Hoinar pe câmp

Duminica, atunci când vremea arată exact ca în vara copilăriei şi liniştea satului mi-e cel mai plăcut lucru auzului 🙂 , obişnuiesc să o iau pe Petra şi să o las să alerge liberă pe câmpuri.

Când se vede eliberată din lanţul în compania căruia îşi petrece săptămâna, căţeluşa noastră o zbugeşte ca din puşcă pe drumul dintre hotare. Se uită din când în când în spate după stăpân, dar nu-i ia decât o secundă să repornească, în grabă mare, căutările. Se bagă peste tot, e atentă la tot ce mişcă – floare, gâze, păsări -, dar vine lângă mine când o strig.

Petra pe câmp

Prima dată când am dus-o pe câmp naveta între mine şi Neia mea.

Petra si Neia pe câmp

A învăţat deja drumul până la podul Laboşului şi chiar îndrăzneşte să exploreze câteva zeci de metri mai departe. 😉 Dacă la început eram mai atent ce face, pe unde merge, acum nu-i mai port grija. Vine singură la mine, când vede că schimb ruta sau că mă întorc.

Petra

Aşa am timp să fac fotografii. Că peisajele de pe câmp, într-o zi de vară, chiar merită! 🙂

nori şi câmp

CAM01070

floarea soarelui

câmp cu floarea soarelui

La întoarcere trebuie să-i pun lanţul înainte de a intra în grădină, pentru că încă mai are energie să sară peste tot. Mi-e teamă să nu ajungă prin grădinile vecinilor. 🙂 Iar când o las lângă cuşca ei, Petra se uită mirată la mine, parcă întrebându-mă: „Cât mai e până duminica următoare?” 😀

Petra acasă

O lume de indiferenți și de nesimțiți

De obicei, nu folosesc termeni duri. Încerc să înțeleg gesturile oamenilor, caut explicații și evit să-i cataloghez din prima. Sînt situații, totuși, când e atât de clar ceea ce fac, încât parcă și-o cer să fie numiți indiferenți, nesimțiți sau pur și simplu imbecili.

– Cum a ajuns acolo?

Îmi pun întrebarea miercuri seara, când mă duc pe bulevardul Magheru, în drum spre dentist. Pe trotuarul din dreapta, un bărbat e căzut pe pavaj. Pare unul care fusese dărâmat de alcool și s-a recunoscut învins în mijlocul străzii, trecând în lumea viselor. Da, dar afară ploua, era destul de răcoare și omul căzut nu cadra cu peisajul. Putea să se tragă undeva sub un acoperiș, la adăpost de ploaie. Sau poate i s-a făcut rău și a căzut pur și simplu. Doar că nimeni nu era în jurul lui, să-l ajute.

Așa mă gândeam prinvind din mașină corpul inert de pe trotuar.

– Sună la 112!

Îngerul veghetor și-a făcut datoria și a tras puternic semnalul de alarmă. N-am oprit mașina, dar am sunat la serviciul de urgență. M-am prezentat, am descris situația cu omul căzut, le-am indicat locul. Totul, pe nerăsuflate. Însă, surpriză: m-am trezit apostrofat de operatoare că de ce am plecat și nu m-am oprit. Nu de alta, dar…

– Poate că, între timp, omul se ridică și pleacă. Nu vă puteți întoarce și să reveniți cu un telefon?

– Ba da, doamnă, mă întorc!

M-am întors. Totul a durat 2 minute, maxim 3, timp în care nicio mașină nu oprise, niciun trecător – puțini, e drept – nu se aplecase asupra omului să vadă ce are. Am oprit mașina aproape de Crinul Alb și am fugit spre trotuarul de vizavi. M-am aplecat asupra lui și am încercat să văd dacă mișcă, în timp ce sunam la 112.

– Abia mișcă din mână, are ochii semideschiși, respiră greu.

– Miroase a alcool?

– Da, miroase.

– Comunică cu dumneavoastră?

– Nu… Bolborosește ceva, dar nimic clar.

– Nu arată a om al străzii?

Ce naiba de întrebare e asta? Dacă era boschetar, nu era tot om?

– Doamnă, are blugi, cămașă, bască și o geantă. Poate fi un muncitor, poate fi orice…

– Stați să vă fac legătura la Ambulanță!

