Un căţel, o pisică, un război

Câinele care latră, nu muşcă. Că e prea mic să o facă! 🙂 Ăsta e Maxi, mini-teckelul nostru din sat. E un căţel simpatic foc, pe care nu ai cum să nu-l îndrăgeşti.

Pe cât de simpatic, pe atât de rău e în momentul în care în curtea lui 😉 apare una dintre pisicile vecinei. Pur şi simplu nu le suportă. Nu-l ajută fizicul, dar face urât: latră, latră, latră… Mă rog, cât poate la cele 3 kilograme şi 300 de grame pe care le are. 😀 Şi tocmai pentru că e mini-dog, pisicile îl tratează de sus: adică stau pe marginea fântânii, se uită la el, după care, plictisite, se iau şi pleacă pe acoperişurile din zonă.

Atunci şi Maxi renunţă la rafalele de lătrături. „Dar las’ că voi creşte eu!” 😀

[tube] https://www.youtube.com/watch?v=5rsDHHklEqQ [/tube]

Turcescu – bilă albă, bilă neagră

De duminică seara, de când Robert Turcescu s-a spovedit în direct pe B1, citesc tot soiul de comentarii despre situaţia lui. Se fac disecţii online sau on air, toată lumea caută explicaţii, pune întrebări, aruncă ipoteze. Am aşteptat să se limpezească apele, dar mai rău s-au tulburat.

Jurnaliştii, mă refer strict la cei care trăiesc din şi pentru meseria lor, sînt afectaţi. Evident că aproape toţi îl critică pe Turcescu. Şi nu poţi să nu le dai dreptate. Dar puţini privesc cazul de acum fostului realizator TV fără patimă. E drept că nu ai cum să nu fi subiectiv – cazul afectează întreaga breaslă. Dar tocmai pentru că sîntem jurnalişti, avem obligaţia să prezentăm situaţia din toate unghiurile.

BILĂ ALBĂ. L-am apreciat pe Robert Turcescu pentru duritatea şi intransigenţa de care dădea dovadă în emisiunile în care avea ca invitaţi politicieni. Ca om de rând îmi plăcea că îi mai trăgea cineva de urechi şi le mai aplica o palmă, fie ea doar simbolică. Şi-o meritau. Ca jurnalist, am apreciat întrebările directe şi replicile acide ale lui Turcescu.

BILĂ NEAGRĂ. Însă, pe alocuri mi s-a părut că a depăşit limita şi poza în deţinător al adevărului absolut, motiv pentru care ţinea să-şi calce în picioare interlocutorii care nu aveau aceeaşi părere.

Am prins în direct spovedania realizatorului B1 şi mărturisesc că nu am înţeles decât că se consideră ofiţer sub acoperire şi vrea să apară în faţa unui judecător. A repetat de mai multe ori lucrul ăsta, de parcă voia să-i intre bine în cap şi lui şi celor din studio şi telespectatorilor. Am văzut un Turcescu transfigurat, total diferit de durul de până acum.

BILĂ ALBĂ. A spus cine e cu adevărat. Atât!

BILĂ NEAGRĂ. Dar a fost parcă prea târziu. A fost o mărturisire care a lăsat în urmă mai multe întrebări decât răspunsuri. Nici până acum nu avem dovada că omul e ofiţer acoperit. Livretul ăla cu fotografia luată de pe blogul lui e doar un act militar, iar fluturaşii de salariu pot fi ai oricui, atâta vreme cât nu au niciun nume. Nu ştim de ce a făcut-o abia acum – deşi e acuzat de ani buni că e „domnu’ colonel” -, ce l-a determinat să se deconspire, cui foloseşte, ce interese ar fi avut Direcţia de Informaţii a Armatei să-l infiltreze în presă (dacă într-adevăr a făcut-o), cu ce scop a activat.

Poate un judecător va afla răspunsul.

Serviciile secrete îşi au rolul lor, de a obţine şi păstra secrete informaţii. Le respect şi ştiu că trebuie să existe, pentru siguranţa naţională. Şi mai ştiu că – aşa cum scria Cătălin Tolontan – jurnalistul are obligaţia să dezvăluie informaţiile pe care le deţine. Ăsta e scopul existenţei sale.

Sunt două profesii care se bat cap în cap, motiv pentru care un jurnalist nu poate fi ofiţer sub acoperire şi invers.

