nu e puţin 😀 , am schimbat cuţitul cu o paletă de bucătărie şi am scos cartofii direct într-un vas, şi acela din ceramică.

De ce insist asupra compoziţiei vaselor? Pentru că nu-mi place să las cartofii prăjiţi să se odihnească în recipiente de plastic pe motive de intoxicare, lentă, dar sigură cu substanţele nasoale din plastic. Şi, ca să nu-i las singuri, i-am condimentat cu nişte vegeta/delikat fără chimicale şi am fulguit 😉 asupra lor cu nişte caş eco, de la vecina din sat – îl recomand, e nemaipomenit.

in timpul prajirii1cartofi prajiti gata

Iar cum un dish care se respectă conţine şi energie verde 😀 , fata mea a contribuit cu o salată de salată, avec usturoi, mărar, oţet, beacoup de apă şi tres… bună.

salata

Şi fiindcă tot e început de vară calendaristică, am introdus în acest meniu nişte socată, foarte simplu de făcut şi şi mai uşor de băut.

BĂUTURA

Pe scurt: se ia din cămară un borcan de cinci litri, bine spălat, şi nişte flori de soc culese de pe marginea drumului judeţean, pe care le-am spălat de asemenea sub un jet de apă de la reţea.

borcan si flori de soc

În borcan am pus apă şi 400 de grame de zahăr, pe care le-am amestecat cu o lingură de lemn contemporană cu bunica jumătăţii mele.

se toarna zahar in borcanborcan cu zahar

Şi, în timp ce eu îmi îndeplineam rolul de mixer cu lingura în borcan, Neia mea s-a ocupat cu tranşarea şi stoarcerea unor lămâi – „potrivite„, zice ea. Pe care, alături de florile de soc, le-am înecat în borcan, alături de nişte ghimbir. 🙂

stoarcere lamiesocata cu lamaiesocata3socata2

Compoziţia asta am lăsat-o timp de două zile pe terasă, unde era soare şi cald. A rezultat o minunăţie pe care, fără prea multe cuvinte,… am băut-o. 😀 Nu înainte de a o aşeza câteva ore la frigider, să o buimăcească de tot schimbarea bruscă de temperatură.

Glumă, glumă, dar mâncarea şi băutura de weekend chiar mi-au picat bine. Chiar dacă mulţi ar zice că am avut parte de o bombă calorică, ei le transmit că a meritat!

Bon apetit! 🙂