Răspund și întrebărilor operatoarei de la Ambulanță, care îmi zice să aștept să vină un echipaj. Între timp, sînt singurul care stă lângă omul căzut. Încep să mă conving că ipoteza băutului exagerat e cea mai probabilă. Bărbatul dă semne că vrea să se ridice, dar e clar că nu are nicio șansă. Aburii alcoolului sînt atât de denși…

Îl întreb de când e acolo și renunț la restul întrebărilor, că n-am cu cine să mă înțeleg. Ridică brusc capul, după care, la fel de brusc, îl pleznește de dale. Pfuuu!… Mi-era teamă să nu se lovească și îi trag basca sub cap, după care îl întorc pe o parte, ușor, că dădea semne că vomită. Mi-era să nu se înece.

Îmi amintesc de sfatul doctorului preferat și încerc să nu-l mișc brusc și să-l țin în aceeași poziție până la venirea ambulanței. „E posibil ca, în cădere, să se fi lovit la coloană și nu trebuie mișcat.” Asta mi-a venit în minte și, cum ploaia nu dădea semne de intensificare, am preferat să-l las acolo și să stau lângă el.

– Mișcă?

– Da, mișcă, dar greu.

O doamnă cu umbrelă se apropie și se interesează de omul căzut. E prima care o face. Un tip mă întrebase în trecere dacă am sunat la ambulanță și plecase mai departe. Nicio mașină nu oprise. A trecut și una de la Poliția Locală, dar șoferul nu făcuse niciun gest de a se opri, să vadă ce și cum.

– Să nu le spuneți la 112 că vi se pare că a băut, că atunci nu trimit pe nimeni! Am făcut eu odată asta și nu a venit nicio ambulanță.

– Doamnă, e serviciu de urgență. Cine naiba să ajute, dacă nu ei. Îi sun până când trimit pe cineva, nu poți lăsa omul căzut în ploaie, chiar dacă e mort de beat!

Mașinile treceau non-stop, pietonii, rari, dar nepăsători. Minutele mi se păreau mai lungi ca de obicei. Un bărbat apare în fugă peste drum.

– Am oprit când v-am văzut. Aveți nevoie de ajutor? Îl ridicăm? În ducem de aici?

Omul e de bun simț, vrea să ajute. Îi zic că mai bine îl lăsăm așa până vin ambulanțierii. Dintr-un magazin din apropiere iese o doamnă și se uită la noi. O întreb:

– De mult e căzut aici? L-ați văzut când a căzut?

– Nu. Eu acum am văzut agitație și am ieșit să văd ce s-a întâmplat.

Pe nimeni nu interesa. Indiferența era peste tot. Trecuseră vreo 7 minute și nu se vedea nicio mașină cu girofar. Un minut mai târziu am auzit sirenele.

Echipajul de pe ambulanță l-a verificat pe om și a confirmat că era rupt de beat. Mangă, pentru cei mai puțin pretențioși. Au decis să-l ducă la spital, motiv pentru care l-am ajutat pe asistent să-l pună pe o targă. A fost momentul în care omul s-a trezit din amorțeală. Nu mult, doar câteva secunde. Suficient să întrebe, urlând, ce se întâmplă, să dea violent din mână și să cadă din nou în letargie.

Nu am simțit gustul amar pe care tot îl descriu romancierii și ziariștii. Dar am trăit o imensă dezamăgire. Am văzut indiferența oamenilor, pe care i-a durut fix în partea dorsală de omul căzut lângă ei. Indiferent ce probleme ar fi avut, niciunul dintre ei nu le-a lăsat la o parte ca să oprească să-l ajute pe cel căzut. Și au trecut mașini cu sutele prin zonă. Și au trecut pietoni pe lângă el.

Au preferat să considere că au de-a face cu un bețiv. „Dă-l în mă-sa, a băut ca porcu’! Și-o merită!” Asta a fost, sigur, prima reacție a tuturor.

Dar dacă bărbatul avea o problemă de sănătate? Dacă îl doborâse un leșin, un atac de cord? Și ce dacă era bețiv? Nu e tot om?

Într-un oraș cu aproape 200 de mii de locuitori poți muri în stradă, în plin centru, nebăgat în seamă. Ce fel de oameni am ajuns, totuși?

Pe drumul spre şi dinspre redacţie

De multe ori merg mecanic spre redacţia din centrul Oradei. De-a lungul timpului mi-am format nişte automatisme şi chiar când sînt în timpul liber mă trezesc urmând trasee deja bătătorite dimineaţa, când plec spre Vulturul negru.