Sînt convins că presa e plină de „acoperiţi„, chestiune care nu e normală deloc. Nu mi-ar conveni să ştiu că fiecare mişcare dintr-o redacţie ar fi supravegheată şi raportată în altă parte de unul cu grade pe umăr. Mi-ar fi silă de orice jurnalist care promovează interese ascunse, impuse de şefii unor instituţii mai mult sau mai puţin „subterane„. N-am soluţii pentru reglementarea acestei situaţii, dar accept posibilitatea unor demisii bruşte, fără explicaţii. 🙂

Colegul Tavi Haragoş are o explicaţie interesantă pentru gestul lui Robert Turcescu: căderea bruscă  într-o stare mistică. Explicaţii: mărturisirea este catologată chiar de protagonist drept „spovedanie” – pentru asta e nevoie mai degrabă de un duhovnic, nu de un blog, raportarea permanentă la divinitate, comparaţia cu Iuda, lipsa unui motiv concret – cel puţin vizibil – pentru misterioasa deconspirare. Tavi are şi câteva exemple, locale, mai puţin cunoscute, dar care îi susţin teza.

Concediu prin Europa: Nisa, noapte şi zi

La Nisa se trăieşte intens de la primele ore ale zilei până târziu în noapte. Zona turistică pulsează de viaţă şi ai mereu ceva de făcut. Trebuie doar să alegi. Evident, cei mai mulţi se reped spre plajă în timpul zilei şi spre terase seara.

Mie, de exemplu, mi-au căzut ochii pe un anunţ ce ne transmitea că pe 2 august urma să joace echipa locală OGC cu Barcelona – da, da, cea a lui Messi. Era ceva meci amical, iar pe toţi stâlpii din zona promenadei erau lipite foi prin care dealerii ofereau bilete la partidă. Preţurile erau pe măsura importanţei confruntării, adică de câteva ori mai mari decât cele oficiale.

Revenind la viaţa turistică de la Nisa, o să încep cu cea de seară. Noi am ales să ne plimbăm ore în şir pe Promenade des Anglais şi pe străzile cu restaurante de lângă hotelul nostru, Ambassador. Zona era extrem de aglomerată, forfota făcea parte din decor. Mulţi tineri, de toate naţiile pământului, mulţi cu sticlele de băutură în mână. Lângă plajă se produceau tot felul de artişti – cântăreţi, desenatori, iluzionişti, contorsionişti. Apropo de ei: după o anumită oră, spre miezul nopţii, venea un echipaj de Poliţie, punea avariile 😀 pe prima bandă şi îi soma, cu blândeţe 😉 , să-şi ia catafrusele şi să plece. Turiştii mai aveau nevoie şi de odihnă, iar artiştii îşi făcuseră numărul şi banii necesari pentru încă o zi de distracţie pe Coasta de Azur.

Nisa cântăreţ Promenade des Anglais

Clădirile de lângă plajă, superbe oricum, oferă noaptea o imagine nemaipomenită. Sunt pline de lumină, multicolore; până şi copacii din zonă sînt „îmbrăcaţi” în luminiţe. Palais de la Mediteranee e ceva de vis! 🙂

Nice by nightPalais de la MéditerranéeLe Meridien Nice

Am dat peste români şi în Nisa. Prima dată, întâmplător, la o trecere de pietoni, când un „nu mai râde aşa, că-l sperii pe om” – cu trimitere la un monsieur ce aştepta lângă noi – a primit un răspuns într-o română neaoşă: „Da’ de ce să mă sperie?” 😀 Omul era de undeva din sudul României, lucra de ceva timp în Nisa, în construcţii, şi câştiga spre 2.000 de euro pe lună. Primea doar o cafea şi apă în timpul celor 12 ore zilnice de lucru, era slab ca un pai, dar „în ţară n-aş face banii ăştia„. Ne-am salutat cordial după cele câteva minute de discuţie şi s-a depărtat sorbind din berea pe care o ţinea în mână.