E adevărat, sînt vreo trei-patru rute din care aleg, în funcţie de inspiraţia din dimineaţa respectivă. Nu le dezvălui, ca să nu fiu interceptat de fanii acestui blog. 😀 N-am timp să mă uit împrejur, pentru că mereu sînt cu gândul la ce am de făcut în ziua respectivă.

Dar, când sînt de serviciu de la ora 6, mai apuc să privesc la traseu, să văd peisajul. Nu e nimeni pe drum la acea oră – sau, mă rog, sînt prea puţine maşini şi sînt mai relaxat, ca traficul. 🙂

Aşa că într-o dimineaţă, deşi maşina Poliţiei Locale era în faţa mea, la o distanţă relativ mare, nu m-am putut abţine şi am imortalizat zona verde, foarte… răcoritoare pe timp de vară, de pe strada Tudor Vladimirescu. Recunosc, nu se cade să faci fotografii când eşti la volan 🙁 – de aceea recomand călduros să nu faceţi ca mine decât atunci când fotografia merită, iar pe drum nu există riscul să provocaţi accidente.

spre birou

Mi-a plăcut cum a ieşit imaginea. 🙂

Zilele trecute, am profitat 2 minute când am ieşit din redacţie, tot din tura de dimineaţă, şi am ridicat privirea şi telefonul spre cer. Nu de alta, dar tare fain se completau turnurile oraşului cu cerul şi cu norii.

turn vulturul negruturnul primariei

Sînt locuri faine pe lângă care trecem zi de zi şi nu le băgăm în seamă. Chiar şi pe drumul spre birou. Ne mirăm atunci că străinii se adună în grupuri, fac poze peste poze şi ne spun ce ţară frumoasă avem, dar nu ştim să avem grijă de ea.

Cronica din fotoliu – 2014: Tschuss, Brasilien!

Din „fan zone„-ul aflat în bucătăria de vară din satul fetei mele 😉 finala Campionatului Mondial de fotbal a avut pentru mine o favorită clară, Germania. Am stat cu ochii în televizor până spre 1 noaptea – recunosc, în timp ce muşcam dintr-un şniţel. Mă rog, au fost două şniţele de-a lungul meciului, că s-a lăsat cu prelungiri. 🙂

01_Germany-Defeat-Argentinafoto: www.firstpost.com

Am ţinut cu Mannschaft nu pentru că victoria lor m-ar fi făcut mai bogat – deşi le-am prezis încununarea la „Mondial„, nu am jucat la pariuri, pentru că le consider o pierdere de timp şi bani. Şi nici nu stau în ţara Angelei Merkel să beau bere pe străzi şi să cânt „We are the champions„.

Mi-am dorit să câştige corectitudinea, disciplina, tehnica, consecvenţa, ECHIPA. De aceea am ţinut cu nemţii. Care sînt şi europeni de-ai mei, dacă înţelegeţi naţionalismul subsemnatului, extins la nivel de continent. 🙂

Apropo, ziarele nemţeşti au titrat luni „Cupa Mondială, bun venit acasă!” 😀

Aş fi deplasat să nu recunosc că şi Argentina e o echipă mare – nu degeaba a ajuns în finală. Dar mi s-a părut că s-a bazat prea mult pe publicitatea făcută în jurul lui Messi, cel care, în ciuda trofeului pentru cel mai bun jucător, n-a arătat prea multe. Fratelo a ţinut cu „pumele” pe motiv că argentinienii sînt mai săraci decât nemţii. A recunoscut însă că o victorie a Argentinei nu l-ar fi îmbogăţit nici pe el, nici pe suporteri şi nici n-ar fi ridicat PIB-ul ţării sud-americane. Deşi, aprecierea din urmă ar merita nişte discuţii. 🙂

Nu voi diseca „mondialul” brazilian şi nici nu voi spune că s-a terminat, că asta a observat toată lumea. 😀 Remarc doar calitatea transmisiunilor tv – profesioniste -, stadioanele – excelente, imaginile din Rio în ziua finalei – cea cu statuia Mântuitorului cu soarele asfinţind în spate e emblematică, implicarea emoţională a suporterilor sud-americani, care cred că ar putea trăi doar cu fotbal, fără mâncare şi băutură.

Urmează Rusia 2018. Putin a promis un campionat cum altul n-a fost. Posibil. Dar cel din Brazilia a fost pe placul meu. S-a văzut că acolo, vorba englezilor, fotbalul s-a întors acasă. 🙂

Cronica din fotoliu – 2014: Şi noi am putea bate Brazilia!

Nu ştiu câţi au avut răbdarea să vadă finala mică a Mondialului brazilian, dar cei care au făcut-o au fost adevăraţi eroi. 😉 Nu de alta, dar plictiseala a fost marele adversar al telespectatorilor meciului jucat la Brasilia. Nu a fost nici un fel de miză; poate doar una, anemică, de a încheia campionatul cu o victorie. Pe care, vorba de lemn a comentatorilor, şi-a dorit-o mai mult Olanda.

Eu, unul, am avut inspiraţia să pornesc saitul tvrplus.ro şi să ascult/ uneori să privesc partida. N-am pierdut nimic; din contră, am rezolvat unele chestiuni care ţin de blog. Am văzut în reluări golurile „portocalei” – m-am bucurat, clar! – şi am ascultat comentariul. Care a fost ca şi prestaţia brazilienilor: plată, fără implicare.

A jucat o echipă bună – Olanda – cu una care trăieşte din amintirile magicienilor de altădată, dar care a ajuns atât de mică… Mai mică decât finala mică însăşi. 🙁  Cred că şi România le-ar putea da acum brazilienilor două-trei boabe, fără să primească niciun gol în schimb. Scuzaţi limbajul de galerie, dar nu am cum să caracterizez altfel jocul unei formaţii care părea să nu-şi fi revenit din KO-ul administrat de nemţi.

Tot în termeni de galerie, i-aş trimite acasă pe brazilieni, dar n-aş rezolva nimic, că ăia sînt tocmai pe propriul teren. 😀 Oricum, de acum încolo e treaba scouterilor să caute şi să găsească jucători care să merite să joace în naţionala lui Pele, că actualii pot ieşi la pensie.

În schimb, Robben şi compania au ceva din spiritul german şi joacă organizat, tehnic, plăcut ochiului. Au profitat de orice ocazie care li s-a dat şi au marcat, deci scorul nu mă miră.

Şi, că tot veni vorba de Robben, nu am putut trece peste gestul lui profund uman de la finalul meciului cu Argentina, când s-a dus la soţia şi la fiul lui, ca să îi consoleze. Mai ales pe cel mic, care plângea, probabil mult mai afectat decât propriul tată de înfrângerea la 11 metri în faţa echipei lui Messi.

Robben1Robben3Robben2Robben4

Cât despre finala din seara asta, nu pot să văd decât o învingătoare. Mai trebuie să o spun, dacă tot e vecină cu Austria şi o cheamă Germania? 😀

Măcar să arate că fotbalul european e peste cel sud-american. Ştiu, e doar o chestie de orgoliu, pentru că, în realitate, n-o să mă încălzească cu nimic şi nici nu o să mă convingă să mă uit la Liga 1, indiferent cine o transmite.

Obi Oradea: reduceri înainte de plecare şi înghesuială

Am fost joi seara, adică pe 10 iunie, până în zona magazinului Obi din Oradea. Chestii administrative, de cumpărat diverse pentru casă. Deşi magazinul nemţilor nu era destinaţia noastră – ne-am oprit mai încolo, la Jysk – ne-a luat prin surprindere agitaţia din faţa magazinului portocaliu. Mai multe persoane stăteau la coadă, agăţate de cărucioare, în timp ce alţii ieşeau, cu aceleaşi tradiţionale „vehicule” încărcate cu de toate.

Obi1

Evident că agitaţia ne-a trezit interesul. Cât am parcat eu maşina, Neia mea s-a dus să vadă ce se întâmplă. A revenit dezamăgită, pentru că oamenii de la coadă i-au spus că paza nu-i lasă să intre până nu se mai goleşte magazinul, luat cu asalt de cumpărători.

Sînt preţurile reduse cu 50%. La toate produsele!, ne-a explicat o tanti cu un copil în braţe, care păzea un coş plin vârf cu de toate.

Obi îşi închide afacerea în România şi încearcă să scape de cât mai multă marfă până în 1 septembrie, când e închiderea oficială. Cică nu le-a fost rentabil…

Am văzut oameni veniţi la cumpărături cu tot familionul, descărcând cărucioare pline cu plase de gard, plăci de OSB sau de rigips şi încercând să le facă să intre în maşini care numai pentru aşa ceva nu au fost proiectate. Baloţi întregi de materiale izolante, cutii în care se aflau maşini de tăiat iarba, furtunuri sau corturi erau aruncate în portbagaje ori urcate pe maşini.