Am întâlnit şi un bihorean de-al nostru. La restaurantul lui LucianCafe de Nice – am mâncat cea mai bună mâncare din sejurul din Franţa: paste cu fructe de mare, excepţional făcute. Omul ne-a primit zâmbitor şi ne-a aşezat la singura masă liberă din restaurant, păstrată – am impresia – special pentru cunoscuţii lui. Apropo de asta, restaurantul era plin ori de câte ori am trecut prin zonă. Se mănâncă bine, preţurile sunt ok, iar locul în care se află – în plin centru – reprezintă un vad perfect pentru Luci. Am aflat că e de lângă Tinca, a făcut facultatea în Oradea, a plecat acum 12 ani din ţară, a muncit în bucătăriile unor restaurante din Nisa şi, de un an, e partener cu fostul său patron, un italian, alături de care a deschis restaurantul. Le merge bine, nu se plâng, dar pentru asta sunt mereu în restaurant, supraveghind bucutăria – Luci – şi sala – partenerul italian. Au şi planuri de extindere, dar asta la anul.

Aşadar, dacă sînteţi în Nisa şi vreţi să vă simţiţi bine la un restaurant de clasă, cu mâncare excelentă, mergeţi la Lucian!

Cafe de NiceCafe de Nice1Cafe de Nice2

După o mâncare bună, merge o plimbare relaxantă pe „Corsoul” din Nisa 🙂 , printre terase unde ospătarii mai că nu ne-au luat cu forţa să ne pună la masă şi tot felul de magazine şi boutique-uri. Aşa am dat peste un local – N’Ice 😉 cu o văcuţă albastră în faţă (din plastic, ce credeaţi?) – unde puteai să-ţi faci singur îngheţata: de fapt, într-o cutie îţi puneai ce fel de îngheţată voiai din nişte aparate uriaşe şi le combinai în toate stilurile posibile. Eu am plătit vreo 3 euro pe o îngheţată de ciocolată-vanilie-fructe-ciocolată-ciocolată-şi-nu-mai-ştiu-ce 😀 , dar a meritat.

Nice by night FranceNice by night France1Nice by night France2

Într-o curte am descoperit şi un… hipopotam suspendat. 😀

hipopotam suspendat în Nisa

A urmat un somn odihnitor la hotel, după care am reînceput hoinăreala, de această dată în timpul zilei. Aşa am ajuns în centrul oraşului, cu piaţa foarte mare, cu tramvaiele silenţioase, cu turişti câtă frunză şi iarbă – care nu ştiau decât să râdă, să strige şi să facă fotografii. Ultima ocupaţie am avut-o şi eu – noroc cu Neia mea, că m-a înţeles 😉 . Nu puteam să nu admir clădirile, atmosfera. Mai ales că după aceea am ajuns în galeriile Lafayette – scumpe, dar cu nişte produse…. – şi apoi într-un magazin plin cu produse reduse – norocoşii de noi 😀 – de unde m-am ales cu o pereche de pantofi, iar jumătatea mea cu sandale.

Nisa centru1Nisa centru2Nisa centru3Nisa centru4Nisa centru5Nisa centru6Nisa centru7

Că tot ziceam de clădiri, cele mai multe sînt adevărate lucrări de artă. Şi foarte bine întreţinute.

CAM01155clădiri Nisa2clădiri Nisa3clădiri Nisa4Clădiri Nisa5clădiri Nisa6

Am descoperit şi restaurante ascunse în curţi răcoroase, care te îmbiau să te aşezi şi să savurezi liniştea din mijlocul agitaţiei de pe lume.

restaurant Nisa curte

În plimbările noastre – lungi, dar atât de plăcute şi frumoase – am mai descoperit un român. Am avut nevoie de ajutor, că altfel nu ştiam că piratul auriu, cocoţat pe un piedestal, era din Iaşi. Cel puţin aşa au fost traduse gesturile lui – că rolul îi cerea să nu scoată o vorbă. 😉

pirat Nisa

Într-o altă zi, pe când căutam staţia autobuzului de pe linia 101, spre Monte Carlo, am ajuns într-o altă parte minunată a Nisei. Plină de verdeaţă, parcuri, fântâni, cu străzi înguste, pe care te mirai cum încape o maşină.