Obi2

Iar oamenii continuau să vină, în timp ce numărul dubiţelor şi furgonetelor era, parcă, mai mare ca altădată. N-a fost, e drept, nebunia din alte magazine Obi, despre care, la fel ca în Oradea, am citit că au oferit toată marfa la jumătate de preţ începând chiar din 10 iulie.

Dar a fost agitaţie. Mai ales că înainte cu o săptămână au fost reduceri de 30% la orice produs. Şi atunci au apărut deja rafturile goale – am văzut în magazinul din Oradea astfel de imagini. wall-street.ro scria că „într-o singură săptămână magazinul din Oradea deţinut de către OBI a reuşit să obţină vânzări de peste un milion de euro, în condiţiile în care într-o zi obişnuită, un singur magazin al reţelei face vânzări de aproximativ 14.000 de euro.”

De unde rezultă că reducerile fac vânzările să crească. 😀 Aşa e peste tot în lume.

Ca un element de culoare, la propriu 😉 , am observat că în parcarea Obi s-a dublat, chiar triplat numărul cerşetorilor. Au văzut ei mişcare şi or fi zis că e rost de câştig. Numai că ăştia nu au auzit de promoţii. În loc să ceară un leu, puteau să ceară 50 de bani. Sau 70 de bani – reducere de 30%. Ei chiar nu au învăţat nimic din economia de piaţă? 😀

P.S. Mie chiar mi-a plăcut Obi. Nemţii aveau produse bune, chiar dacă la preţuri puteau să mai umble. În Austria sînt foarte tari. Asta e, să vină alţii cu produse bune şi preţuri decente. Deşi am citit că spaţiul va fi închiriat de un distribuitor de jucării şi decoraţiuni pentru casă, Jumbo. Cum o fi, nu ştiu…

Cronica din fotoliu – 2014: U-MI-LIN-ȚA-O!

„Asta-i umilinţă!”

„Îşi bat joc de brazilieni!”

„Nu mai e fotbal, e tenis!

„Ba e baschet deja!”

Amicii de pe Facebook s-au întrecut aseară în enunţuri terminate în semnul exclamării. La un moment dat, fiecare simţea nevoia să împărtăşească mirarea, ca să nu zic, direct, şocul trăit în direct de la Belo Horizonte. Rar vezi o campioană mondială, o legendă a fotbalului, măcelărită live, la televizor.

scor final

Aici am o precizare: naţionala cariocas e acum doar un produs de marketing. Seamănă cu un sportiv cu muşchii excesiv de umflaţi, pe care le arată orgolios publicului, dar e incapabil să ridice de la pământ nişte banale greutăţi. O formaţie construită mediatic în jurul lui Neymar, dar care a uitat să fie în primul rând o echipă. Cam aşa e şi Argentina, dar acolo mai apar tentative de a alcătui un întreg, chiar şi când Messi ori Di Maria nu se prea văd pe teren.

În schimb, Germania a jucat ca o ECHIPĂ. Are individualităţi, nimeni nu neagă, dar au jucat ca un întreg. Un mecanism perfect uns de „mecanicul” Loew, care nu s-a oprit nici măcar atunci când avea 4 goluri avans. Aşa joacă o mare echipă. Nemţii au fost după chipul şi asemănarea poporului pe care îl reprezintă: ordonaţi, disciplinaţi, perseverenţi.

S-a făcut, într-un fel, dreptate: a câştigat fotbalul jucat pe teren, nu cel promovat în reclame, cu artificii şi figuri. E adevărat, e nevoie de pasiune, dar dozată alături de muncă, gândire şi viziune. Altfel e mingicăreală şi se termină ca aseară, cu brazilienii în lacrimi. 🙁

Brazilia plange1Brazilia plange2Brazilia plange3

P.S.1 Îmi pare rău de Brazilia, rămâne un mare nume al fotbalului mondial. În plus, sper ca Argentina să înveţe din păţania vecinilor. Au în faţă Olanda, altă ECHIPĂ ordonată, conştiincioasă, şi cine ştie ce se poate întâmpla 😉 dacă batavii vor juca la fel ca nemţii.

P.S.2 După meci au fost incidente în Brazilia. Era de aşteptat. Într-o ţară în care mulţi locuitori sînt foarte săraci, fotbalul le mai însenina viaţa. Prin el se credeau stăpânii lumii, chiar dacă mulţi abia trăiau de pe o zi pe alta. Acum şi-au pierdut şi aureola de regi ai fotbalului. Cum să nu te revolţi atunci, când nu mai ai nici bucuria fotbalului?

Guest post – Adi Ciucuriţă: Baschetul din România, asistat social

Să bagi bani în sport nu mai e o afacere aşa cum era până prin 2005. În special în sporturile unde marketingul e ca şi inexistent, iar din transferul de jucători nu câştigi nimic. Baschetul, al doilea sport din România din punctul de vedere al investiţiilor, depine exclusiv de sponsori. Asta pentru că baschetul nu e sport profesionist, astfel că salariile jucătorilor nu pot fi plătite din bani publici. Aşa că, majoritatea managerilor din baschet trebuie să caute mult şi bine firme care să îi ajute să supravieţuiască.

Nu toţi însă. Steaua CSM Bucureşti e cel mai bun exemplu. O echipă renăscută după falimentul pe care l-a însemnat Turabo, sponsorul de acum câţiva ani al bucureştenilor, care după un sezon în care a pompat milioane de euro în echipă a lăsat formaţia militară în Divizia B. O echipă care are acum un sponsor, Eximbank, care le asigură un fond de salarii generos. Nimic anormal până aici. Însă, să vorbim puţin despre Eximbank.

Wikipedia descrie în felul următor activitatea Eximbank: „Pornită la drum ca agenție de export – instituție care finanțează comerțul realizat de companiile naționale implicate în activități internaționale – EximBank și-a lărgit în timp obiectul de activitate astfel că, în prezent, banca poate sprijini prin instrumentele sale financiare – axate pe trei direcții de acțiune: finanțare, garantare, asigurare – orice tip de societate comercială, fie că este IMM sau companie mare, derulează tranzacții internaționale[3], ori se adresează numai pieței interne[4]”.

Mai pe româneşte, o instituţie bancară care nu prea ar avea de ce să-şi facă reclamă. Evident, nu e nimic ilegal în a-şi face publicitate, însă e cel puţin ciudat de ce o bancă de stat alocă sume de ordinul sutelor de mii de euro unei echipe de baschet.

Şi nu e singurul exemplu din baschetul românesc. Să le luăm pe rând:

– Energia Rovinari trăieşte din banii publici de la Complexul Energetic Oltenia

– BCM U Piteşti – echipă susţinută de primărie

– SCM U Craiova – echipă susţinută de primărie

– BC Timişoara – echipă susţinută de primărie

– CSU Sibiu – primăria alocă marea parte a bugetului, restul Universitatea din Sibiu şi Atlassib

– Gaz Metan Mediaş – echipă susţinută de Romgaz, firmă deţinută în proporţie de 70 la sută de statul român

– Concordia Chiajna – echipă susţinută de primărie

– Farul Constanţa – echipă susţinută de primărie

Mult hulita noastră campioană, Asesoft Ploieşti, e printre singurele echipe din România susţinute din fonduri private. La fel şi U BT Cluj, care din acest sezon are un buget de un milion de euro asigurat în mare parte de Banca Transilvania. Timba Timişoara e, de asemenea, o afacere privată. Acestora li se adaugă şi CSM Oradea, care, pe de o parte e susţinută financiar de primărie, dar pe de alta salariile jucătorilor sunt achitate de sponsori.

Cum pot echipele pe care le-a enumarat mai sus şi care sunt susţinute exclusiv de autorităţile locale să plătească salariile jucătorilor e un mister. E adevărat, cam toate au câte un sponsor pe tricou, dar care nu cred că le alocă, în total, mai mult de două-treii mii de euro lunar. Şi aşa, majoritatea echipelor din baschetul românesc trăieşte din mila autorităţilor locale. O fi bine, o fi rău?

Sigur e că fără ajutorul primăriilor, baschetul din România ar fi o ţurcă jucată de câţiva pasionaţi, care nu au fost destul de talentaţi să practice un alt sport mai bine plătit.

Podul Laboșului

Care chiar există. 😉 E undeva pe un câmp lângă Tinca, în apropierea casei fetei mele. L-am descoperit cu mulți ani în urmă, pe la primele mele weekenduri petrecute în zonă.

Am zis că o să-i cercetez originea numelui. Poate, poate mă fac cu o proprietate în zonă. 😀 Să nu se aștepte nimeni să devin latifundiar.

Podul Labosului1

Podul Labosului2Podul Labosului3

Dar sună mișto: Adi Laboș, deținătorul Podului Laboșului. Iar, în timp, voi transforma numele în renume.

Asta chiar dacă e o banală trecere peste un fost canal, acum secat, mărginită de niște balustrade de fier ruginit pe care le tot „preia în… administrare” 🙂 un localnic cu probleme de comportament.