piaţă publică Nisa1piaţă publică Nisa2piaţă publică Nisa3piaţă publică Nisa4

Şi, aşa cum trebuie să fie o zi pe Coasta de Azur, după-amiaza trebuie petrecută pe plajă. Noi am ales una publică: gratuită, curată, liniştită, aerită – fără „foci„. Singura diferenţă faţă de cele private, unde plăteşti 18 euro pe persoană pe zi – nu e mult, dar nu ştiu dacă merită -, aşadar, diferenţa este că nu ai şezlong. Dar întinzi pătura şi stai lejer. 😀 Pe mine m-a mirat că, în loc de nisip, ai parte de pietre, dar senzaţia ciudată dispare repede. Adică, imediat ce te arunci în Mediterană. 🙂

Promenade des Anglais by day1plajă Nisa Coasta de Azurpromenade des Anglais Nisa2plajă privată publică Nisa

Seara se termină cu o cină la un restaurant şi o plimbare pe plajă. Că aşa-i pe Coasta de Azur. Am observat că tinerii inundă Mc Donald’s-ul de lângă promenadă, unde poţi să bei o cafea cu un euro şi să mănânci junk-food la preţuri decente. Poate de aceea localul e plin până spre 2 noaptea.

Şi încă un sfat: dacă vreţi să vă cumpăraţi bere, vin sau dulciuri, evitaţi non-stopurile. Preţurile sunt cel puţin triple faţă de magazinele gen Penny sau Lidl. Pe străduţele de lângă restaurante găsiţi magazine universale 🙂 cu produse bune, la preţuri decente. Se închid, însă, devreme, aşa că e bine să fie vizitate din timp, ca să economisiţi nişte bănuţi.

În postarea următoare, mergem la Monte Carlo şi voi dezvălui cum eu şi Neia mea am fost monegasci pentru o zi – printre milionari, magazine de lux şi iahturi de milioane de euro. 😀

 

E clar: a venit toamna!

Parcă e titlu de compunere. 😀 Dar e adevărat: pentru mine, acum a venit toamna.

Ştiu, nu spun nimic nou. Nu cred să nu fi observat cineva că sîntem în plină toamnă. 😉 Doar că, pentru mine, fiecare anotimp se instalează doar după ce simt anumite semne.

Primăvara vine când mă trezesc dimineaţa şi simt miros de pomi înfloriţi şi pământ reavăn. Şi Neia mea îmi atrage atenţia că trebuie curăţate grădina şi parcul. Până atunci, e doar tranziţia de la iarnă spre primăvară.

Vara, e clar, apare o dată cu vacanţa elevilor… o rămăşiţă a anilor copilăriei. 🙂

Iarna vine împreună cu mirosul primelor lemne tăiate de lama zimţată rotită de motorul electric ori pe motorină. Şi e frumoasă atunci când ninge, să ne înţelegem. Că altfel nu prea e iarnă.

Ei bine, toamna are mai multe semne. Primul e constatarea jumătăţii mele: „E cam frig, puiu! Ar trebui să facem foc în sobă.” Evident, sîntem în sat şi seara, care coboară mai repede pe zi ce trece, aduce cu ea şi răcoarea. Apoi e schimbatul garderobei. Mă uit tot mai des spre bluze şi pantoloni lungi. Weekend-ul ăsta le-am şi folosit.

Mai sunt curăţatul hornurilor – că tot ziceam de focurile din sobe -, duduitul tractoarelor pe câmpurile din sat şi frunzele arămii care cad din ce în ce mai multe din nucul din curte.

Dar toamna vine cu adevărat când culegem strugurii. În ziua când pun scara sub via care ne umbreşte curtea toată vara şi adun recolta. Care nu e deloc puţină. Mă rog, nu e puţină raportată la dimensiunea viei. Anul ăsta acea zi a fost sâmbăta dinaintea începerii şcolii.

struguri3struguri4struguri5struguri1

Cei albi au fost parcă mai dulci şi mai aromaţi ca altădată. Am simţit-o după ce, alături de doamna mea, am stors din ei vreo 10 litri de must. Din ei şi din cei negri, evident. Poate i-aş fi lăsat mai mult să stea, dar viespii începuseră să-i atace şi era păcat să se strice.

Totuşi, am cruţat câţiva ciorchini, ca să ne bucurăm de gustul strugurilor şi în următoarele săptămâni. Până cade prima brumă.

struguri2

Iar ultimul semn este marea de ghiozdane care se revarsă pe străzi. 🙂 Gata cu vacanţa, nu, Vlad? 😉

Aşadar, a venit toamna!

P.S. Sâmbătă, vecina noastră din sat ne-a adus nişte nuci gigant. Pe care le-a completat cu megafasole. A se scuza mâna violacee a subsemnatului. E dovada că am avut o zi… viticolă.

nuci2nuci1fasole3fasole1

Prinţ şi cerşetor

– Nu vă supăraţi, mă ajutaţi şi pe mine cu un minut în Orange?

Mă uit mirat la tipul gen „băiat de cartier„, varianta excesiv de bronzată, care m-a abordat lângă Vulturul Negru. Recunosc, m-a intrigat noul stil de cerşit – mă aşteptam la „dă-mi şi mie un leu”. Nu mă opresc, totuşi, din drumul spre maşină şi îi arunc peste umăr:

– Nu vrei minute nelimitate în Digi?

Nu-i aşa că-s un prinţ? 😉

P.S. Nu fac reclamă pentru firma la care lucrez, n-are nevoie, dar cum să ceri un minut într-o reţea, când ai mei îţi dau, aproape moca, minute fără număr? Bine, în cererea tipului am suspectat o tentativă de escrocherie, de aceea mi-am şi văzut de drum.

Băsescu, steagul secuilor şi americanii

Am încercat să înţeleg alăturarea asta cel puţin ciudată, dar mărturisesc că nu am reuşit.

În curtea unui cetăţean din Tinca am descoperit, aşezate unul lângă altul, un poster electoral cu preşedintele ţării, un steag secuiesc şi unul american. E drept, ultimul era cam jerpelit şi plasat discret, oarecum mai în spate, sub ştreaşină. 🙂 Cam ca prezenţa muncitorilor pe drumul naţional 76, ăl mai distrus din ţară, dintre Oradea şi Beiuş.

Basescu steag secuiesc american2Basescu steag secuiesc american1

Iar de pe poartă o tablă cu anunţul bilingv „Câine rău” îi atenţiona pe eventualii curioşi să nu se apropie prea mult de mini-expoziţia de simboluri.

M-ar interesa şi părerea cititorilor blogului: care este sensul acestei alăturări? O fi unul extrem de vizibil, dar nu-l văd eu, sau ţine mai mult de vreo teorie a conspiraţiei? 😉

Sincer, fiind în perioada dinaintea summit-ului NATO, era mai de actualitate să fie arborat şi un steag al alianţei, lângă un poster cu preşedintele rus. 🙂 Aşa intrau pe fir tabloidele, iar omul îşi făcea un mic profit din perceperea unei taxe de fotografie.

Concediu prin Europa: Albastrul Coastei de Azur

– Bonsoir, monsieur! Madame…

Din spatele recepţiei ne zâmbeşte un tip de vreo 50 şi ceva de ani. E trecut demult de miezul nopţii, dar nu pare obosit. Ne deschide uşa hotelului, pe care o închisese cu cheia şi o blocase cu un fel de bâtă de lemn – pendant la nuit peut etre dangereux, ne-a explicat calm. Strada nu părea deloc periculoasă, dar… mai ştii?

Îmi place accentul lui – limba franceză vorbită de un nativ sună tare bine. Aşa că încep dialogul cu el – evident, în franceză, iar când nu găseam un cuvânt o dădeam pe engleză (mais ca n’est pas une probleme) – ca să stabilim coordonatele sejurului nostru la hotel Ambassador.

Hotel Ambassador Nice

N-am avut nicio problemă: tot ce figura pe booking.com am regăsit la faţa locului. Mai puţin parcarea, care, deşi era menţionată în oferta de pe net, nu aparţinea hotelului, ci era una publică, subterană, peste drum, la doar câţiva metri. Atât doar că ne costa 23 de euro pe zi, dar ne-am prins mai târziu că, în weekend cel puţin, poţi lăsa maşina pe stradă, fără tichet şi fără să fii amendat. 😉

Am descoperit o cameră plăcută, curată, cu aer condiţionat şi internet. Avem o privelişte spre plajă, dar asta am descoperit a doua zi, când m-am lămurit încotro trebuie să mă uit. Cele trei stele ale hotelului îşi meritau strălucirea!

privelişte balcon hotel Ambassador Nisa

Am abandonat bagajele în garderobă şi, chiar dacă era deja aproape unu noaptea, am decis să facem o plimbare pe Promenade des Anglais.

– Unde am ajuns, pui?

A fost prima întrebare care mi-a venit în momentul în care am văzut mormanele de gunoi adunate în tomberoanele de pe străzile de lângă „promenada englezilor„. Nu-mi venea să cred că un oraş atât de renumit de pe Coasta de Azur arată în acel mare fel. Nu exista stradă pe care să nu troneze zeci de tomberoane pline ochi.

stradă din Nisastradă din Nisa1

În plus, pe promenadă era plin de tineri, cu sticle de băutură în mâini, învăluiţi în nori de fum de ţigară sau de alte ierburi. Urlau cu toţii, cântau, alegau… o nebunie. Erau câţiva şi pe plajă, dar numai în zonele publice. Şezlongurile de pe cele private erau goale, dar lumea mai petrecea la câte un club de pe plajă, unde dansa pe ritmuri latino. 🙂

plaja noaptea Nisa

Senzaţia ciudată că am ajuns în locul greşit a dispărut însă a doua zi dimineaţa. Când am ieşit din hotel, am descoperit un oraş curat ca-n palmă, cu străzi superbe şi cu terase care te îmbiau să te aşezi şi să te simţi bine la o bere. Dar eu am vrut, mai înainte de toate, să văd Mediterana. Şi am văzut-o, o dată cu Promenade des Anglais, care arăta total diferit faţă de cea de seara trecută. 🙂

Am înţeles atunci de ce i se spune Coasta de Azur. Albastrul Mediteranei este… albastrul acela ideal, care impresionează 90% din populaţia planetei ăsteia, albastrul pe care îl foloseam când eram mici, la primele tentative de pictat în acuarelă. Un albastru infint, vorba cântecului. 😀 Privindu-l, aveai o senzaţie atât de reconfortantă…

Mediterana la NisaPromenade des AnglaisPromenade des Anglais1Nisa

Într-una din zilele petrecute la Nisa am şi servit o porţie de Mediterană. Cum era să stăm pe Coasta de Azur şi să nu înfrunt valurile mării? Am ales să ne aşezăm pe o plajă publică, lângă hotelul Le Meridien, gratuită, dar curată ca-n palmă. N-am descoperit acolo seminţe ori tradiţionalele capace de bere, aruncate strategic lângă pături.

Singura mea problemă a fost că plaja nu e cu nisip, ci cu pietre şi îmi menţineam cu greu stabilitatea când ieşeam din mare 😉 , în drum spre Neia mea, care mă aştepta pe mal. În rest, soare cât cuprinde, oameni civilizaţi, fără fiţe, fără muzică bubuitoare – mulţi aveau căştile la ei, să nu-i deranjeze pe vecinii de plajă.

Pe plaja publică era lume cât cuprinde. În schimb, lângă, pe cea privată, doar câteva sezlonguri erau ocupate. Ce rost avea să dai vreo 20 de euro pentru un şezlong, când eu oricum visam doar mare şi stăteam ca rechinul printre valuri? 😀 Erau şi pe acolo băieţi care vindeau ace, brice şi carice, dar o făceau fără să urle şi fără să fie însoţiţi de ritmuri orientale. E recomandabil, totuşi, să nu cumpăraţi de la ei, pe motiv de adaos comercial. Mai bine de la magazine, nu cele non-stop – SCUMPE, ci de la magazinele obişnuite, unde preţurile sunt decente.

Pentru amatorii de fotografiat, am şi un pont dacă vreţi să obţineţi imagini minunate ale Nisei şi ale plajei superbe de pe Coasta de Azur: mergeţi să beţi o cafea pe terasa hotelului Le Meridien – e la vreo 200 de metri de hotelul Ambassador şi chiar lângă plajă. Costă vreo 7 euro – două cafele -, personalul e foarte amabil, iar panorama care vi se deschide în faţa ochilor e nemaipomenită.

Coasta de Azur de pe Le Meridien1Coasta de Azur de pe Le Meridien2Coasta de Azur de pe Le Meridien3Coasta de Azur de pe Le Meridien4Coasta de Azur de pe Le Meridien5Nisa2

În postarea următoare vă arăt Nisa şi vă spun care e cel mai bun restaurant din zonă, după părerea subsemnatului. Un indiciu: aparţine unui bihorean de-al meu. 🙂